Capitolul XXVI Campi Lugentes.

Era noapte încă, atunci când trăsura lui Vampa, intrând în via Appia, se opri în faţa circului lui Caracalla.

Vampa, dominat numai de simţământul dragostei, nu observase că nici o santinelă nu-i ceruse cuvântul de ordine, de când trăsura lor rătăcea printre funebrele monumentale ale viei Appia. Luă în braţele sale robuste corpul gingaş al Eugeniei şi coborî încet cu dulcea sa povară în întuneric, până la intrarea catacombelor.

Acolo, Vampa se opri ca să se odihnească. Nici un glas omenesc nu ajungea la urechile lui: în jurul lui zburau liliecii, ale căror aripi se izbeau des de obrajii lui arşi de friguri: nici o lumină nu? L călăuzea; totuşi, el merse cu paşii siguri până în hruba spaţioasă unde erau resturile vechiului chenotaf, care cu o zi mai înainte servise de masă bandiţilor; Vampa cunoştea direcţia acelui chenotaf, înainta spre dânsul, puse pe el trupul Eugeniei şi de buzele îngheţate ale victimei sale îşi lipi buzele lui arse de voluptate.

Iată, grozăvia scenei aceleia întunecoase a crimei se înfăţişa imaginaţiei criminalului, îndată ce-şi satură setea infernală asupra victimei sale care gemea. Un ţipăt lung, răguşit şi lugubru ca al unei fiare îi ieşi din piept. Aruncă împrejur o privire înflăcărată, plină de spaimă, observând umbra şi tăcerea care-l înconjurau.

Niciunul din faimoşii bandiţi nu veneau să lumineze cu o torţă acel tablou de silnicire, sau să ceară în numele tovarăşilor partea ce trebuia să le vină dintr-acea crimă.

— Nu! Urla Vampa. Nu, nimeni, n-o va atinge; femeia aceasta este a mea şi nu va fi a altuia decât a mea; vai de cel care va voi s-o atingă!

Şi cu una din mâinile lui fierbinţi strângea mâinile îngheţate ale Eugeniei, pe când cu cealaltă dezmierda ameninţător mânerul unui pistol prins la brâu.

— Rocca Priori! Strigă el. Ecoul boitelor îi răspunse singur.

— Rocca Priori! Strigă el şi mai tare. Dormiţi aşa de adânc că glasul căpeteniei voastre nu vă poate deştepta? Ticăloşilor, pe care somnul vă biruieşte aşa încât uitaţi paza necesară singurului nostru adăpost! Deşteptaţi-vă odată!

Vampa scoase pistolul de la brâu şi trase două focuri, a căror lumină instantanee se răsfrânse pe figura Eugeniei, întinsă pe fatala masă neagră.

Împuşcăturile se stinseră încet, încet.

Vampa întinse urechea ca să asculte murmurul lung ce urmă ecoului, când el repetă sunetul armei de foc.

Banditul, văzându-se singur, începu să tremure. Mâna lui îngheţată şi agitată strângea cu putere pistolul descărcat. Se vedea dezarmat.

Simţământul unei spaime nedesluşite îl cuprinse, o sudoare rece îi acoperi fruntea, îi era frică. Tot trupul lui Vampa tremura, un frig de moarte îi îngheţa sângele în vine.

— Peppino, murmură el,. Să mă fi trădat?

Să fiu eu victima unei curse? Nu, nu, e cu neputinţă… Peppino va fi ieşit cu oamenii la lucru şi crezând că nu mă voi întoarce aşa de repede… Dar catacombele sunt pustii… El n-ar fi trebuit să plece, fără să lase aici două santinele; am de mult ca-pul pus la preţ şi deşi am multe persoane care ţin la siguranţa mea, am şi mulţi vrăjmaşi.

Poliţia nu ştie intrarea misterioasă a acestor catacombe şi nici n-o caută, pentru că de multe ori copoii ei au rămas în fundul circului Caracalla şi pe via Appia, ale cărei monumente serveau de ascunzătoare oamenilor mei. Să aşteptăm, aşadar. Peppino se va întoarce!

Şi se aşeză lângă Eugenia, amăgit încă de o rază de speranţă, precum se întâmplă tuturor oamenilor slabi care nu vor să se convingă de puterea acestor cuvinte: Totul s-a sfârşit!

Ceasurile trecură încet şi banditul tot aştepta întoarcerea lui Peppino.

Încet, încet, el pierdu orice speranţă. Orice iluzie.

El observă pentru prima dată adânca letargie în care era cufundată Eugenia; corpul ei care zăcea pe masa unde se expuneau odată morţii, pe acea masă pe care bandiţii lui şi el o profanaseră de atâtea ori cu orgiile lor, îl făcu să se îngrozească. Ridică braţul spre chenotaf parcă ar fi vrut să deştepte pe Eugenia, dar braţul lui nu atinse corpul victimei şi un zâmbet amar i se ivi pe buze.

— S-o trezesc? Zise el şi de ce? La ce ar folosi? Ţipetele, tânguirile ei, s-ar ridica deodată sub boitele acestea întunecoase! Dar dacă somnul ei ar fi al morţii? Nu… Nu; simt că trăieşte… Inima îi bate… Ea doarme… Sleită de teroare şi de plăcere? Doarme. Mâine se va deştepta!

Şi tăcu.

Peste câteva momente, reluă cu mai mare nelinişte:

— Dar noaptea asta are să fie eternă? Voi fi eu nevoit să stau totdeauna în întuneric şi îngrijat? Nu cumva capriciul unei puteri infernale îmi dă ca eternă tovarăşă pe această femeie care doarme parcă ar fi moartă?

— Oh! Mai bine să vină moartea, dar totodată să vină şi lumina, întunericul mă înăbuşă, îmi îngheaţă sângele în vine!

Boitele acestea nu mai sunt acum decât ceea ce au fost odinioară… Un mormânt; şi în zidurile acestea scheletele îşi dorm, somnul lor veşnic! Oh! De câte ori am tulburat cu orgiile şi cu crimele mele augusta odihnă a morţilor… Şi acum, iarăşi o tulbur cu cea din urmă crimă a mea.

Oh! Cea din urmă! Se grăbi el să repete şi rămase parcă înmărmurit de ce zisese; şi pentru ce cea din urmă? Este deja multă vreme de când doresc să azvârl departe de mine fierul ucigaş, care până acum mi-a înarmat mâna. Curaj!

Şi aruncă departe de dânsul pistolul descărcat pe care maşinal îl puse iarăşi la brâu.

— Departe de mine, armă ucigaşă şi fatală. Acum, Eugenio, te vei deştepta spre a mă duce la adevărata fericire!

Dar vai! Va putea cineva repeta fără groază şi fără furie numele banditului care a furat, ucis, violat atâta vreme bătrâni, copii şi femei spre a-şi satisface lăcomia şi brutala lui senzualitate?

Nu; blestemul mă va urmări pretutindeni: sunt osândit în ochii oamenilor ca şi înaintea lui Dumnezeu. Aştept, vai! Şi nădăjduiesc, ca femeia aceasta să se deştepte, ca buzele ei să vorbească, ca ochii ei să vadă, fără să cuget că primul ei strigăt prima ei privire vor fi de blestem… Eugenio, iartă-mă, iartă-mă!

Vampa căzu în genunchi la picioarele chenotafului şi-şi ascunse faţa în mâini.

Peste câteva momente o licărire de lumină roşcată care apăru, îl surprinse.

Se sculă, răsuflând cu putere ca şi cum ar fi dobândit o viaţă nouă şi strigă:

— Peppino!

Nimeni nu-i răspunse. Lumina înainta.

— Peppino! Aceiaşi tăcere.

Atunci se înfiora. Singur, dezarmat, nu se putea apăra, îi veni ideea să se ascundă; cunoştea bine catacombele şi era să se refugieze într-una din ascunzătorile cele mai adânci, când un om, arătându-se fără veste la intrarea hrubei, îl opri cu aceste cuvinte:

— În zadar, te-am văzut!

Flacăra torţei ce acela avea în mână ilumina hruba. Necunoscutul făcu vreo câţiva paşi înainte; în mâna lui dreaptă lucea ţeava unui pistol.

— Benedict! Murmură Vampa, dându-se înapoi speriat.

— Taci, Vampa, ori te ucid! Zise el, ţinând pistolul şi ridicând torţa deasupra capului ca să vadă mai bine pe bandit.

— Nu cumva morţii ies din somnul veşnic ca sa mă chinuiască! Cugetă Vampa.

— Ţi-ai satisfăcut blestemata ta patimă. Vin să iau partea ce mi se cuvine, zise Benedict.

— Peppino m-a trădat! Murmură Vampa. Şi-apoi adăugă

— Ah! Pentru asta vii? Nu pierzi timpul, Benedict… Am făcut răpirea… Preţul răscumpărării libertăţii… Este un lucru la care ne putem gândi şi mai târziu…

— Ca toate astea mie, îmi trebuiesc bani chiar azi.

— Este cu putinţă?

— Nu pe cât crezi tu.

— Ce fel?

— Vreau, cer bani chiar acum.

— Ce-mi pasă de ce vrei tu?

— Îţi pasă însă de viaţă, prietene Vampa… Eu am obiceiul să fac aşa ca faptele să urmeze cuvintelor… Şi sunt înarmat, vezi?

— Dar eu?

— Nu eşti.

— M-ai spionat! Murmură Vampa furios, arătându-se totuşi foarte liniştit deşi îşi aducea aminte tocmai în momentul acela de teribila înştiinţare pe care i-o dăduse Pastrini din partea casei Thompson şi French.

— Dacă sunt dezarmat, ce fac oare? Am eu nevoie de arme împotriva ta, când la cel mai mic strigăt vor alerga douăzeci de oameni gata să-mi execute ordinele?

Benedict dădu din cap cu dispreţ şi se mărgini să răspundă:

— Încearcă!

Vampa tremură fără voie, dar, redobândindu-şi curajul strigă cu îndrăzneală:

— Nenorocitule! Benedict râse în hohot.

— Mai curând, tu eşti nenorocit. Tu care te-ai lăsat a fi biruit de o patimă brutală, uitându-te fără să vezi şi văzând fără să înţelegi. Vampa, nu ştii tu că eu am aflat tot? Eşti dezarmat şi singur neavând alţi tovarăşi decât pe victima desfrânării tale. Din momentul când ai intrat în groapă, am aşteptat ocazia de a mă prezenta ca un bun gropar spre a-ţi lua linţoliul: am auzit detunarea pistolului tău şi atunci m-am coborât, pentru că balaurul nu mai avea dinţi şi deci nu mă va mai putea muşca. Poate că mai ai un pumnal dar eu am în ţevile pistolului, două gloanţe bune care te vor culca mort. Prietene, prietene, prietene Vampa, cruţă-mă de osteneala de-a te despuia cu mâinile mele; cu alte cuvinte, cruţă-ţi restul vieţii pe care-l mai ai în piept. Ştiu bine că ai luat toţi banii care se aflau în casa bandei şi tocmai de aceea ţi-i cer. Vampa, chimirul, ori eşti mort!

— Trădătorule!

— Ştii mai bine decât mine ce afacere este asta!… Nu fac cu tine nici mai mult nici mai puţin decât ceea ce de mai multe ori ai făcut tu cu alţii… Fur… Ei, domnule Vampa, nu mai pierde atâta vreme… Punga sau viaţa!

— Dar n-am bani.

— Vampa! Vampa!

— Ascultă-mă zise Vampa uitându-se disperat jur-împrejur. Tu eşti francezul care ai făgăduit capul meu poliţiei romane. Vezi că şi eu ştiu tot?

— Nu face nimic.

— Benedicte, tu vrei să mă jefuieşti şi să mă vinzi: unde e buna ta credinţă? Din ce şcoală nouă de criminal faci parte? De unde ai ieşit? Demon neloial şi perfid, aşa de întreprinzător şi aşa de hotărât? Oh! Adu-ţi aminte că eu… Eu am jefuit mulţi călători… Am şi ucis pe unii… Am săvârşit într-adevăr multe crime, dar încă n-am vândut niciodată capul cuiva…!

— Ce va să zică predica asta? Vampa, sunt foarte mirat, pentru că, în cele din urmă, cine ţi-a spus că eu te-am vândut eu nu-s negustor de capete. Hai, supune-te soartei, pentru că tu singur ţi-ai pregătit situaţia în care te afli, transportat de patima ta, ai ajuns în locul zis „Campi Lugentes” de care vorbesc poveştile; lasă să-ţi curgă lacrimile pe acest câmp, suferă pentru că ţi s-a întâmplat şi ţie, cum mi s-a întâmplat şi mie. Vei rămâne sărac… Atât mai bine pentru sufletul tău: vei merge din casă în casă, din om în om, cerând smerit de pomană… Vampa, dă-mi banii!

Vampa făcu un gest de furie, parcă ar fi vrut să sară asupra duşmanului său, dar francezul ridică repede pistolul în pieptul banditului, care, palid şi tremurând, fu nevoit să asculte cu capul în jos tot ce-i spunea fiul lui Villefort:

— Eu fur hoţului şi aceasta îmi va dobândi mai mulţi ani de iertare decât nu mai am de trăit: Tu îţi vei ispăşi păcatele şi vei dobândi iertare. Apoi, Vampa, să lăsăm palavrele. Dă banii sau viaţa… Ştii puterea frazei acesteia… Eşti maestru în artă!

— Dar cine mă asigură că după ce-mi vei lua banii, nu mă vei ucide?

— De aş fi avut această bună intenţie aş fi împlinit-o deja, ceea ce voi face de vei tot zăbovi.

— Hai, apropie-te.

— Pune banii pe marmura aceea, lângă victima ta şi depărtează-te. Ah! Eugenio! Urmă Benedict cu fruntea încruntată; şi tu ai încercat nenorocirea! Tu care ai fugit de sub ocrotirea mamei tale, tu care ai plecat singură în lume! Ce-ai făcut oare dispreţuind acele dezmierdări iubitoare, acea severă protecţie de care atâtea altele ar fi fost aşa de mulţumite!… Eugenio, dacă somnul tău nu e al morţii… Suferă pentru că ai meritat!

Vampa puse chimirul pe marmură, făcu apoi câţiva paşi înapoi. Benedict numără banii şi-i luă.

Deşi banditul roman observa cu luare aminte orice mişcare a lui Benedict, ca să-l atace fără de veste, acesta procedă în aşa chip că pistolul fu totdeauna îndreptat spre Vampa.

După ce luă banii, francezul se retrase până la intrarea catacombelor, luând torţa cu el şi lăsând pe bandit iarăşi în întuneric şi dominat de chinuri noi.

Vampa căzu lângă chenotaf smulgându-şi părul.

Fiul lui Villefort ajunse în fundul boitei şi, trecând prin gura făcută în stâncă, întâlni un grup de vreo doisprezece oameni înarmaţi. Puţin mai departe se vedea un pichet de cavalerie.

— Domnule, zise Benedict unuia dintre ei, banditul este singur.

— L-aţi văzut?

— Da.

Se retraseră apoi într-un colţ unde îşi urmară convorbirea.

— Domnule, urmă francezul, am făcut Romei o mare slujbă: cred însă că nu mă veţi lăsa să plec fără a-mi da de însoţitor pe vreun om al dumneavoastră, deşi poliţia n-are de ce mă bănui. Eu am primit deja răsplata pentru capul hoţilor şi-mi este de ajuns.

— Ce vreţi să ziceţi?

— Luaţi un sfert din suma aceasta şi spuneţi că am fugit prin vreo trecătoare secretă a catacombelor.

— Ah! Frica dumneavoastră poate să fie întemeiată… În sfârşit, doriţi să n-aveţi afaceri cu poliţia şi nimeni nu poate şti mai bine decât dumneavoastră în ce stare vă e conştiinţa. Daţi-mi deci un sfert din suma primită, nu ca să calc ordinele primite ci ca să vă las să plecaţi. Trebuie să ştiţi că ordinele erau să vă las în libertate îndată ce Vampa ar fi fost prins.

Benedict făcu o mişcare de uimire şi trecu un fişic de bani agentului de poliţie.

— Sunt bani?

— Număraţi.

— Prea bine. Acum aşteptaţi un moment până când oamenii mei vor fi pus mâna pe Vampa; pe urmă veţi pleca oricând.

Căpetenia se îndreptă spre grupul de agenţi şi strigă:

— Aprindeţi torţele şi coborâţi-vă; ei, camarazi, la lucru! Torţele luciră pe dată şi pichetul de cavalerie se apropie repede de catacombe: spadele ieşiră din teacă şi sergenţii de poliţie se coborâră după Vampa.

Un ţipăt disperat, un ţipăt frenetic, nebunesc şi furios, răsună peste câteva minute înăuntrul catacombelor.

— Ascultaţi; aţi auzit?

Este strigătul leului care cade spre a nu se mai ridica. Este faimosul Luigi Vampa, căzut în puterea justiţiei romane.

— Acum plecaţi, sunteţi liber.

Fiul lui Willefort dispăru printre ruine.