Capitolul XXXIV Hotelul Rezervei.

Mercédès era în pragul uşii.

Pe obrajii ei slabi strălucea roşcata frigurilor; privirea ei, înflăcărată şi nesigură dovedea că ea se află în delir. Scoasă din criză de un acces de friguri, însufleţită de puterea neexplicabilă a acelei stări de exaltare a sângelui, călăuzită de o cugetare vagă şi nedesluşită, sări jos din pat, înfăşurată în cearşafuri. O fustă scurtă rău prinsă pe trup, o cămaşă, părul despletit pe umeri, gestul agitat şi neregulat, toate astea îi dau o înfăţişare de nebună. Ajungând la uşa odăii trase cu urechea; auzi cele din urmă cuvinte ale lui Benedict şi scoase un ţipăt ascuţit când auzi numele contelui de Monte-Cristo.

După ce îi trecu primul moment de mirare, Albert alergă la mamă-sa, care sprijinită de el, înainta aruncând împrejur priviri zăpăcite:

— Edmond, zise ea cu un zâmbet dureros mi-ai omorât oare fiul? De ce mă chinuieşti cu văduvia, cu mizeria cu suferinţele, cu foamea? Oh! Ce rău ai plătit lacrimile vărsate de mine pentru omul pe care aşa de mult l-am iubit. Unde e acest om? Ah! Să nu vină, să nu tulbure puritatea îmbrăţişării, a sărutării pe care o păstrez fiului meu.

Fu un un moment de tăcere.

Albert sta în genunchi, cu ochii aţintiţi asupra mame-si, cu buzele întredeschise, ca şi cum excesul mirării sau al durerii îi tăiase cuvântul în momentul când era să zică:

— Mamă, iată-mă.

Benedict, cu braţele încrucişate pe piept, asculta cu mare luare aminte tânguirile Mercédèsei.

Oh! Da, da, cât te iubesc. Edmond, te iubesc cu o dragoste imensă. Te iubesc cât poate mai mult iubi o femeie. Şi n-ai venit să mă iei de soţie, şi-ai plecat în momentul nunţii şi au trecut cincisprezece ani!… Cincisprezece veacuri, de cincisprezece ori veşnicia… Şi tu tot departe! Cât am îndurat, câte lacrimi am vărsat… Întreabă stânca catalanilor; îţi va vorbi de mine, de suferinţele mele; întreabă coroana ce-mi încingea fruntea în ziua cununiei mele, îţi va spune de n-a fost de spini pentru mine. Întreabă patul meu conjugal şi-ţi va repeta suspinele pe care soţia vinovată le păstra amintirii aceluia care nu-i era bărbat. Şi acela erai tu. Pentru ce am meritat deci nenorocirea cu care m-ai lovit? Ce rău ţi-a făcut fiul meu? Edmond, nu e dreptatea lui Dumnezeu aceea pe care o faci tu!

Dar tăcere, iată-l, el e, fiul meu… Pentru care sufletul mi-e aşa de chinuit… Iată-l, iată-l, iată-l vine.

Merccedes, rosti cu mare bucurie cuvintele acestea şi deschise braţele, parcă” nu ar fi aşteptat decât acel moment ca să strângă la piept pe fiul ei.

Şi Albert, sculându-se repede, se repezi în braţele Mercédèsei.

— Iată-mă, iată-mă! Eu sunt, mama, adorata mama!

O sărutare şi o îmbrăţişare frenetică fură singurul răspuns al Mercédèsei.

O tăcere adâncă urmă după exclamaţia lui Albert, tăcere în timpul căreia, între mamă şi fiu, se schimbară mii de dezmierdări.

Mercédès părea mai liniştită, pentru că frigurile, în urma acelei emoţii îşi pierduseră puterea; totuşi, ideile ei nu erau încă bine precizate, gândurile îi erau vagi şi privirea zăpăcită pe care o arunca asupra lucrurilor din jurul ei dovedea agitaţia lăuntrică de care era stăpânită biata femeie.

Strângea din când în când convulsiv mâna lui Albert, rezemându-şi fruntea aprinsă de sânul fiului ei în ochii căruia licăreau lacrimi de nespusă fericire şi de adâncă mâhnire.

— Albert, zise în cele din urmă Mercédès tu eşti? Da, da, simt că eşti tu, inima unei mame nu se amăgeşte… Tu eşti, tu, fiul meu, care te-ai vândut să mă susţii şi pentru care aşi fi gata să-mi dau viaţa. Tăcu un moment şi apoi urmă:

— Dar nu mă vei mai părăsi, nu e aşa? Nu, nu, fiul meu, nu mă vei părăsi.

— Linişteşte-te, voi sta necontenit cu tine, lângă tine, mama.

— Şi dacă acel om puternic şi răzbunător ar mai veni să ne despartă? Ah! Tu nu ştii că în vinele tale curge sângele rivalului lui Edmond şi că el n-aude şi nu vede fără furie sărutările ce eu îţi dau.

— Nu, nu, strigă Albert cu putere. Edmond e departe. Edmond nu ne mai vrea răul… Oh! Doamne! Urmă, el încet, fie-ţi milă de mama…!

— Spune-mi, Albert, unde suntem? Întrebă Mercédès, uitându-se îngrijorată împrejur.

— La Marsilia, răspunse el. Nu-ţi mai aduci aminte de Marsilia?

— Oh, da! Dar casa aceasta?

— Casa aceasta este hotelul Rezervei.

_ Ce zici? Strigă Mercédès strângându-l de braţ şi tremurând îngrozită.

Albert repetă numele hotelului.

— Ah! Exclamă Mercédès ca şi cum ar fi simţit durerea unei răni adânci în inimă.

Apoi adăugă:

— Ce teribilă scenă s-a întâmplat aici, chiar în sala aceasta: şi da, văd chiar aceiaşi masă, masa la care se aranja banchetul meu de nuntă… Colo, colo… Văd încă figura pasionată a lui Edmond, aici fizionomia geloasă şi trădătoare a lui Fernand Mondego.

— Mamă! Exclamă Albert cu un glas plin de mâhnire.

— Ascultă, ascultă, urmă ea încruntându-şi fruntea şi ducând pe Albert la una din ferestrele ce dau în piaţă. N-auzi clopotele sunând? E pentru o cununie. Nu vezi pe femeia îmbrăcată în alb, cu fruntea încununată de o coroană albă… E mireasa care primeşte inelul nupţial. Înaintează alături de Edmond, în ai cărui ochi limpezi se citesc simţămintele puternice ale inimii.

Îndată după cununie… Vezi un tânăr care înaintează încet, încet, pleacă capul cu privirea chiorâşă, cu fruntea încruntată, meditând la trădare.

Unde e, unde e lumea veselă şi voioasă care adineauri trecea prin piaţă?

Este la masă în hotelul Rezervei.

Vezi, mireasa lângă mire şi Iuda, care plin de veninul geloziei aruncă din când în când asupra soţilor priviri pline de ură.

Isuse!… Iată-i, iată-i, îmi smulg soţul din braţe! Fernand Mondego l-a denunţat ca bonapartist. Soldaţii îl târăsc şi eu sunt văduvă înainte de a-i fi fost soţie!

După ce rosti aceste cuvinte, Mercédès căzu în braţele lui Albert, care o duse în odaia ei, unde o încredinţa îngrijirilor unei femei pe când Benedict alerga să cheme pe doctor.

Din fericire acea stare de exaltare febrilă se linişti după câteva calmante şi peste puţin tânărul putu duce pe mamă-sa la căsuţa ocupată de dânsa în satul catalanilor. Ea intră repede în convalescenţă.

Prezenţa fiului ei, aerul viu şi curat ce exista în acea singurătate, îngrijirile ce i se dăduseră, îi liniştiră sufletul, goniră din mintea ei imaginile aşa de triste ale unui trecut dureros.

Redobândi pe deplin facultăţile intelectuale şi putu adresa lui Benedict, câteva cuvinte de vie recunoştinţă pentru dezinteresarea cu care-şi primejduise viaţa ca să scape pe a fiului ei.

În timpul acesta Albert pricepea că plecarea lui Benedict se apropia. Acest om îi inspirase o simpatie aşa de adâncă încât nu ezită să-i zică prieten. Şi într-adevăr ziua despărţirii nu întârzie.

Albert o ghici şi strânse mâna lui Benedict, ca şi cum i-ar fi zis un ultim adio.

— Domnule, îi zise într-o dimineaţă Benedict intrând în odaia sa, cum îţi priveşti dumneata viitorul?

La această întrebare neaşteptată, Albert se uită ţintă la Benedict, a căruia fizionomie rămânea nepăsătoare. Nici un simţământ, nici un gând nu se putea citi pe figura lui, ale cărei trăsături erau nemişcate parcă ar fi fost săpat în marmură.

— Iartă-mi indiscreţia, adaugă el, văzând că Albert nu răspundea. Dar simţim totdeauna o dorinţă vie de a şti care va fi viitorul unui om care ne-a deşteptat interesul şi de care ne despărţim poate pentru totdeauna.

— Îţi sunt recunoscător pentru delicateţea dumitale, răspunse Albert şi am să-ţi răspund. Dobândind voia să-mi pun un înlocuitor în Africa, mă întorceam, cum ţi-am mai spus, cu ceva economii, cu care nădăjduiam să asigur odihna mamei şi să-i dau o viaţă mai bună. Dumnezeu sau soarta a vrut să fie altminteri. Am pierdut însă tot ce-mi trebuia spre a face faţă cheltuielilor casei, până ce voi dobândi o slujbă oarecare.

— Şi de n-o vei dobândi curând?

— Atunci voi lucra cu ziua, răspunse melancolic Albert, adăugând pe dată cu oarecare mândrie: Dar îţi jur că mama nu va suferi nici o lipsă.

— Îţi pizmuiesc dragostea ce ai pentru mama dumitale, îţi pizmuiesc simţământul şi adânca resemnare cu care te supui voinţei lui Dumnezeu.

— Trebuie să muncesc spre a susţine pe aceea care mi-a dat viaţă, şi-mi pare firesc, răspunse Albert cu cea mai mare simplitate.

— Aşadar eşti hotărât să munceşti?

— Negreşit.

— Bine, Albert. Vezi că eu sunt cam de vârsta dumitale, totuşi, ascultă ceea ce am să-ţi spun şi care e rodul experienţei mele. Oricât de rea s-ar părea soarta unui om, el trebuie totdeauna să fie convins că un principiu superior şi dumnezeiesc, oricare ar fi, ne cântăreşte, totdeauna, faptele în cumpăna Dreptăţii, răsplătind în curând pe cel nevinovat.

— Şi, dumneata ai primit deja răsplata nevinovăţiei? Întrebă Albert zâmbind.

— Nu, răspunse serios Benedict, nu, pentru că eu am făcut multe păcate mari şi de aceea cred în pedepsirea greşelilor mele, cum şi în efectuarea misiunii mele, pentru că am aflat că cei răi primesc, pedeapsa crimelor, viciilor şi greşelilor lor, chiar şi pe pământ. Iată de ce-ţi afirm că cei buni îşi primesc de asemenea răsplata virtuţilor lor. Fii pe pace, Albert; deasupra noastră există fără îndoială un Dumnezeu care ne judecă!

Şi, după aceste cuvinte, Benedict plecă din odaia lui Albert care, viu impresionat de gestul solemn şi de cuvintele afectuoase ale mântuitorului său, n-avu curaj să-l urmeze, nici să-i răspundă, deşi pricepea după purtarea şi vorbele lui că dânsul pleca şi nu era să-l mai vadă.