Capitolul XXXIII Două victime nevinovate ale unei răzbunări teribile.

Sfârşind prima parte a istorisirii sale, Albert era aşa de mişcat încât nu mai avu putere să urmeze.

Se sculă şi merse la mamă-sa. Observă cu mare mulţumire că răsuflarea îi era mai liberă şi somnul mai liniştit, reveni apoi în sală şi prânzi împreună cu Benedict, hotărât pe cât se părea să stea în Marsilia tot timpul necesar pentru deplina întremare a doamnei de Morcerf.

Fără să caute a afla cauza purtării duşmanului său, adică a contelui de Monte-Cristo, fiul lui Villefort era convins că nu putea îndreptăţi nenorocirea pe care el o aruncase pe capul celor care nu-i făcuseră niciodată vreun rău.

Contele de Monte-Cristo avea într-adevăr nevoie să se răzbune de vreo insultă, de vreun furt, de vreo barbarie săvârşită împotriva lui sau a vreunuia din neamul lui?

Fie. Ca un om să se răzbune pe altul care i-a făcut vreun rău, e ceva de care nimeni nu se miră, deşi cea mai frumoasă virtute a creştinismului este iertarea insultelor! Dar a jertfi răzbunarea acesteia pe cei care nu l-au insultat, a-i jertfi fără milă, fără îndurare lipsindu-i de tată, de prieten, de ocrotitor, zdrobindu-i sub o ruşine veşnică, sub o fatalitate eternă, această comportare n-are nume, nu se poate califica în lumea civilizată. Ce va putea face oare ca să i se ierte lui Edmond Dantès imensa, monstruoasa lui greşeală? Câte fapte bune nu va trebui să pună el în cumpănă pentru ca să echilibreze greutatea vinovatei lui comportări? De ar trăi şi mii de ani, de s-ar ocupa numai cu practicarea virtuţilor generoase, n-ar putea şterge pata pe care fapta aceea i-a pus-o pe suflet în enormităţile săvârşite în şase luni… Şase luni, un punct în eternitate.

A doua zi, Benedict, care găsea foarte interesantă istorisirea lui Albert, îl rugăa s-o urmeze.

Albert, mai liniştit cu privire la mamă-sa, reluă firul istoriei, stând ca şi înainte, lângă Benedict într-una din odăile pe care ei le ocupau în hotelul „Rezervei”.

După un moment de tăcere, în care tânărul îşi rândui ideile, el urmă astfel:

— Plecând din locul destinat pentru duel, mă grăbii să mă duc acasă, lăsând prietenilor mei nesfârşit subiect de a critica şi tălmăci cât mai rău purtarea mea.

Îmi făcusem planul.

Strânsei toţi banii pe care-i aveam, vândui mobilele ce-mi aparţineau din casa părintească şi când fui gata de plecare, mă dusei în odaia mamei, nenorocita îşi strânsese şi ea banii, îi pusese într-o boccea şi era gata să plece cu mine. Îmi ghicise hotărârea, precum şi eu pe a ei. Peste o jumătate de ceas coboram amândoi scara palatului nostru, ca să nu ne mai întoarcem în el.

— Dar tatăl dumitale? Întrebă Benedict. Nevasta şi fiul l-au putut oare părăsi fără să-i zică măcar un adio…?

— Tata urmă Albert, nu era omul căruia să-i placă un asemenea adio.

El ni-l dădu… O detunătură de pistol răsună în vestibulul scării, pe când mama şi eu intram în trăsura de poştă cu care eram să ieşim din Paris.

Contele de Morcerf se pedepsise singur.

Albert se opri puţin.

Benedict îşi încrucişa braţele pe piept contemplând cu un nespus de mare interes pe tânărul care-i spunea teribila sa istorie.

— Eram singurul sprijin al mamei, reluă Albert; eu care nu aveam nici avere, nici nume; eu, plin încă de prejudecăţile trecutei mele aristocraţii; eu, care nu mă simţeam în stare să întind mâna ca să cerşesc, de mi-ar fi fost închisă orice altă cale. Totuşi, trebuia să cuget bine la viitor; să hotărăsc un chip de a trăi, să aleg o poziţie, pentru că timpul trecea iute şi mizeria nu era să întârzie de-a bate la uşa noastră.

Atunci luai o hotărâre.

Era să mă angajez în miliţie şi unind preţul vânzării mele la mica noastră avere, mă pregăteam să plec în Africa plin de dorinţă de a dovedi într-o zi Parisului că greşeala morală nu era ereditară în familia de Morcerf.

— Oh! Reluă el pe dată, încetai de a mă numi astfel… Luai un nume mai simplu, mai obscur… Acela de Albert Mondego, cum am fost numit în regiment.

— Ai fi putut lua altul, sau titlul matern… Observă Benedict.

Albert zâmbi cu mâhnire şi se grăbi să răspundă:

— Mama era fiica unor pescari. Peste o lună după înrolare, plecai în Africa unde stătui până acum, necontenit cugetând la singura fiinţă pe care am iubit-o, la mama! Ah! Şi când, cu bucuria în inimă, veneam s-o strâng în braţe, uitând pentru plăcerea aceasta toate nenorocirile şi chinurile suferite, soarta mă loveşte iarăşi; neîndurată, dovedindu-mi că n-am sorbit toate amărăciunile încă.

Mama a suferit de foame! Buna şi iubita mea mamă a fost nevoită să întindă mâna cerşind un codru de pâine. Ah! Asta nu poate să fie voinţa lui Dumnezeu! Este un diavol care suflă blestemul său asupră-ne… Fatalitatea ne apasă!

Albert îşi ascunse faţa în mâini, ca să nu se vadă două lacrimi ce-i curgeau pe obraji.

Benedict îl privi în tăcere, parc-ar fi vrut să întrerupă acea reculegere solemnă a unui fiu care plângea nenorocirile mamei sale.

— Acum, domnule, urmă Albert, ştii ce fel de relaţii sunt între contele de Monte-Cristo şi mine; ştii şi cine sunt; mă numesc Albert Mondego şi sunt fiul lui Mercédès; nu posed nimic; puţinii bani pe care-i aduceam din Africa i-am pierdut mai pe toţi în teribilul naufragiu din care m-ai scăpat d-ta; dar dacă voi putea să-ţi arăt într-un chip oarecare recunoştinţa mea, te poţi baza pe mine.

Şi Albert întinse mâna lui Benedict care i-o strânse cu respect.

— Istoria dumitale m-a mişcat foarte viu, zise Benedict, Dragostea ce ai pentru mama dumitale este, sunt convins, o puternică mângâiere pentru fiu. Sunt mulţi care n-a putut nici măcar vărsa o lacrimă pe mormântul mamei lor.

— E cu putinţă? Întrebă Albert.

— Un om, de pildă, care să nu ştie cine i-a dat viaţa.

— Ah!

— Care ştie numai că a fost aruncat îndată ce a venit pe lume. Crede-mă, domnule Albert, sunt oameni mult mai nenorociţi decât d-ta. Sunt nenorociri mai teribile decât a dumitale.

— Or fi! Murmură Albert.

Benedict zâmbi cu o ironie uşoară şi exclamă:

— Ştii dumneata ce e viaţa unui proscris?… Dar a unui proscris fără familie, fără patrie, fără măcar o speranţă în inimă? Ştii dumneata ce este furia, deznădejdea, setea, nebunia răzbunării? Ah! Urmă el mai liniştit, ai văzut acel cer negru, acea noapte adâncă, acele valuri furioase, acele limbi de foc. Ei bine, îţi aduci aminte deznădejdea pe care ai simţit-o, în furia valurilor, în mijlocul furtunii, în bubuitul tunetelor şi licăritul fulgerelor! Ah! Acolo, în mijlocul tuturor acelor grozăvii, fu un moment în care ai disperat; te-ai văzut în braţele morţii, o moarte care nu era prietena mută şi melancolică ce ne strânge încet, încet la pieptul ei îngheţat, ci furia care ne chinuieşte în braţele ei de fier şi ne smulge sufletul, făcându-ne mai întâi să ne pierdem una câte una toate speranţele. Acum, închipuie-ţi o asemenea situaţie, prelungită ca supliciul lui Prometeu şi spune dacă victima acestei fatalităţi, dacă acest martir nu se poate socoti mult mai nenorocit decât d-ta?

— Şi poate oare exista un asemenea martir, e el în realitate, nu numai în poveşti?

— Există, da, şi-ţi stă înainte! Exclamă Benedict. N-am nici prieteni, nici protectori, nici părinţi, pentru că ei m-au îngropat de viu îndată ce m-am născut şi acum au murit. Moştenirea mea a fost proscripţiunea şi răzbunarea. Ah! Răzbunarea, pe care o voi gusta încet, cercetând, studiind chinuri noi, suplicii noi ca să smulg din pieptul unui om pe care-l urăsc şi un ţipăt de durere cum ecourile n-au mai repetat.

— Ce? Zise Albert, te-am auzit de mai multe ori vorbind de Dumnezeu şi abia pot înţelege cum dumneata crezi în Dumnezeu şi spui că el e mare şi milostiv şi totodată te laşi a fi stă-pânit deun simţământ aşa de urât ca răzbunarea!

— Dar n-am spus că cel care-mi inspiră acest simţământ este un om care nu ştie să ierte? Un om care a jertfit răzbunării sale fiinţe nevinovate, curate de crima pe care el voia s-o pedepsească? Acum, e necesar, nu trebuie să las a se domoli furia care mă face crud, pentru că am convingerea că sunt alesul lui Dumnezeu ca să pedepsesc îngâmfarea omului acesta care s-a crezut perfect şi iluminat, când era condus numai de o patimă predominantă şi când puterea lui asupra oamenilor era întemeiată numai pe bogăţia lui. Blestem etern cadă asupra acestui om pentru că el este contele de Monte-Cristo.

Albert şi Benedict întoarseră repede capul şi rămaseră nemişcaţi, împietriţi de mirare.