Capitolul XXXI Un ajutor din cer.

La ţipătul ascuţit al cerşetoarei, cei doi călători, care îşi urmau drumul, se opriră: şi cel mai tânăr zise tovarăşului său:

— Eu mai am încă o datorie de îndeplinit.

— Care?

— Prima dată când pun piciorul pe uscat după groaznica furtună din care m-ai scăpat d-ta, ca şi cum ai fi fost trimis de Dumnezeu, nu trebuie să ascult cu nepăsare strigătul mizeriei.

— Şi ce vrei să faci?

— Să împart cu nenorocita aceasta puţinii bani pe care i-am scăpat din naufragiu; e foarte drept.

— Şi nu eu am să te împiedic; dimpotrivă, te aprob, pentru că glasul mizeriei a produs totdeauna asupră-mi o puternică impresie.

Astfel vorbind, cei doi se întoarseră înapoi, apropiindu-se de cerşetoare, care sta tot în genunchi. Cel mai tânăr se aplecă zicându-i:

— Ei bine, ce aştepţi aici?

— Aştept pe fiul meu, zise ea ridicând capul şi arătându-şi figura.

— Dumnezeule! Mama! Mama! Să fie oare închipuire? Am înnebunit eu? Strigă el, ridicând în braţe pe cerşetoare, pe buzele căreia văzu atunci un zâmbet suav, singurul răspuns ce nenorocita mamă îl putea da fiului ei.

— Ce zici, domnule de Morcerf?

— Oh! Vino, vino, să ducem acasă pe nenorocita asta! Cerul mă izbeşte fără îndurare: e mama!

Tânărul nu mai putu zice altceva, strâns îmbrăţişat de mama sa, el îşi lipise buzele ude de buzele ei uscate ca şi cum ar fi vrut să le însufleţească cu sărutările lui fierbinţi.

Benedict privi un moment scena aceea mişcătoare; luă apoi măsurile necesare pentru ducerea cerşetoarei într-un birt vecin şi împiedică pe curioşi s-o urmeze în odaia unde ea fu pusă pe un pat.

Peste câteva ceasuri, mulţumită îngrijirilor, ea deschise ochii şi dădu semne de viaţă.

Albert vru să-i vorbească, s-o îmbrăţişeze, să o cheme de o mie de ori mamă; dar Benedict, spunându-i că sărmana femeie n-ar putea rezista zguduirii ce i-ar fi pricinuit acea emoţie, slabă cum era, îl convinsese pe Albert să aştepte până ce ea îşi va veni bine în simţiri.

Albert, aşa se numea tânărul care-l însoţea pe Benedict, sta tot lângă uşa odăii în care zăcea necunoscuta. Un doctor venit să-i dea ajutoare, îl asigură că nu era nici o primejdie, că bolnava se va întrema repede, de nu va fi agitată de nimic. Aceste cuvinte reînsufleţiră pe Albert şi, aruncând o privire plină de iubire în odaie, el se duse la Benedict, pe care-l găsi dând ordine lui Rocca Priori, locotenentul micului yacht.

— Prietene, îi zise Albert strângându-l de mână, doctorul mă asigură că nu mai e nici o primejdie pentru sănătatea mamei. Oh! Doamne, Dumnezeule! Îţi mulţumesc, murmură el, ridicând ochii spre cer.

— Cu atât mai bine, domnule de Morcerf, sunt vesel: am dat ordine ca să se pregătească yahtul şi să fim gata de plecare.

— Aşadar, ai să mă părăseşti? Întrebă tânărul repede.

— Negreşit, răspunse Benedict. Întrucât te priveşte pe d-ta, mi-am împlinit misiunea. Eşti pe uscat şi lângă mama dumitale; eşti fericit… Deci pot să mă duc.

— Deja? Murmură Albert strângând de mână pe Benedict. Aş fi vrut, urmă el, ca mama să te vadă şi să-ţi mulţumească pentru generozitatea cu care ai venit în mijlocul furtunii ca să mă scapi.

— Nu te-am scăpat eu, zise Benedict, ci mâna lui Dumnezeu te-a smuls din sânul valurilor. Este un adevăr pe care ţi l-am repetat prea de multe ori ca să-l poţi uita. Ce interes m-ar fi putut face pe mine să-mi primejduiesc viaţa ca s-o scap pe a dumitale? Ce instinct m-ar fi putut călăuzi printre trăsnete şi furia valurilor, acolo unde cu braţele dumitale obosite încercai în zadar să te ţii deasupra apei, dacă Dumnezeu, nu ar fi hotărât astfel? Domnule, dumneata nu-mi datorezi nici o mulţumire: ceasul dumitale, scris în cartea soartei, nu se afla pe acea pagină fatală pe care Judecătorul Suveran a întors-o în acea teribilă împrejurare.

— Cel puţin îmi vei mai acorda câteva zile; e o favoare pe care ţi-o cer… Nu mi-o refuza… Delicateţea cu care te-ai ferit de a îmi pune întrebări asupra vieţii mele îmi face o datorie să ţi-o spun eu. Ştiu bine că n-am nici un drept asupra dumitale, pentru că sunt un străin pentru d-ta… Dar. Rămâi.

Un râs batjocoritor încreţi buzele lui Benedict auzind aceste din urmă cuvinte.

— Dar nu ştii că toate clipele mele sunt numărate şi că nu mă pot opri pe calea ce am luat? Cale pe care o urmez, cum vezi, prin foc, printre valuri furioase şi alte primejdii?

— Da, aşa mi-ai vorbit totdeauna, adică aşa încât să nu te pot înţelege; ceea ce-mi destăinuieşte că există în viaţa dumitale ceva teribil… Poate o durere amară. Şi dacă o singură dată dumneata mi-ai fi pus o întrebare oricât de mică, nu aş sta la îndoială să te întreb şi eu cu tot interesul pe care mi-l inspiră afecţiunea întemeiată pe recunoştinţă, care e durerea aceasta. Totuşi şi eu ştiu să-mi dau seama de o durere adâncă, zise Albert oftând.

Benedict aruncă asupra-i o privire cercetătoare, parcă ar fi vrut să citească ceva pe figura lui.

— Drumul meu, zise el după o mică pauză, nu e un secret. Mă duc după cineva care nu ştiu unde se află.

— Aş fi indiscret să te întreb ce te poate face să-l cauţi?

— Un lucru foarte simplu: o mână de mort, răspunse Benedict cu cel mai mare sânge rece.

Albert aruncă asupra lui o privire cercetătoare, parcă i-ar fi spus că acele cuvinte erau neînţelese pentru dânsul.

— Iartă-mă, domnule.

— Zise el, dar cuvintele astea teribile mă fac şi mai curios. Ele fac un efect foarte ciudat asupra mea, care am fost greu izbit de nenorocire.

— Crezi, prietene, că aiurez zicându-ţi că ridic în faţa celor vii mâna unui mort, tremurând încă de furia care n-a putut înceta într-însul?

— Oh! Desigur e formidabil acela, împotriva căruia te duce o aşa de ciudată călăuză.

Benedict se uită împrejur ca să se asigure că nimeni altul nu-l aude şi strângând de braţ pe Albert, zise cu glas încet, dar expresiv:

— Ai auzit vreodată de contele de Monte-Cristo?

La acel nume rostit cu o expresie sălbatică de Benedict, Albert făcu un pas înapoi palid ca un mort; apoi împreunându-şi mâinile şi ridicându-le deasupra capului, lăsă pe dată braţele să-i cadă în jos cu putere, exclamând:

— Blestematul!

Benedict culese cu un gest neexprimabil blestemul aruncat contra lui Edmond Dantès.

— Îl cunoşti? Întrebă el cu un mare interes, apropiindu-se de Albert.

— Întreabă pe victimă dacă îşi cunoaşte călăul răspunse acesta. L-am văzut puternic, ieşit din pulbere, aducând fatalitatea asupra familiei. Blestematul, de o mie de ori blestematul!

Albert se opri; apoi, ştergându-şi o lacrimă, murmură:

— Ah! Mamă, iartă-mă dacă nu pot respecta ca tine numele unui om, a cărui teribilă putere este încă un mister pentru mine.

Benedict îşi şterse sudoarea rece care curgea de pe frunte în picături mari.

— Mare Dumnezeule! Murmură el, un alt strigăt care osândeşte pe acest om crud: sentinţa lui e scrisă deci pretutindeni de mâna ta puternică?

Urmă apoi un moment de tăcere.

Benedict înţelese după un gest al lui Albert, că el cunoştea foarte de aproape pe contele de Monte-Cristo şi hotărî să-l întrebe de ce scosese acel strigăt de blestem.

— Prietene, zise el lui Albert care părea încă sub impresia tristă ce-i produsese numele lui Edmond Dantès, iartă-mi indiscreţia, dacă te întreb ce relaţii pot exista între dumneata şi contele de Monte-Cristo? Între el şi mine există o datorie de sânge şi trebuie să cunosc pe omul cu care am de-a face.

— Vei fi satisfăcut, domnule răspunse Albert. Totuşi, dă-mi voie ca să mă duc mai întâi la mama pentru că aş voi s-o duc cât mai repede de aici.

— Du-te; dar fă ce-ţi spun eu, nu-i pricinui nici o emoţie. Vei putea sta aici până se va însănătoşi pe deplin.

Albert, fără să răspundă ceva, porni spre odaia în care se odihnea mamă-sa; îngenunche lângă patul în care ea dormea, o contemplă puţin, îi puse o sărutare pe frunte, apoi se întoarse în odaia în care îl aştepta Benedict.

— Iată-mă, domnule: acum vreau să spun unui prieten ura pe care mi-o inspiră omul care se numeşte conte de Monte-Cristo.

Mi-ai spus că între dumneata şi el este o datorie de sânge, în care te crezi creditor? Ei bine, asemenea datorie există şi între mine şi el, deşi nu ca a dumitale, nu mai puţin teribilă însă şi totuşi am jurat solemn să nu mă răzbun.

— Dar cine ţi-a putut cere un asemenea jurământ?

— Mama, răspunse Albert cu o expresie de nespus respect.

— Poftim, domnule, începe; te ascult.

Şi Albert, încrucişându-şi braţele pe piept şi trântindu-se în fotoliu începu: