Capitolul XXXV Plecarea.

Peste o jumătate de ceas, Albert auzi glasul mamei sale care-l chema.

Alergă în odaie şi o găsi stând la fereastră cu ochii aţintiţi pe mare.

— Albert, spune-mi ce corabie stă colo pe ancoră şi acum ridică pânzele? Am văzut-o ieri oprindu-se în faţa stâncilor noastre.

Albert se uită în direcţia arătată de Mercédès şi observă un mic yaht elegant şi uşor, care-şi întindea pânzele la suflarea vântului şi aluneca pe suprafaţa apei.

— Ah! Murmură Albert, după ce se uită un moment la mica corabie care începea să se pună în mişcare, este yahtul lui Benedict. Prevedeam eu că vroia să ne părăsească… Om ciudat, care-i păru a avea darul să biruiască furtuna, înaintând fără teamă printre fulgere şi vârtejuri de apă, întocmai ca un geniu binefăcător ca să mă scape?! Adio, pentru totdeauna! Adio!

— Să ne rugăm pentru dânsul, zise Mercédès, mergând în genunchi înaintea crucifixului.

— Roagă-te; da, roagă-te mamă; negreşit şi el cugetă la noi depărtându-se.

Albert deosebise un nor uşor alburiu pe bordul yahtului şi, îndată după acea, auzi detunătura unei mortiere, care porni tocmai în momentul când yahtul cotind vârful stâncii, trecea pe dinaintea casei Mercédèsei.

Era cel din urmă adio al lui Benedict.

Albert stătu puţin în picioare la fereastră, cu ochii aţintiţi la corabia, care începea să fugă repede, dusă de vântul ce sufla dinspre coastă.

Mercédès se ruga, în genunchi în faţa crucifixului şi glasul ei suav chema clemenţa cerului asupra mântuitorului fiului ei. După ce sfârşi rugăciunea, ea se sculă şi merse să-şi rezeme capul pe umărul lui Albert, zicându-i afectuos:

— Fiul meu, ne-am îndeplinit datoria faţă de străinul acesta, acum nu ne mai rămâne decât să-i păstrăm o adâncă recunoştinţă. Să aibă noroc în călătoria sa; noi vom trăi aici în pace.

— Da, mamă. Răspunse Albert, strângând-o cu multă dragoste în braţe. Da, noi ne putem bucura fără a fi tulburaţi de pacea aceasta, de această din urmă fericire.

— Dar pentru ce-ţi sunt ochii plini de lacrimi pe când vorbeşti astfel? Întrebă mişcată Mercédès.

— Pentru că nu pot îndeplini visul meu de toate nopţile, pentru că îmi este cu neputinţă să te fac să uiţi trecutul cum nădăjduiam.

— Şi crezi tu că eu nu găsesc în tristele amintiri ale acestui trecut de nenorociri şi de necazuri o oarecare plăcere amară pe care, tu anevoie ai pricepe-o? Crezi, Albert?

— Dar n-aş voi, mamă, să-ţi şterg numai lacrimile, aş voi să te feresc de dânsele.

Mercédès zâmbi, cu un zâmbet melancolic.

— Şi cum ai putea tu să mă fereşti de aceste lacrimi, al căror izvor e într-un abis săpat de atâţia ani de nenorocire?

— Nimic nu e cu neputinţă cu ajutorul lui Dumnezeu; să presupunem un moment că eu aş sta lângă tine desfăşurând înaintea ochilor tăi un imens, un nemăsurat tablou, zugrăvit cu peisaje bogate şi magnifice, aşa încât să întreacă tot ce imaginaţia celor mai buni artişti a putut închipui; aspectul înfloritor al atâtor oraşe răspândite pe malurile acelui lac care se întinde de la Gibraltar la Dardanele; costumele variate ale numeroaselor popoare; spectacolele grandioase ale naturii, cu feluritele culturi, de la creştinism până la cea mai de jos idolatrie şi însfârşit paginile sublime ale cărţii veacurilor ce se zic ruine, răspândite pe pământ cu superbele lor inscripţii… Meditarea, studiul acestor lucruri, mamă, n-ar face cât vedeniile triste care-ţi smulg lacrimi! Oh! Dar ursita nu vrea ca eu să nu le mai văd curgând! Exclama cu durere Albert, căzând în genunchi lângă Mercédès. Oh! Mamă! Mamă!

— Bine, nu voi mai plânge Albert, zise suav Mercédès Lacrimile mele îţi fac rău… Fiule… Ah! Bine… Iată, vezi? Nu mai plâng, nu plâng, îţi spun. Ştiu bine, nu trebuie să te mâhnesc… Nu, nu. Nu trebuie, nu vreau să te întristez cu lacrimile mele, care dealtfel pentru tine curg.

— Pentru mine! Lacrimi, pentru mine! Şi de ce? Când sunt aici, când te îmbrăţişez! Întrebă Albert, cu glasul înăbuşit de un exces de sensibilitate, pe care n-o mai putea stăpâni.

— Eşti generos, fiul meu; dar ştiu tot ce-ţi sunt datoare; eu te-am văzut vânzându-ţi libertatea ca să-mi vii într-ajutor; te-am văzut părăsind, dispreţuind lumea ca să mă urmezi în singurătate. Oh. Albert! Ce n-aş face ca să te văd fericit! Căci nu mi-e dat!… Dar îmi va fi dat cel puţin să mor, cu ideea că ţi-e menit un viitor frumos, aşa cum meriţi.

Toată ziua, toată noaptea, Albert se gândea la mijlocul de a căpăta vreo slujbă, cu care să poată face faţă trebuinţelor vieţii, să se poată feri de mizerie; şi în toate zilele, în toate nopţile recunoştea imposibilitatea de a izbuti.

Mercédès care, trecând prin toate gradele disperării, văzuse până unde poate să ajungă mila lui Dumnezeu, îi spunea şi-i repeta să spere; cuvânt consolator, al cărui înţeles nu-l poate pricepe cine n-a văzut în noaptea întunecoasă a mizeriei raza milostivirii dumnezeieşti.

Raza aceea străluci în ochii lui Albert, care recunoscu pentru a doua oară că Dumnezeu nu-l părăsise.

Preotul, chemat cu câteva luni mai înainte de Mercédès în satul catalanilor, reveni întrebând de Albert.

— Iartă-mă, domnule, răspunse preotul închinându-se înaintea preotului.

— Dumneata eşti Albert Mondego?

— Da, părinte.

— Fiul Mercédèsei, catalana?

— Tocmai.

— Dă-mi o dovadă, un semn că eşti acela pe care o datorie imperioasă îmi spune să-l caut.

Albert se gândi un moment, uitându-se din când în când cu luare aminte la figura venerabilă a preotului, parcă ar fi vrut să citească pe dânsa înţelesul şi motivele întrebărilor sale.

În cele din urmă se hotărî să vorbească.

— Întorcându-mă din Africa, am fost apucat de o furtună din care abia ca prin minune am scăpat, mântuit de un domn numit Benedict. Soseam pe o corabie a casei de comerţ Morel, una dintre cele mai vechi din Marsilia.

— Făceai parte din echipaj?

— Nu, eram numai pasager. Servisem în Africa şi mă întorsesem în concediul meu.

— Prea bine. Dumneata eşti acela pe care-l caut.

Şi preotul îi dădu o scrisoare şi aşteptă s-o deschidă. Albert ezita, deşi adresa era a lui.

— Citeşte.

— Oh! Dumnezeule! Exclamă Albert, îndată ce sfârşi scrisoarea. Îţi mulţumesc!

Albert citi încet scrisoarea a doua oară, oprindu-se la fiecare frază, la fiecare vorbă, parcă voia să-i cerceteze însemnătatea şi să se convingă că nu se înşela, că nu era jocul unei iluzii.

— Oh! Ar fi prima milostenie pe care aş primi-o! Exclamă el deodată, ieşind dintr-un vis milostenie! Nu, nu trebuie s-o primesc Benedicte, generozitatea ta nu mă supără… Dar sunt în lume oameni mai nenorociţi decât mine; să fie pentru ei această milostenie, eu pot munci.

— Vezi până la ce punct te orbeşte îngâmfarea! Zise preotul.

— Îngâmfarea! Repetă Albert. Îngâmfarea! Când spun că sunt oameni mai nenorociţi ca mine şi când vreau să li se dea lor ce mi se oferă mie, care pot munci?

— Tinere, reluă preotul zâmbind repet că nu simţământul carităţii te face să vorbeşti astfel. Tot îţi mai rămâne puţină îngâmfare şi ea care te face să refuzi ceea ce numeşti o milostenie, e o ofensă făcută lui Dumnezeu, omului generos care se interesează de d-ta, mie care vin să-ţi aduc oferta.

— Aşadar, ştii cuprinsul acestei scrisori? Întrebă Albert.

— Am scris-o eu. Pentru că aşa a vrut domnul Benedict.

— Cunoşti pe omul acesta?

— Nu l-am mai văzut niciodată.

— Ştii cum cugetă, cum…?

— Negreşit că un adânc simţământ îi agită viaţa şi acest simţământ e un secret între el şi Dumnezeu, un secret care nu iese afară din confesional. Te pot asigura totuşi că atunci când,

Mi-a dat suma pe care ţi-o aduc, era împins numai de sincera convingere că împlineşte voinţa lui Dumnezeu. Primeşte suma aceasta… Benedict este instrumentul prin care se face voinţa lui Dumnezeu! Acum e departe de d-ta şi te pot asigura că el nu simte cât de puţină îngâmfare sau vanitate pentru fapta ce săvârşeşte.

Şi vorbind astfel, preotul dădu lui Albert un sul mic de hâr-tie pecetluit.

— Acum, urmă el, făgăduieşte-mi, după voinţa prietenului dumitale, că un secret veşnic va înmormânta în sufletul dumitale simţul de recunoştinţă pe care darul lui l-ar putea naşte în inima dumitale.

— Om generos! Exclamă Albert dacă este vre-o crimă în viaţa ta, Dumnezeu ţi-o va ierta!

Peste câteva momente, Albert era în odaia lui şi număra în bilete de bancă suma de un milion şi cinci sute de mii de lei!