Capitolul XXX Necunoscuta.

Să lăsăm pe Benedict care se lupta cu marea, cu vântul, cu focul şi răspundea cu strigăte de încurajare la ţipetele disperate ale unui nenorocit, parcă ar fi un înger mântuitor trimis de Dumnezeu şi să observăm câteva fapte contemporane cu cele din_ urmă scene ale acestei istorii.

Într-unul din cele mai depărtate puncte ale Marsiliei, ale acestui oraş comercial ale cărui corăbii necontenit brăzdează apele Mediteranei, de la Tunis la Veneţia, de la Malaga la Constantinopol, pe un teren de granit de oarecare înălţime era într-o vreme construită o baracă de pietre, ale cărei ziduri, văzute din partea oraşului, se desluşeau melancolic în zare.

Acolo fuseseră odată mai multe colibe locuite de catalani pescari. Dar, în timpul când «războaiele lui Napoleon cereau oameni din toate părţile, acei catalani, siliţi să urmeze pe viteazul corsican, îşi părăsiră locuinţele şi ele, încet-încet, se dărâmaseră, una singură mai rămânând, aceea de care vorbim.

O femeie locuia într-însa. Un pat, o masă, două scaune şi un crucifix mare cu chipul Mântuitorului săpat în fildeş, formau mobila colibei, în faţa patului era o fereastră pe unde se puteau vedea apele Mediteranei.

Lângă odaia aceea era o alta cu un pat, o masă şi un scaun, pe urmă o odaie mai mică şi bucătăria.

Despre femeia care o locuia se spuneau lucruri foarte curioase. Unii ziceau că era o damă foarte mare, nevoită de ruină să caute singurătatea, tăcerea, uitarea vechii sale splendori; alţii asigurau că era victima altor nenorociri decât băneşti, pentru că ele niciodată n-ar fi putut zdrobi într-atâta, mai ales că avea un nume ilustru şi nepătat. Şi, întemeindu-se pe această presupunere, o a treia clasă de oameni făcea următorul raţionament:

Femeia aceasta care plânge necontenit în singurătatea absolută la care se osândise. Nu plângea una din acele nenorociri pe care timpul le aduce şi timpul le face să treacă; aşadar o altă cauză pricinuia durerea aceea. Care era acea cauză? Ce lucru nu dispare, nu se stinge niciodată în noi, ba chiar creşte, se măreşte, dacă nu remuşcările? Dar cine o văzuse o dată şi o auzise vorbind, impresionaţi de seninătatea ei, nu puteau crede ca ea să simtă remuşcări. La aceasta însă li se răspundea că pocăinţa e blestemul care dă seninătate celui care suferă de remuşcare, balsamul care-i vindecă rănile, redând fiinţei pocăite liniştea şi tihna, care se observau la femeia aceea.

Acestea şi altele încă era zvonurile ce umblau prin oraş asupra femeii din satul catalanilor şi din ele nu era cu putinţă să se tragă o consecinţă sigură: de aceea toţi se în voiau s-o numească necunoscuta. Cum trăia acea fiinţă, toţi ştiau: stând neîncetat la fereastră, ea se uita tristă la mare, dând liber curs lacrimilor; uneori, aplecată deasupra stâncii, de care veneau să se spargă valurile spumoase, părea că ascultă murmurul nedesluşit al apelor, care spune atâtea lucruri inimilor nenorocite. Totdeauna, îndată ce soarele începea să vopsească norii din aer în roşu, biata femeie ridica ochii spre cer plină de durere şi buzele ei agitându-se păreau că murmură o rugăciune; apoi, când natura se învăluia în mantaua nopţii ca să se odihnească, un geamăt tânguitor şi dureros ieşea din pieptul nenorocitei, ca şi cum ar fi pierdut o speranţă! Şi aceasta se repeta în fiecare zi. Seara se lăsa în voia iluziilor unei noi speranţe pentru a doua zi.

Venea a doua zi şi uimită şi tristă vedea sfârşindu-se şi ziua aceea şi lacrimile-i curgeau tot mai tare.

Biata femeie spera în zadar.

Mâna teribilă a nenorocirii parcă voia să-i prelungească chinul, până ce veni descurajarea.

Era ceva înspăimântător, era un chin de nesuferit.

Atunci simţi necesitatea de a asculta un glas mângâietor, care să-i vorbească de Dumnezeu şi de nemărita lui bunătate.

Scrise câteva rânduri şi trimise răvaşul la Marsilia.

Peste un ceas se apropia de satul catalanilor un preot bătrân, a cărui fizionomie era tipul desăvârşit al abnegaţiei şi al carităţii. Preotul se îndrepta spre singura locuinţă a satului şi văzând uşa pe jumătate deschisă, intră stând mai întâi în uşă ca să-şi anunţe sosirea.

Nimeni nu răspunse.

Preotul aşteptă un moment şi aruncând ochii pe fereastră, văzu pe marginea stâncii o femeie îngenunchiată, cu braţele întinse spre mare şi cu ochii ridicaţi spre cer.

Peste un moment, preotul era lângă această femeie şi fără să cuteze a o întrerupe, ascultă cu interes cuvintele ce-i ieşeau de pe buze, întretăiate de oftări.

— Nu, niciodată nu-l voi mai vedea! Zise dânsa. Fatalitatea vrea să beau până în fund acest pahar de amărăciune, care de atâţia ani nu s-a mai depărtat de la buzele mele. Albert, Albert, primeşte un adio de la mine, pentru că simt că mi se apropie moartea. Dar nu, nu voi muri, nu pot, nu trebuie să mor fără să te strâng la piept; nu mi-ar fi cu putinţă, să mă îndoiesc în ceasul din urmă al existenţei, de Dumnezeu, mângâietorul celor nenorociţi. Nu, nu, niciodată, exclamă preotul arătând cu mâna cerul sărmanei femei care scoase un ţipăt văzând venerabila şi solemna lui înfăţişare. Este un Dumnezeu puternic şi drept care stă, în ceruri, nevăzut de ochii noştri, dar văzut de mintea noastră. Te-ai îndoit oare de Dumnezeu? Atunci îndoieşte-te de tine însăţi!

— Oh! Părinte! Strigă nenorocita, dar suferinţa aceasta fără sfârşit…

— Acum un moment, în locul acesta chiar, vorbeai de moarte; şi moartea e sfârşitul suferinţelor.

— Ce zici? Să mor fără să mai văd o dată pe fiul meu? Ah! Nu ştii, nu ştii ce e dragostea de mamă! Nu ştii că, despărţită de dânsul, singura mea afecţiune pe pământ, e o veşnicie de când îl aştept zi cu zi, ceas cu ceas, minut cu minut şi tot în zadar. Nu ştii până unde mi-au ajuns suferinţele… Nu ţi-ai putea face idee de durerea mea, n-ai putea-o „înţelege.

— Vin să te ascult şi sunt gata să-ţi întăresc credinţa după ce te voi fi auzit. Vorbeşte.

— Vino, părinte; şi eu am nevoie să te ascult. Simt că credinţa mea se clatină… „sub povara unei groaznice fatalităţi.

Preotul urmă în tăcere pe femeia misterioasă în căsuţa locuită de dânsa.

Ea se duse în odaia sa, aşezându-se în faţa ferestrei, îşi aţinti ochii pe Mediterana, ale cărei ape se întindeau nesfârşite, apoi îi întoarse, melancolici dar resemnaţi, pe splendidul crucifix ce atârna pe perete şi parcă rosti o rugăciune.

— Tată, zise ea, după un moment dă-mi voie să nu-ţi spun întâmplările din primii mei ani; conţin o taină care trebuie să existe numai între Dumnezeu, între mine şi un om pe care nu-L voi mai revedea.

Se opri puţin, ca să murmure numele lui Edmont Dantès şi urmă:

— Victima unei puternice răzbunări, am primit lovitura teribilă a unei nenorociri care a căzut fără de veste asupră-mi. Văduvă şi săracă, fără alt sprijin decât al fiului meu, fatalitatea vrea ca şi acest fiu să fie nevoit a mă părăsi câţiva ani, ca şi cum ar trebui să plâng într-o completă singurătate o greşeală involuntară a vieţii mele trecute… Acum când sunt mamă nu mai plâng, nu trebuie să mai plâng această greşeală.

— Dar, cel puţin, mi-ai putea spune care e greşeala aceasta? Întrebă preotul, văzând că lacrimi mari curgeau din ochii femeii, care în disperarea ei îl chemase spre a-i aduce mângâiere cerului.

— Este că nu mi-am mai adus aminte de un om căruia îi consacrasem prima mea dragoste. Aşteptând în zadar câţiva ani întoarcerea omului acela, la vestea falsă a morţii lui, vărsai cea din urmă lacrimă de amantă pe presupusul lui mormânt şi a doua zi mă măritai cu rivalul său, singurul sprijin ce-mi rămânea pe pământ. Acum plâng, cum vezi, dar plâng depărtarea iubitului meu fiu, plâng pentru că simt că mi se va stinge viaţa până să nu-l mai pot strânge în braţe. Oh! Dacă el s-ar întoarce, aş şti trăi! Întoarcerea „lui ar fi viaţa mea!

— Speră, doamnă, speră: nemărginită e bunătatea lui Dumnezeu.

— Să sper! Dar ce-am făcut, ce fac de atâta vreme! Întrebă ea cu un zâmbet sfâşietor, zâmbet care părea o strâmbătură a agoniei. Să sper; Ah! Nu ştii ce e cuvântul acesta, repetat şi necontenit repetat, pentru cel care şi-a pus totdeauna, totdeauna şi în zadar, speranţa în clemenţa lui Dumnezeu!… Oh! Mă va fi uitat oare acest Dumnezeu suprem… Şi sunt eu pentru totdeauna lovită de fatalitate pe pământ?

— Blestemi, blestemi! Dumnezeu nu uită pe fiinţele sale, zise preotul.

— Pentru ce atunci nu-mi dă singura fericire de a-mi îmbrăţişa copilul când mi-a pus în inimă toate grijile de mamă? Oh, nu vede el că chinul meu e mai mare decât oricare altul?

La aceste dureroase cuvinte, un zâmbet suav trecu pe buzele preotului.

— Cugetă, zise el, care a fost chipul fecioarei Măria, când strânse în braţe trupul neînsufleţit al Mântuitorului, singura ei speranţă, singura „ei mângâiere! Gândeşte-te de ai putere şi curaj, ce noapte groaznică de nesfârşite suferinţe a cuprins pe neprihănita Născătoare! Şi cu toate astea dânsa, în a cărei inimă se aflau puternice credinţa şi resemnarea, şterse lacrimile mironosiţelor ce o înconjurau.

— Ah! Părinte, exemplul este sublim; dar Fecioara era mama lui Dumnezeu şi eu sunt o biată femeie şi puterile mă părăsesc.

— Mama celui pus pe cruce ţi le va înapoia.

— Roagă-te pentru mine, roagă-te, murmură ea, pentru ca eu să văd portul într-aceasta mare de dureri.

— Crezi în dreptatea lui Dumnezeu?

— Ce să răspund?

— Doamnă, ea e nemărginită şi perfectă, aşa cum noi n-o putem înţelege.

— Oh! Da, da, eu n-o înţeleg.

— Uită-te! Exclamă preotul sculându-se şi întinzând braţele spre crucifix uită-te la acel lemn sfânt şi formidabil şi îndoieşte-te încă, dacă poţi, de dreptatea şi de nemărginita bunătate a acestui martir care s-a lăsat a fi pus pe cruce pentru noi! Vezi-i imaginea. Sângele acela nevinovat care pare a curge încă din pieptul lui a fost vărsat pentru răscumpărarea noastră. Acea frunte suverană, smerit plecată sub cununa de spini, a conceput opera generoasă şi sublimă a redeşteptării popoarelor, în genunchi, doamnă, în genunchi, el te poate ierta.

La aceste cuvinte sărmana căzu în genunchi, în faţa crucifixului şi torente de lacrimi îi curseră pe obrajii palizi.

— Ah! Dumnezeule! Dumnezeule! Exclamă ea. Ce păcat am făcut ca să merit o aşa aspră pedeapsă?

Apoi, coborând capul, cu braţele încrucişate pe piept şi într-o adâncă meditaţie, tăcu.

Tăcerea aceea avea ceva solemn şi abia era întreruptă de şoaptele încete ale buzelor preotului, care murmura o rugăciune.

Femeia se ridică.

Pe fizionomia ei se zugrăvea o nobilă linişte şi ea nu mai plângea; în ochii ei, umezi încă, se reflecta seninătatea resemnării.

Credinţa îşi făcuse cale în inima ei.

Trecură câteva zile în care preotul făcu mai multe vizite locuitoarei din satul catalanilor şi ea părea tot mai liniştită.

N-ajunsese însă în culmea nenorocirilor; deodată veni acel chin care n-are leac, n-are îndulcire.

Toţi banii pe care-i avea se sfârşiseră şi nici o altă resursă nu-i mai rămânea nenorocitei decât să cerşească o bucată de pâine. Să implore mila trecătorilor, să întindă mâna! Ah! Mai bine ar fi murit de o mie de ori! Nu, de o sută de ori, nu; ea nu va atrage asupră-şi curiozitatea Marsiliezilor; nu se va târî din casa în casă spre a cere pâinea zilnică. Hotărârea ei era nestrămutată.

Luă cu un zâmbet amar cel din urmă ban de argint şi-l schimbă pe hrană. Cu câtă economie o întrebuinţa; dar hrana se ducea, se ducea! Zilele treceau şi nu-i mai rămânea decât o bucată de pâine şi puţine poame uscate. „Ce să facă?

Împărţi restul acela aşa ca să-i ajungă şapte zile; în acel timp, cine ştie? Putea să-i vină vreun ajutor.

Trecură opt zile şi ajutorul nu sosi. Nenorocita suferi întâia zi de foame. Zi teribilă şi care-i aduse, în fiecare ceas, amare amintiri ale unui trecut pe care ea ar fi vrut să-l uite. A doua zi se simţi slaba de tot; inima-i bătea cu violenţă, friguri o ardeau: simţea o căldură nespusă, se înăbuşea, îi venea ameţeală. Delirul nu era departe. Se sculă, alergă să strângă firimiturile de pâine de pe masă. Era aproape momentul când era să le caute şi pe jos. Şi totuşi era gata dispusă să moară de foame!

În sfârşit, în a patra zi de când suferea, o rază de speranţă îi lumină mintea.

— Oh! Cine ştie dacă peste alte opt zile nu va putea sosi fiu-meu? Şi peste opt zile eu voi fi moartă de foame? Nu, nu, să aşteptăm cât mai avem puţină viaţă în piept. Să aşteptăm, să aşteptăm. Şi biata femeie, ieşind din casă, călăuzită de instinct, porni spre portul Marsiliei. Se opri de mai multe ori ca să se odihnească şi să răsufle; atunci întinse mâna trecătorilor; dar buzele rămâneau mute şi ochii pironiţi în pământ. Merse până în oraş fără să capete nici o milostenie. Simţea foamea, foamea ajunsă la extrem; bea apă şi apa îndoia furia foamei. Privirea ei slabă, nu mai deosebea lucrurile la o mică depărtare, un nor semănând a nor de praf ce-o înconjura; şi casele, persoanele din jurul ei păreau a se învârti. Era începutul delirului.

Cu o mişcare instinctivă, biata femeie merse spre ţărm, merse până la parapete, uitându-se fără să vadă, auzind fără să înţeleagă. Întrebă dacă nu era cumva noapte şi i se răspunse cu un hohot de râs.

Soarele strălucea în toată splendoarea. Deja nu mai vedea, nu mai deosebea nimic; îi era foame şi ajunsese la disperare.

Făcu câţiva paşi şi căzu în genunchi înaintea a doi oameni care debarcau, exclamând cu un glas stins:

— Mi-e foame. Pentru dragostea lui dumnezeu! Ajutaţi-mă. Fu întâiul ei strigăt, cerând milostenie.

Cei doi abia debarcaţi dintr-o barcă, auzind acel ţipăt disperat al mizeriei, se opriră în faţa femeii care le cerea milostenie în genunchi.

Unul din ei scoase un ban din buzunar şi-l dădu cerşetoarei, zicând:

— Scoală-te, iată un mic ajutor.

Banul căzu în mâna cerşetoarei care rămase tot în genunchi şi urmă cu glas tot mai slab:

— Mulţumescu-ţi Doamne!

Apoi căzu pe brânci şi dădu un ţipăt.