Capitolul XXVIII O noapte pe mare.

Danglars însoţise pe Benedict şi a doua zi se afla pe bordul yahtului care, ieşind din Tibru, pornea spre Corsica. Echipajul nu păru nou bancherului, aghiotantul era Peppino şi acesta cunoştea pe Danglars de o bucată de vreme.

Ajungând în dreptul Livornului, Benedict trimise o barcă la uscat cu doi marinari ca să completeze aprovizionarea iahtului. Îndată ce se întoarse barca, yahtul cu velele latine umflate de vântul serii, după ce executaseră manevrele şi strânseră odgoanele, cei opt marinari care formau echipajul yahtului îl lăsară în voia vântului şi întinşi pe punte, îşi umplură pipele pregătindu-se să fumeze.

Peppino sta în picioare, rezemat de catargul de la proră, înfăşurat în bluza lui groasă şi se uita curios la omul care sta la cârmă şi care nu-şi dezlipea ochii de pe busolă.

Benedict, acoperit cu mantaua sa, sta lângă omul acela, parcă i-ar fi controlat mişcările.

Vântul se făcea tot mai puternic, cu cât se apropia noaptea şi yahtul alerga cu mare iuţeală.

Observând aceasta, omul de la cârmă zise lui Benedict:

— Vezi, noaptea e rece, vom intra în drumul vântului şi eu cred că vom putea alerga numai cu pânzele cele mici, strângând pe cele latine.

— Pentru mine, asta e greceşte. Dar voi chema pe cineva care se va pricepe mai bine, zise Benedict. Ei, Rocca Priori! Cheamă pe pilot.

— Prezent! Strigă pe dată un individ care se sculă repede dintre marinari.

— Maestrul Danglars zice că trebuie strânse velele latine. Zise Benedict.

Pilotul zâmbi cu dispreţ, aruncând o privire de sus în jos lui Danglars.

— Şi pentru ce?

— Intrăm în drumul vântului şi vom putea alerga bine şi nu mai cu pânzele cele mici.

— Ei, se vede că nu ţii să cruţi braţele echipajului că suflă dinspre Jict.

De ce am intra oare în drumul vântului? Nu ştii poziţia insulei Elba? Nu sud-vest?

Şi yahtul care se apropia tot mai mult de linia vântului pierdea neîncetat din iuţeală, pentru că vântul îl oprea.

Pilotul ridică din umeri, mormăind câteva cuvinte plin de ciudă, din care Benedict prinse pe următoarele:

— Eu, nu pricep modul de-a cârmui şi nici nu vreau să-l pricep… Se vede că-i e frică camaradului de vânt!

— Ei, la locurile voastre prietene; zise atunci Benedict, Maestrul Danglars va comanda manevra.

Apoi, apropiindu-se de Danglars, urmă:

— Ia seama bine ce faci şi ţine minte că îndată ce ţi se va recunoaşte inutilitatea pe bord, te trimit peşcheş peştilor. Ţi-am mai spus că nu mă grăbesc să ajung la insula lui Monte-Cristo

— N-ai grijă, răspunse Danglars cu cea mai mare linişte Cunosc de minune marea Mediterană şi, cu toate că nu ştiu poziţia insulei, o vom găsi fără greş.

Oamenii erau la locul lor. Unii ţineau odgoanele, alţii frânghiile, alţii pânzele din-napoi.

Danglars examina busola, întări cârma şi când yahtul intră în linia vântului ordonă să se dea jos velele latine şi să se ridice trinchetele cele mici. Apoi se uită la Benedict, care părea mulţumit.

Pilotul se plimba pe punte, uitându-se urât la Danglars. Yahtul, alergând repede pe apă, nu mai ocupă atenţia lui Benedict, care scoase un oftat adânc, respirând cu lăcomie aerul mării. Marinarii, mergând la proră, intonau un cântec încet şi monoton, al cărui refren îl însoţea şi Peppino, în picioare între ei. Sunetul acelor glasuri părea să facă o impresie rea asupra lui Benedict. Simţea nevoia să fie singur şi să nu mai audă şuieratul vântului printre odgoane. După o viaţă plină de aventuri şi de primejdii, în faţa unei încercări îndrăzneţe şi anevoioasă, voia să se reculeagă, să cugete la dreptatea cauzei ce-l împingea la acea răzbunare fără milă.

Chemă pe Peppino comandându-i să trimită pe marinari sa se culce fără să lase „gardă” pe punte.

— Aşadar dumneavoastră vă încredeţi în cunoştinţele domnului Danglars? Vă bizuiţi pe dânsul? Întrebă Peppino.

— Şi de ce nu? Răspunse baronul fără baronie; Ştiu ei ce fac şi te pot asigura că, de nu se va schimba vântul, aleargă câte şase noduri pe ceas şi mâine dimineaţă vom aproape de-a fi trecut de insula Elba.

— Du-te, Peppino! Porunci Benedict. Pepino se supuse şi peste câteva minunte toţi plecară. Două persoane mai rămâneau pe punte. Benedict şi Danglars. Amândoi părură a se abandona unei adânci meditaţii; unul stând cu braţele încrucişate pe piept şi cu capul descoperit; ochii aţintiţi pe marea care-şi rostogolea valurile sub mantia întunecoasă a nopţii; al doilea, cu braţul drept rezemat de bara cârmei şi cu stânga ascunsă în sân, i se citea pe fizionomie expresia cuiva care-şi trece viaţa în revistă, unul se gândea la viitor, celălalt la trecut.

Benedict merse încet spre Danglars şi-l bătu pe umăr.

— Nu e nimic nou, se grăbi a zice maistrul Danglars, tresărind şi aruncând o privire repede asupra acului busolei, yachtul merge în linia vântului cel bun…

Se gândeau amândoi la altceva decât la yacht,

Acum, zise Benedict.

— Te asigur…

— Lasă!… Ce-ţi pasă dumitale ca şi mie de yaht şi de mare, în momentul acesta de singurătate, de tăcere şi de întuneric?

Eu mă gândeam la ce era să se întâmple, dumneata la cele deja întâmplate: unul din noi doi trebuie să-şi dea trupul şi sufletul ca să găsească pe un om contra căruia a jurat răzbunarea unui tată pe patul morţii; celălalt trebuie să caute, în faptele trecutului ce l-a putut face să merite povara fatalităţii care-l apasă de câtva timp.

Vorbeşte, vorbeşte; trebuie să aud vorbind pe cineva care a comis crime.

Vreau să studiez crima sub diferitele ei înfăţişări, vreau să ştiu toate modurile cu care cineva poate suferi în lumea aceasta.

Vorbeşte, vorbeşte pentru că vreau să înec, să sting suflu cu suflu toate afecţiunile cele mai scumpe ale unui om, vreau să născocesc chinuri noi spre a-i smulge din inimă cele mai dureroase gemete.

Vai de mine de nu-mi voi ajunge scopul, de nu voi izbi bine, de-mi va cădea braţul dezarmat, de mi se va întuneca inteligenţa! Oh! Tată, tu ai rămas atunci nerăzbunat.

Danglars se uita cu spaimă la Benedict; niciodată nu-i auzise glasul întrerupt de suspinele unei tânguiri amare.

Fu un moment de tăcere, în care Benedict, dădu frâu liber lacrimilor sale, plimbându-se, cu mare agitaţie, până ce veni lângă Danglars.

— Domnule, acest Monte-Cristo, acest Edmond Dantès, spune-mi, cine era şi de unde a ieşit aşa de puternic răzbunător, neîndurător?

Danglars se cutremură.

Îţi pot eu destăinui o taină care este între dânsul şi Dumnezeu?

— De ce nu între dânsul şi iad? Exclamă Benedict.

— Ah! Fiindcă încep să cred într-un principiu sublim, de la care emană adevărata dreptate!

— Ah! Dumneata crezi că Edmond Dantès a fost inspirat de principiul sublim de care vorbeşti? Întrebă Benedict cu un zâmbet imperceptibil de dispreţ şi de necredinţă.

— Cred! Murmură Danglars.

— Dumneata?

— Da, eu; şi te voi face să împărtăşeşti credinţa mea, dacă ai vrea să mă asculţi.

— Vorbeşte.

Danglars se gândi un moment şi apoi începu:

— Pe la anul 1814 ori 1815 sosi la Marsilia un mic brick al casei Morel şi fiul: eu aveam pe nava aceea slujba de pilot.

Şi iată că în Februarie 1815 moare căpitanul brickului aproape de portul Ferraio; la 25 în aceiaşi lună intră în portul Marsilia, corabia comandată de un tânăr marinar, în care căpitanul avea mare încredere. Trebuie să crezi că locul vacant prin moartea căpitanului stârni ambiţia multora şi pe a mea şi începui deci să fac aşa încât să capăt acel grad.

Vechimea mea pe bord, experienţa mea pe mare, totul trebuia să mă ajute; totuşi, întâmplarea vru ca tânărul marinar să-mi fie preferat. Atunci mă jurai să-l pierd: acel tânăr marinar era Edmond Dantès, care, amorezat nebun de o sărmană catalană care-l iubea şi dânsa, aţâţase gelozia unui compatriot al său, gelozie neînfrânată. Cunoscând firea catalanului şi calculând până unde-l putea împinge focul ce-i ardea vinele, încercai să aţâţ incendiul care trebuia să fie fatal lui Edmond Dantès.

— Şi cum ai izbutit? Întrebă Benedict cu glas posomorât şi cu aerul care preţuieşte şi judecă acţiunile după vorbele pe care le ascultă.

— Folosindu-mă de o particularitate a celei din urmă călătorii, scrisei o denunţare împotriva lui Edmont Dantès, spunând că în drumul spre a se întoarce la Marsilia, se oprise în insula Elba, unde debarcase căpitanul şi dădui denunţarea aceasta autorităţilor însoţind-o de mai multe amănunte care să arate pe Edmont Dantès ca agent al lui Bonaparte.

Fu, prin urmare, arestat ca bonapartist în momentul când se aşeza la masă, spre a-şi celebra nunta cu frumoasa catalană.

Din acea zi dispăru de pe lume omul care-mi făcea umbră; dar bagă bine de seamă, domnule, n-am putut nici atunci dobândi locul de căpitan al brickului.

Trecură cincisprezece ani şi în timpul acesta catalana, măritată cu rivalul lui Edmond, devenise contesă de Morcerf şi eu mă însurasem cu văduva domnului de Nargone, aveam titlul de baron Danglars şi posedam mai multe milioane.

Dar iată că într-o zi iese, nu ştiu de unde, poate că din măruntaiele pământului, poate că din adâncul mării… Un om imens de bogat şi de puternic. Acest om era contele de Monte-Cristo. De atunci fatalitatea începu să mă prigonească. Eu, compromis de creditul ce i se deschisese asupra casei mele, trebui să fug din Paris ca să-mi scap restul averii. Contesa de Morcerf, femeia care fusese iubita lui, văzu mâna puternică a nenorocirii răsturnând toată clădirea prosperităţii sale. Nenorocirea, durerea, mizeria, nu întârziară să apară.

— Aşteaptă puţin, zise deodată Benedict… Şi pentru care motiv, Edmont Dantès vru să aducă în mizerie pe femeia pe care o iubise? Ce crimă făptuise ea spre a merita pedeapsa teribilă pe care i-o trimise omul care se zicea neinspirat de Dumnezeu? Nu-cumva Edmont Dantès pretindea ca ea să rămână fidela lui şi legăturilor cu dânsul pe care o aşa de lungă lipsă le desfăcuse? Nu cumva pretindea ca o biată femeie care nu fusese soţie bărbatului ei să fie osândită la o veşnică văduvie? Ah! Iată întâia ta crimă, Edmont Dantès, iată evidentă una din halucinaţiile tale!

— Uiţi oare că Edmont Dantès trebuia să se răzbune pe contele de Morcerf? Observă Danglars.

— Acest om care credea că e mai presus decât ceilalţi, acest om care se proclama drept ca un Dumnezeu, n-a putut, n-a ştiut înţelege că mila e cel mai frumos atribut al dumnezeirii creştineşti? Reluă Benedict.

Vezi ce om drept! Să jertfească unei răzbunări înspăimântătoare pe sărmana femeie care-l iubise, care şi-ar fi dat poate viaţa pentru dânsul! Nebunule, în mijlocul pretinsei tale glorii! Nenorocitule, în apogeul măririi tale ipocrite te ziceai chemat să împlineşti cuvântul lui Dumnezeu!

— Nu, nu murmură Danglars tremurând şi agitat. Un Dumnezeu îl făcuse puternic ca să pedepsească crima; eu cred în această taină.

— Ei bine, eu reneg Zeii voştri oricare ar fi, dacă dreptatea lor e ca aceea pe care a arătat-o Edmont Dantès! Exclamă Benedict, ridicând pumnul către cer.

Danglars îngrozit îl opri iute cu mâna stângă.

— Ce zici? Pe când suntem atârnaţi”deasupra abisului, în voia vântului şi a valurilor, respingi astfel cea din urmă speranţă a marinarului! Nebunule, examinează faptele şi recunoaşte în uimitoarea lor înlănţuire că este un Dumnezeu puternic mai presus de noi. Eu care am fost milionar şi mă credeam ieşit de o mie de ori din obscuritatea în care m-am născut, am văzut cum milioanele mele au pierit ca un vârtej de praf suflat de vânt şi cum am revenit la ceea ce eram atunci când meditam întâiul pas pe calea crimei. Oh! Da, este un dumnezeu puternic; eu cred într-însul în adâncul sufletului meu.

— Fie, zise Benedict după un moment de cugetare. Vreau să cred în Dumnezeu, drept şi puternic, pentru că el mă trimite să izbesc pe omul care s-a jucat cu divina lui milostivire, refuzând-o tuturor pe pământ. Am nevoie să cred într-un Dumnezeu puternic, pentru că în mine nu simt putere. Sunt mic şi mizerabil în spaţiul nemărginit care ne înconjoară. Am nevoie să cred în Dumnezeu, pentru că simt în mine un principiu superior materiei pământeşti şi pe care pământul nu-l poate deci atinge.

Oh! Dumnezeule! Dumnezeule! Dacă simţămintele mele sunt culpabile, dacă nu e dreaptă răzbunarea pe care am primit-o, îngroapă-mă pentru veşnicie în prăpastia care-mi stă sub picioare.

Benedict, pentru întâia dată, ridică ochii pe cer şi căzu în genunchi.

În acel moment marea începu a deveni nemişcată, suprafaţa apei se preschimbă într-o imensă oglindă, până ce Benedict să n-aibă vreme a chema echipajul de manevră, o panglică roşie care despică repede firmamentul, urmat de o înspăimântătoare bubuitură de tunet anunţă o furtună riscantă ca cele care nu sunt rare în Marea Mediterană.

Din cele patru puncte cardinale cerul parcă se despică spre a vărsa teribilele lui raze împrejurul yahtului nemişcat. Tunetele urmau la intervale rare şi în curând tot cerul nu mai oferi decât priveliştea unui imens incendiu.