Capitolul XXVII Perfecţiunea dreptăţii lui Dumnezeu.

Vampa, banditul care terorizase atâta timp împrejurimile Romei, era prizonier în cele din urmă şi în curând avea să-şi ia răsplata datorată multelor lui crime.

Nici un glas nu era să se ridice în Roma ca să-l apare şi omul, surd totdeauna la rugăminţile victimelor sale, nepăsător la agonia nenorociţilor căzuţi în mâna lui, vedea cu groază ridicându-se înainte-i teribilul instrument de supliciu, fără să observe printre curioşi, unul singur pe a cărui fizionomie să se vadă semnele compătimirii. Nepăsarea, neîndurerarea pe care el o arătase faţă cu victimele sale, acum o întâmpina în tot ce vedea, în tot ce auzea, ca şi cum providenţa ar fi vrut să-l facă să simtă şi să priceapă ce dureros e momentul cel din urmă al vieţii, neconfortat de adevărata prietenie ori de balsamul consolator al religiei adevărate.

Pe dată ce agenţii de poliţie pătrunseră în catacombele sfântului Sebastian, Vampa scoase acel ţipăt sălbatic, la care Benedict răspunse cu un hohot de râs îndrăcit; Vampa ar fi vrut să se apere, dar recunoscu pe dată neputinţa de a face faţă singur şi fără arme la opt oameni înarmaţi şi hotărâţi. Se supuse deci, fu arestat, pus în lanţuri şi dus de acolo.

Vampa pricepu soarta care-l aştepta. Eşafodul şi gâdele cu mâna lungă de fier i se arătară înaintea ochilor şi el îi închidea maşinal, necontenit vederea în piaţa del Popolo unde se ridica fatalul instrument de supliciu.

Nimic nu putea să-l scape. Prieteni? N-avea. Aur? I se furase. Alergă cu mintea la Eugenia şi un zâmbet amar îi rătăci pe buze şi privirea lui pierdută, ca şi cum el ar fi fost adâncit într-un neexplicabil şi chinuitor vis, păru că blestema ceasul în care văzuse pe acea femeie.

Pe când banditul era dus la Roma în mijlocul escortei de cavalerie, fiul lui Villefort, înfăşurat într-o manta largă, se coborâse de pe cal la poarta vilei baronului Danglars.

Începea să se crape de ziuă.

— Spune domnului baron Danglars că vin să-i comunic lucruri de cea mai mare însemnătate. Nădăjduiesc că nu mă vei face să aştept afară, zise el servitorului venit la poartă.

— Iertaţi-mă domnule, dar am ordinul de a nu deschide decât persoanelor cunoscute; cred apoi că excelenţa sa nu va voi să primească pe nimeni în momentul acesta; aşadar n-aţi face rău să-mi spuneţi numele dumneavoastră

— Chiar de mi-aş spune numele tot n-ar servi la nimic; totuşi, spune excelenţei sale că sunt agent de poliţie şi că doresc să capăt ceva desluşiri cu privire la un fapt întâmplat astă-noapte unei persoane care trebuie să-l intereseze în cel mai mare grad.

Servitorul se retrase şi Benedict rămase aşteptând.

Luiza d'Armilly nu putuse închide ochii; tremurând la cel mai mic zgomot şi crezând că aude necontenit ţipetele sărmanei sale prietene, aduse de vântul acelei nopţi fatale. Se trânti pe sofa şi deodată, sări în picioare auzind sunetul clopoţelului de la poartă. Mii de idei extravagante îi trecură prin cap; glasul îi pieri de pe buze, răsuflarea i se opri, ca şi cum aerul n-ar mai fi putut pătrunde în plămâni.

Baronul Danglars, cu toate că era adânc mâhnit de răpirea fiicei sale, nu putu să se împotrivească poverii cu care noaptea apăsa pleoapele, silindu-le ca să se închidă.

Danglars, trântindu-se pe pat îmbrăcat, dormea de câteva ceasuri şi somnul îi era tulburat şi dureros.

Luiza d'Armilly află deci ea mai întâi cine era necunoscutul care se prezenta aşa devreme.

Auzind că era un agent de poliţie, Luiza avu o presimţire bună; speră că ţipetele prietenei sale, atrăseseră atenţia cuiva pe drum, că trăsura pretinsului Spada fusese oprită de poliţie, care veghea în locurile unde mai lesne se fac asemenea acte de violenţă.

Alergă ea însăşi în apartamentul baronului şi-l deşteptă pe dată, după ce dădu ordin feciorului să introducă pe agentul de poliţie în salon.

Baronul, deşteptându-se şi aflând neaşteptata vizită, se pregăti să coboare.

Luiza, ieşind din apartamentul baronului, alergă repede să se pitească lângă o uşă, hotărâtă să nu piardă nici o silabă din vorbele necunoscutului, dar spre marea ei mirare îl căută în zadar în salonul gol; se întoarse ca să întrebe dacă străinul fusese introdus acolo şi răspunzându-i-se afirmativ, crezu că se amăgise, se întoarse de unde venise, deschise uşa salonului, intră! Strigă, dar nu-i răspunse nimeni… Era singură.

În timpul acesta, baronul care era să se coboare auzi un glas care nu-i era necunoscut.

— Vei recunoaşte, domnule baron, că eşti foarte încet în tot ce te priveşte.

Baronul se întoarse repede ca şi cum ar fi vrut să dea dezminţire acuzării şi scoase un ţipăt de spaimă.

Benedict se afla înaintea lui.

— Dumneata, aici! Zise el şi pe unde ai intrat? Odaia n-are decât uşa aceasta.

— Ah! Uiţi cât văd, că „mâna de mort” ştie găsi în umbră uşile pe care altă mână nu le-ar putea descoperi!

— Glumeşti, domnule! Explică-te: pe unde ai intrat? Ce te obligă să-mi violezi astfel domiciliul? Vorbeşte o dată, dacă nu strig.

— Ai striga în zadar, pentru că nici nu mă gândesc să-ţi fac rău. De-aş fi venit cu asemenea intenţii aş fi putut face cât rău mi-ar fi plăcut.

— Dar ce vrei? Pe unde ai intrat? Întrebă din nou bancherul tot mai îngrijorat.

— Voi răspunde numai la prima dumitale întrebare şi sper că ne vom înţelege lesne, închideţi bine uşa aceasta pentru ca să nu ne tulbure nimeni.

— Dar, sunt aşteptat jos!… Nu ştii poate… Ah, nu, nu Poate să nu ştii…

— Ştiu tot, domnule. Ţi s-a furat domnişoara Eugenia. Vampa, prietenul dumitale, face des asemenea treburi.

— Prietenul meu!

— Ţi-a dat bani şi i-ai primit.

— Eu?

— Da, d-ta…

— Ah!

— Tatăl unei fete tinere şi frumoase, pentru ce poate să creadă că-i dă bani un bandit? Sunt de părere că eşti mai isteţ cu cifrele decât cu oamenii.

— Eu nu voi izbuti niciodată să înţeleg pe oamenii care nu se explică; ca d-ta, de pildă.

— Mă voi explica, dar închide uşa.

— Mai întâi coboară cu mine… Trebuie să vorbesc cu agentul de poliţie care a venit la mine, care-mi aduce, fără îndoială, vestea arestării răpitorului, şi-mi va spune că sunt aşteptat spre a se afla de la mine cine este Ah! Viaţa domnului Vampa este acum în mâinile mele.

— Închipuiri! De-ai avea un dram de judecată sănătoasă, te-ai feri să te întâlneşti cu agentul de poliţie.

— De ce?

— Măcar din instinct.

— Ce vrei să zici?

Baronul se îngălbeni şi, tremurându-i mâna, încuie repede uşa cu cheia.

— Prea bine, domnule baron. Acu văd că ţi-ai venit în minţi. Ascultă-mă.

În momentul acela cineva bătu în uşă şi se auzea glasul Luizei.

— Domnule Danglars!

Baronul era să răspundă, însă un gest al lui Benedict îi porunci să tacă.

— Domnule Danglars! Dar, ce vrea să zică misterele acestea! Ah! Toate astea mă înspăimântă!

Domnişoara d'Armilly, văzând că nu-i răspundea nimeni, se întoarse jos şi peste un moment, i se auzi glasul chemând pe un servitor.

— Domnule baron. Zise Benedict, ştiu tot; Vampa a fost arestat, a declarat că a fost aici, a spus numele dumitale şi trebuie să pricepi că justiţia nu va lăsa în tihnă pe un om în casa căruia a petrecut noaptea un bandit ca acesta.

Sudoarea curgea în picături mari de pe fruntea lui Danglars.

— Atunci? Întrebă el speriat şi uitându-se îngrijorat la uşă.

— Atunci! Dar e lesne de priceput, răspunse Benedict cu cel mai mare sânge rece. Îndată ce am aflat asta, am dat fuga să te prevestesc.

— Dar, ce e de făcut? Întrebă iarăşi bancherul cu o agitaţie din ce în ce mai mare.

— Slab cap ai!

— Ah! Da, da, aşa e, dragul meu prieten, dar unele lucruri ce ne cad în spate fără de veste ne produc un efect ciudat. Totuşi, recunosc că nu e vreme de pierdut.

— Ce-ai făcut la Paris, după ce din socotelile dumitale a rezultat imensul „deficit” al băncii?

— Ah! Da, da; pe când procurorul văduvelor şi orfanelor aştepta milostenia de cinci milioane, eu am fugit.

— Deci?” Pe când agentul de poliţie te aşteaptă în salon, cu gândul de a te înhăţa de guler, dă un ultim adio casei acesteia şi fugi ca vântul.

Tocmai la asta mă gândeam, prea bunul meu prieten. Drumul?

— Te voi călăuzi eu.»

— Pe cinste? Întrebă baronul cu un ton rugător. Dar

— Îţi jur! Hai, grăbeşte-te. În curând vor veni să bată uşă, ziua înaintează, de-i zăbovi nu vei mai putea fugi.

— Oh! Blestemat Vampa, murmură baronul, alergând la scrin şi examinând locul unde şi închisese banii.

— Lasă acolo bagatela aceea, îi zise tâlharul, am eu bani şi-ţi voi împrumuta.

— Ce? Cum? Să las ceea ce e al meu, pentru ca poliţia să se îngraşe? Răspunse baronul luând în buzunar banii şi hârtiile care se aflau în scrin. Oh! Puteam prea bine pune lucrurile în regulă din partea aceasta şi apoi nu e aşa de mare grabă să nu putem pierde, doua trei minute pentru câteva mii de galbeni… Acum sunt gata să fugim.

Şi zicând aceste cuvinte apăsă pe un resort al tabloului ce decora un perete al odăii. Tabloul se învârti pe ţâţânile arcului în cornişă lăsând să se vadă o scară îngustă ce se cobora în jos în grosimea zidului.

— Pe aici, domnule baron, zise Benedict. Ei! Ia seama, scara e învârtită şi treptele sunt umede, să nu aluneci.

— Eşti vrăjitor! Strigă Danglars lăsându-se a fi călăuzit şi observând cu plăcere că tabloul îşi relua locul.

— Să mă ia dracul de mi-aş fi putut închipui acest secret… Aşa de miraculos!

În timpul acesta, Luiza d Armilly merse din nou să strige pe baronul Danglars, de astă-dată însoţită de doi servitori. Uşa rămase închisă şi nimeni nu răspunse la chemarea fetei.

Atunci începu a-şi face ideile cele mai ciudate, dintre care una îi păru admirabilă: era că baronul Danglars rămăsese victima unui atac de apoplexie, care nu-i da putere să deschidă uşa; dar totuşi ea nu înţelegea pentru ce el se închisese pe dinăuntru. Servitorii hotărâseră să doboare uşa, Luiza îi sfătui să mai aştepte câteva minute, în care strigă neîncetat cu glas tare pe bătrân, dar văzând că orice încercare era zadarnică făcu un semn şi servitorii începură să împingă în uşă.

Peste puţin lemnul vechi al uşii începu să crape, cuiele ieşiră afară, broasca sări în mijlocul odăii şi uşa căzu cu mare zgomot pe podele.

Luiza d'Armilly intră iute în odaie, luminată de candela rămasă aprinsă pe scrin şi se uită împrejur cu mirare şi cu spaimă.

Odaia era goală.

Spaima domnişoarei d'Armilly se mări; ea se îngălbeni ca ceara şi inima îi bătea cu nespusă violenţă.

În acea casă intrase un om ce zisese a fi agent de poliţie şi acel om dispăruse ca prin farmec. Baronul nu era în odaia sa şi, totuşi, odaia era închisă cu cheia pe dinăuntru.

Ah! Zise ea, făcând o sforţare spre a-şi ascunde spaima care o cuprinsese şi a nu o arăta servitorilor Domnul baron a plecat şi degeaba l-am mai căutat.

— Dar, domnişoară, zise un servitor, pe unde dracul a putut pleca! Aş crede că pe fereastră, de n-ar avea gratii.

— Nu ştiu nici eu, răspunse fata. Dar a ieşit. Spuneţi vizitiului să găsească trăsura, mă duc în oraş şi când se va întoarce domnul baron, rugaţi-l să mă scuze că am plecat fără să-l aştept, din cauză că trebuie neapărat să mă duc la teatru.

Servitorii îi împliniră” porunca şi peste câteva minute Luiza, plina de spaimă, tremura în fundul trăsurii care o ducea la Roma.

Abia intrând în casă, Aspasia alergă s-o înştiinţeze că Eugenia venise foarte dimineaţă, dar că, simţindu-se cam indispusă, se culcase în pat ca să se odihnească.

Neţinând seamă de acea înştiinţare, Luiza alergă cu lacrimile în ochi în odaia Eugeniei şi o strânse în braţe, dându-i dovezi de cea mai sinceră afecţiune.

Cele două prietene se sărutară şi-şi amestecară lacrimile. Eugenia îşi ascunse faţa la sânul prietenei sale, ca să-şi ascundă roşeaţa şi ruşinea, fără ca în inima ei să mai vorbească alt simţământ afară de acela care le unea de aşa mult timp.

Pe când cele două artiste îşi schimbau astfel dezmierdările şi Eugenia, căindu-se de mii de ori că se lăsase a fi stăpânită de un alt simţământ, gonea din inimă orice altă imagine afară de a Luizei, baronul Danglars îşi cunoştea poziţia, tremurând de furie şi de disperare în faţa lui Benedict.

Ajunseră amândoi la piciorul întortocheatei scări pe care baronul urcă.

— Vei avea casă „gratis” şi nu e tocmai rea, răspunse Benedict, pregătindu-se să deschidă uşa.

— Fie-ţi milă de mine, pentru dragostea lui Dumnezeu! Francezul se opri şi se uită lung la Danglars parcă ar fi vrut să-i citească gândurile.

— Drace! Bigot mai eşti exclamă el. Apoi urmă:

— Mizeria e sora vitregă a bigotismului, cel puţin merg împreună totdeauna.

— Ei bine, dacă nu în numele lui Dumnezeu, cel puţin în numele minunii ce ţi-ai propus, ai milă, reluă Danglars. Aşa mai pricep. Dar ce vrei de la mine?

— Să mă ajuţi.

— Cum? În ce?

— În tot, în tot. Mântuie-mă, ocroteşte-mă!

— Nu cumva crezi, obraznic bătrân, că am să te iau după mine? Eu plec din Italia, o corabie mă aşteaptă în port.

— O corabie! Repetă Danglars răsuflând tare şi ridicându-se, o corabie!

— Ce e, ce e? Întrebă tânărul, care observând gestul lui Danglars, duse repede mâna în buzunar unde se afla pistolul.

— Nu mi-ai spus că ai o corabie, care te aşteaptă în port?

— Da.

— Ai pilot?

— Negreşit.

— Ah!

— Atunci!

— Ţi-aş fi cerut locul acesta.

— Dumneata?

— Da, eu; dar deoarece te apuci de călătorit, se vede că ai de gând să faci comerţ; poate vei lua mărfuri de contrabandă aici în Mediterană; ei bine, în cazul acesta mă ofer ca să vin şi eu.

— Aşadar, te pricepi să manevrezi o corabie şi să faci afaceri mercantile?

— Da, mă pricep; când eram copil am stat tot pe mare, întins între baloturile de marfă încărcate pe corabie.

— Ce zici? Dar blazonul care-ţi decora leagănul, dar numele strămoşilor dumitale?

— Am început fiind marinar… M-am urcat, m-am ridicat, până în punctul unde m-ai văzut; acum mă cobor şi am să sfârşesc în punctul de unde am plecat.

— Îmi juri pe viaţă că spui adevărul?

— Da, jur.

— Gândeşte-te că, odată pe mare, dacă incapacitatea dumitale este recunoscută… Vei avea un ucigaş vrednic de d-ta; pântecele unui peşte câine.

— Bine.

— Haidem, atunci; pune-ţi titlurile în buzunar şi urmează-mă. Istoria dumitale îmi pare tot mai interesantă, mi-o vei povesti pe mare. Zău, nimeni n-ar recunoaşte sub redingota aceasta cu guler de catifea şi cu căptuşeală de mătase, bluza marinarului. Oh! Lume! Lume!