Capitolul XXXII Şarpele.

În 1838 era în Franţa o familie puţin numeroasă, al cărei şef era contele de Morcerf, tatăl meu; era formată din contele, din mama mea şi din mine. În anul acela luai, eu care făceam pe atunci parte din înalta societate a Parisului, hotărârea de a merge cu un prieten al meu Franz Epinay să petrec carnavalul la Roma şi plecai la Florenţa, unde hotărâsem să ne întâlnim. La Roma făcui cunoştinţă cu contele de Monte-Cristo, care ne scosese din încurcătură, pe mine şi pe Franz, oferindu-se pentru prima zi a carnavalului, 22 Februarie.

Franz îl cunoştea deja pentru că, fusese cu dânsul în faimoasa grotă a lui Monte-Cristo.

La aceste cuvinte, Benedict încruntă sprânceana şi întrebă cu aer cam neîncrezător: -

— Şi dumneata ai crezut că grota aceea nu era o născocire?

— Franz mi-a jurat că exista, răspunse Albert după cum îmi jurase că fusese primit de conte.

— Prea bine, urmează.

Albert reluă:

— De la 22 Februarie 1838 începură deci, legăturile mele cu contele de Monte-Cristo. Închipuieşte-ţi o prietenie sinceră, nici nu se poate dori altfel şi vei avea o idee de acela pe care eu păream să-l fi inspirat acelui om fatal. Ştiind că plecând din Roma era să meargă la Paris, mă grăbii să-i ofer casa tatălui meu, propunându-mi să-l călăuzesc în oraş şi în societatea cea mai bună din care, cum spusei, făceam parte.

Contele primi oferta mea.

Peste câtva timp în urmă, după ziua şi ora fixată de el spre a se prezenta acasă la tatăl meu, avui o dovadă ce mult ţinea el la exactitate, pentru că, fix la ceasul hotărât şi când prietenii anunţaţi de mine începeau să-şi piardă răbdarea de întârzierea dejunului ce-l ofeream contelui, el intră în cabinetul meu.

După dejun, îl prezentai părinţilor mei. Şi el se declară foarte bucuros de prietenia mea şi plin de afecţiune pentru mine.

Oh! De câte ori mama, observând orbirea care necontenit mă stăpânea, mă întrebă cu ochi umezi de lacrimi dacă eram sigur că el mă iubea într-adevăr… Şi de câte ori eu, sărman tânăr fără experienţă, necunoscând lumea şi oamenii, îi afirmam că contele de Monte-Cristo îmi era prieten, prieten adevărat, pentru că blestematul avea viclenia şarpelui şi puterea magnetică a privirii fermecătoare a acestei reptile trădătoare. În timp de câte va luni, fui tovarăşul nedespărţit al contelui de Monte-Cristo. Mi se părea că omul acesta n-avea taine pentru mine, că în orele lui de melancolie îmi destăinuia tot ce avea pe inimă şi că inima lui era plină de bunătate şi de dreptate.

Oh! Vălul nu întârzie a se sfâşia… Sfârşitul iluziilor mele veni repede, teribil şi fatal!

O acuzaţie groaznică, aruncată public împotriva tatei într-un ziar, adusese deznădejdea în familia mea. Deja Parisul nu mai avea atracţii pentru mine, care vedeam insultat numele pe care-l purtam şi de care până atunci fusesem mândru. În acea grea împrejurare, îmi veni iarăşi în ajutor omul pe care-l credeam prietenul meu, deşi mama mă asigura că contele nu era şi nu putea fi aşa de sincer pe cât îl credeam eu.

El stărui şi mă sili să-l însoţesc într-o călătorie de plăcere; îmbrăţişai pe biata mamă şi plecai cu dânsul.

Contele încerca totul ca să mă distreze: vânătoare, pescuit, alergări călare, tot ce putea şi cu zâmbetul lui ipocrit pe buze mă silea să iau parte la petrecerile lui.

Peste câteva zile primii scrisoarea unui prieten, care mă anunţa că autorul acuzării contra onoarei tatei fusese descoperit, îmi luai ziua bună de la conte şi plecai la Paris.

Totul se dădu la iveală, citii hârtiile care dovedeau crima tatei. Văzui splendoarea numelui lui şi al meu întunecată, stinsă pentru totdeauna, în bucuria şi batjocurile duşmanilor mei. Văzui uşile saloanelor din Paris închise înaintea mea şi a tatei; eu, eu care aveam nume glorios, un nume ilustrat de vitejiile unui războinic, eu care mă credeam deopotrivă cu cei mai nobili şi mai iluştri… Ah! Eram nevoit să ajung un om fără nume, să nu mai am nici un titlu şi nici stima lumii! În delir… Zdrobit de formidabila povară a ruşinii, auzii dureroasele suspine ale mamei şi glasul aproape stins al tatei care-mi cerea răzbunare.

Şi mă ridicai cu furie ca să izbesc pe duşmanul care, fără milă, târâse la bara publicităţii o greşeală a tatei, fără să cugete că el era atunci unit cu o femeie a cărei soartă nu se putea despărţi de a lui şi că avea un fiu nevinovat de păcatul lui; duşmanul neomenos care, spre a se răzbuna pe un om, îi izbea totodată soţia şi fiul! Întrebai atunci cine era autorul nenorocirii mele… Ah! Ştii, ghiceşti dumneata numele ce mi se spuse şi mi se repetă? Contele de Monte-Cristo! Exclamă Albert cu un aer ameninţător şi sărind în picioare parcă ar fi văzut arătându-se înaintea lui omul al cărui nume îi ieşise de pe buze.

— Deocamdată n-am vrut să cred, urmă el după o mică pauză dar numele acela era scris în hârtiile pe care le examinai.

Ah! Iată cum îşi bătea joc trădătorul de mine! Iată ce simţăminte avea el pentru mine de atâta timp! Iată în sfârşit, cum răspundea la prietenia sinceră pe care o aveam pentru el… Trădător! De o mie de ori trădător!… De este în cer un Dumnezeu bun şi drept, cum îmi închipui eu, crima aceasta nu-i va fi niciodată iertată. Din primele zile în care mâna lui atinse pe a mea, în care m-a poftit să-i împărtăşesc pâinea, ori el o împărtăşi pe a mea, în care-mi vorbi şi mă primi aşa încât să mă captiveze… El deja medita trădarea.

— Domnule, urmă Albert după un moment de tăcere, trecându-şi mâna pe frunte; de nu puteam reda tatei cinstea, îl puteam cel puţin răzbuna.

Mă dusei la conte.

El sta în loja sa la operă. Plecai ca să-l insult, neavând alt mijloc să-l silesc a se bate cu mine.

Blestematul mă primi cu aceeaşi abilitate, care-mi mări şi mai mult aprinderea, îi spusei scopul vizitei mele şi n-avu alt răspuns decât un zâmbet. Toţi privitorii începeau să se uite la noi şi deoarece insulta pe care mi-o adusese fusese publică, voiam ca şi reparaţia să fie publică.

Mănuşa mea atinse obrazul contelui de Monte-Cristo şi a doua zi trebuia să se facă duelul.

— Şi braţul dumitale n-a fost destul de puternic spre a susţine atacul? Întrebă cu interes Benedict.

— Nu, domnule, răspunse liniştit Albert. Mă dusei dezarmat pe teren şi acolo, de faţă cu martorii, dădui satisfacţie contelui de Monte-Cristo şi-i strânsei mâna.

— Nenorocitule! Strigă Benedict sculându-se în picioare şi aruncând o privire dispreţuitoare asupra lui Albert care sta nemişcat. Apoi, fiul lui Villefort, căindu-se poate de vorba ce-i scăpase, se aşeză iarăşi jos şi, cu glas mişcat, întrebă cu blândeţe:

— Îţi pierduse şi mintea?

— Nu! Murmură Albert.

— Atunci, cum?

— Cineva intrase în odaia mea în ajunul duelului şi mă pusese să jur că voi respecta pe contele de Monte-Cristo.

— Şi cine a putut dobândi de la dumneata un asemenea jurământ?

— O femeie pe care o iubeam aşa cum nimeni nu-şi poate închipui. O femeie al cărei un ceas de fericire l-aş plăti cu un an de chinuri pentru mine. O femeie ale cărei lacrimi îmi sfâşiau inima: mama!