Capitolul XXXVIII Cercetări.

Îndată ce sosi acasă, Valentina alergă în odaia ei să se închine la icoana Fecioarei, tablou admirabil de Rafael, aşezat pe peretele principal al apartamentului.

În timpul acesta, Maximilian se duse să dea nişte porunci servitorilor.

Valentina, tulburată de teama ce-i insuflase visul pe care îl povestise bărbatului ei, avea acea credinţă sublimă pe care o inimă mâhnită şi pioasă o pune în Maica Domnului. Ochii ei erau plini de lacrimi mari, pe care le vărsa, încrezându-se în milostivirea lui Dumnezeu.

Maximilian deschise uşa odăii şi nu cuteză să întrerupă rugăciunea fierbinte a soţiei sale; aşteptă ca ea să se ridice, apoi merse la ea, o îmbrăţişa duios şi cu două sărutări îi şterse lacrimile ce-i străluceau încă în ochi.

— Draga mea, zise el, oare amintirea acelui vis urât îţi face aşa efect? Goneşte vedeniile acelea care nu te pot nicidecum ameninţa pe tine, fiică iubită a cerului, care ai meritat totdeauna prin virtuţile tale ocrotirea lui.

— Tu numeşti vedenii visul meu!… Un vis de atâtea ori repetat, îi răspunse Valentina, însoţindu-şi cuvintele cu un zâmbet îngeresc! Şi dacă ţi-aş spune că, pe lângă câte ai auzit, am şi văzut pe omul care părea a călăuzi pe flămânzi şi pe zdrenţăroşi în grota noastră?

— Ce zici, Valentino? Aiurezi! Exclamă Maximilian, îngălbenindu-se pe dată la aerul de adâncă spaimă ce se zugrăvi pe faţa nevestei lui.

Ea râse convulsiv; şi apoi urmă:

— Nu, nu aiurez, nu; ţi-am spus că am văzut pe omul ce mi s-a arătat în vis… L-am şi văzut. Privirea de foc cu care parcă mânca din ochi averile noastre nefolositoare, îşi păstrase toată cruzimea; se uita ţintă la mine şi simţeam cum o rază înfocată îmi străbătea pieptul şi-mi intra în inimă ca şi cum ar fi vrut să vadă găurile cele mai ascunse. Omul acesta, Maximilian, nu e o vedenie, nu este o fantomă închipuită; omul acesta… Sunt trei zile deja de când nu mă mai pierde din ochi când mă plimb prin piaţă cu tine. Mă face să tremur, urmă Valentina cu glas înăbuşit şi ochii lui parcă îmi spun:

— Valentino, nu vei împlini tu, oare voinţa lui Dumnezeu? Vrei tu ca atâtea familii de mizerabili, a căror avere e foamea, să blesteme pe femeia care ascunde în adâncimile unei stânci pustii comori din care jumătate ar fi de ajuns spre a-i face fericiţi? Valentino, cea mai mare siguranţă cu care te poţi înconjura sunt binecuvântările tuturor familiilor pe care le vei mântui de chinurile foamei, împărţind cu ele averile tale nefolositoare.”

Valentina tăcu; ochii ei liniştiţi, limpezi şi resemnaţi întrebară figura lui Maximilian, pe care se zugrăvise o nespusă expresie de îndoială, de temere şi de groază.

Uneori vroia să se îndoiască de starea minţii Valentinei, auzindu-i vorbele; dar fermitatea şi cumpătarea ei biruiau acea bănuială. Nu, nimic nu tulbura mintea soţiei sale. Totuşi Maximilian, om cu creştere aleasă deşi puţin cam liber-cugetător, nu putea pricepe ce fel Valentina, în stare normală, se lăsa a fi biruită de un asemenea simţământ născut numai de un vis.

Recunoscu că ceva sublim şi supranatural se arăta în expresia aşa de pură a Valentinei şi fiindcă, nu putea nici combate nici evita puterea acelui neexplicabil principiu, îşi plecă fruntea acelei puteri care-l domina.

Doamna Morel birui.

Hotărî pe Maximilian să părăsească fastul, fiul opulenţei şi să se reducă la mediocritate, punând pe săraci să se împărtăşească din averile sale; dar învoindu-se cu generoasele simţăminte ale Valentinei, el nu vru să distrugă, cum ar fi voit ea, extraordinara avuţie pe care le-o dăruise contele de Monte-Cristo, dându-le lor grota.

— Valentino, îi zise el, să presupunem că mâine bogăţia noastră ar dispare, care va fi atunci averea copilului nostru; dacă Dumnezeu ne va pierde?

— Şi ce avere mai bună va putea el avea decât un nume binecuvântat pe pământ de mii de familii, ca re-l vor repeta cu dragoste? Întrebă Valentina cu o nespusă candoare, grăbindu-se să adauge:

— Crede-mă dragă, dacă aş fi sigură că averea pe care ne-a dăruit-o contele de Monte-Cristo n-ar fi produsă de spoliatori ai drepturilor poporului, aş păstra-o, aş spori-o poate, ca s-o dau copiilor noştri, dar…

— Ce zici, Valentino? Uiţi cu câtă dezinteresare, cu câtă afecţiune contele a făcut tot ca să ne mântuie? Bunătatea lui, generozitatea lui, nobleţea caracterului lui nu-i dau nici un drept la recunoştinţa noastră?

— Dar, reluă Valentina, recunoştinţa ce am pentru ocrotirea ce ne-a acordat n-are nimic comun cu dorinţa de a mă dezbăra de splendoarea cu care el a vrut să ne înconjoare.

Dragă Maximilian, splendoarea aceasta mă sperie, n-o merit, n-o vreau; s-o împărţim cu săracii şi atunci ne vom fi supus unuia din sfintele precepte ale religiei noastre: caritatea…

Maximilian nu stărui şi Valentina sperând să satisfacă sublima pasiune ce o stăpânea aşteptă nerăbdătoare momentul în care prodigioasele avuţii din grota lui Monte-Cristo vor fi cheltuite pentru uşurarea sărăciei.

Acum să spunem cine era omul care parcă sta spionând, atunci când Valentina şi Maximilian intrau în gondolă.

L-am văzut dispărând cu celălalt, după ce schimbaseră câteva vorbe, dintre care cele din urmă fuseseră:

— Şalupa e gata?

— Da.

— Repede, să ne îmbarcăm şi mergi la Giudecca. Îndată ce Maximilian şi Valentina, debarcând, urcară scara, care ducea la locuinţa lor şi după ce gondola se depărta, o luntre lungă şi subţire, împinsă de două lopeţi, se apropie repede de dânsa, o aborda şi doi oameni săriră înăuntru.

Gondolierul veneţian, apucat fără de veste, scoase un ţipăt de uimire; dar până să poată lua o hotărâre simţi la gât vârful rece al unui pumnal.

— Taci, ori eşti mort! I se strigă.

— Ce vreţi cu mine? Întrebă gondolierul redobândind puţin curaj.

— Vrei să faci avere?

— Frumos mod de a mi-o oferi! Zise gondolierul uitându-se sperios la omul care-i oferea avere pe vârful unui stilet. Dacă spre a face avere e de ajuns să tac, jur pe san Marco, că opt zile gura mea nu se va deschide nici ca să zică un „Deus te salvet!”

— Ştii să taci şi să fii prudent? Îl întrebă străinul.

— Ca şi canalul Orfano care, zic poveştile, nu lasă niciodată cadavrele să iasă deasupra apei.

— De minune, urmă cel cu pumnalul neridicându-l însă de la gâtul gondolierului, dar lăsând câteva monede de argint pe perna bărcii; apoi, întorcându-se către tovarăşul său care ţinea prora luntrei zise:

— Rocca, omul ăsta nu ne scapă, trage gondola lângă luntre şi hai la yacht.

Porunca se execută şi gondola remorcată de luntre despică în curând apele canalului, îndreptându-se către locul unde corăbiile de comerţ stau pe ancoră. Peste o jumătate de ceas, micul convoi ajunse lângă o corabie uşoară cu două catarguri, din cele care se numesc yacht.

Gondolierul veneţian, deşi îngrijorat mult de acea aventură nocturnă, sui cu hotărâre scara, de frânghie care atârna de o parte a yahtului şi sări pe punte, urmat de cei doi care îl prinseseră. Santinela, după ce salută cu mare respect pe unul din cei doi, se întoarse la locul ei şi aşteptă ordinele fără să se uite la gondolier.

— Camarade, zise cel care părea căpitanul yachtului, te voi întreba şi cred că, de nu vei spune adevărul, vei plăti cam scump minciunile. „Cine eşti?

— Giacomo de la Lido şi de câteva zile gondolier particular al domnului Morel.

— Ce soi de om este? Ca gondolier al lui trebuie să-l cunoşti.

— Ştiu că e francez, răspunse gondolierul şi după câte se spune e bogat, cu milioanele.

— Tu n-ai nici un motiv să-l crezi atare?

— Eu? Eu nu, urmă gondolierul, am auzit că are milioane şi milioane, dar unde le ţine nu ştiu.

— Asta-i? Când auzim vorbindu-se de ceva, mai bine decât toate ţinerii minte locul unde e sau se întâmplă cutare sau cutare lucru.

— Da; dar dacă nu s-a pomenit niciodată în convorbirile lor de locul unde sunt puse averile domnului Morel, ce vină am eu?

— Dar acele convorbiri ce erau? Spune?

— Astă seară, zise gondolierul, am dus pe domnul Morel şi pe nevastă-sa afară din Lido şi am auzit ceea ce vă voi spune, fără teamă ca să se mânie San-Marco, deoarece nu auzise în taină. Atunci, gondolierul începu a spune tot ce auzise de la Valentina cu privire la grota lui Monte-Cristo.

Căpitanul yahtului nu pierdea niciunul din cuvintele lui. Când Giacomo sfârşi, căpitanul începu să râdă, zicând:

— Mi-ai spus un basm dintr-o mie şi una de nopţi. Oricum, ştii tu dacă e pe Mediterana insula lui Monte-Cristo?

— N-am prea ieşit din Adriatica, nu cunosc decât punctele principale ale Mediteranei, răspunse gondolierul; tot ce pot spune e că insula lui Monte-Cristo e necunoscută în scalele comerciale.

Căpitanul yachtului, după ce gândi câteva momente, făcu semn să se aprindă lampa din cabină şi, arătând cu mâna scara gondolierului, îl urmă încet. Cabina era atât de mare încât doi oameni se puteau mişca şi vorbi liber într-însa.

Căpitanul aţinti spre gondolier o privire lungă şi cercetătoare, parcă ar fi vrut să îi citească pe faţă tot ce avea în cap; apoi, mulţumit parcă de acea examinare, şezu, rezemându-şi capul în mâini şi scoţând încet, una câte una, aceste vorbe:

— Da, da, aşa e; există în insula lui Monte-Cristo o comoară enormă ascunsă acolo de barbari. Comoara aceea nu e a nimănui, poate fi prada primului ocupant; dar dacă cineva mi-ar arăta direcţia acelei insule, mă jur pe Dumnezeu că l-aş face bogat.

— Ah! Dar cum s-ar putea lua bogăţiile ce stau acolo, răspunse gondolierul, dacă sunt ale stăpânului meu?

— Dar de la cine le-a avut? Întrebă căpitanul yachtului. Ţi-am mai spus că nu sunt nici ale lui, nici ale tale, ci ale cui va şti să le scoată din sânul pământului. Dacă este un adevărat stăpân al lor, aceştia sunt săracii, pentru că ele nu sunt decât sudoarea săracilor schimbată în aur şi pietre scumpe de vreun mare senior din trecut, zgârcit şi crud. De eşti om, de ai inimă, trebuie să pricepi că sudoarea, săracilor trebuie să folosească, nu bogaţilor. Dar să lăsăm vorba asta. Am să-ţi dau un pahar de Lacrima cristi ca să te fac să uiţi supărarea ce ţi-am pricinuit, zise căpitanul şi bătu ca să cheme.

Peste câteva minute, gondolierul, după ce gustase cu toate semnele de bun cunoscător al preţioasei băuturi aprinse pipa şi aruncă căpitanului o privire de înţelegere pe care acesta se făcu a n-o pricepe.

— Eu cunosc câţiva copii ai legii.

— Ce lege!

— Ei, nu înţelegi? Care ştiu ce e contrabanda.

— Cum!

— Nu înţelegi cuvântul contrabandă, ei! Zise el dând din cap, cu aer neîncrezător…

— Ah! Încep să pricep!

— De! E lucru limpede; şi n-ai nevoie să fi prooroc ca să pricepi. Cunosc câţiva oameni de treabă, care îţi pot arăta orice punct al Mediteranei, cum ţi-aş arăta eu orice în oricare canal din Veneţia.

— Aşadar?

— Şi ei cunosc desigur insula Monte-Cristo.

— Ş-apoi?

— Aş putea vorbi cu ei.

— Prea bine.

— Chiar în noaptea asta!… Dar… Dar ar putea avea unele scrupule…

— Care?

— Oamenii ţin la bani cum ţine un călugăr la vinul acesta.

— Şi cam cât?

— Cu un răspuns ca acesta nu vor mai fi scrupuloşi, răspunse gondolierul.

— Eu unul sunt gata să mă înţeleg cu ei şi vin îndată să vă dau răspunsul.

— Prea bine; du-te şi ţine minte, de nu eşti nebun, că nu mai am nevoie să-ţi recomand să taci.

Căpitanul, rostind cuvintele acestea, făcu un gest foarte expresiv, la care gondolierul răspunse cu altul tot aşa de expresiv care s-ar fi putut tălmăci aşa: pricep de minune! Apoi se sculă să plece.

— Numele corăbiei dumitale? Întrebă el.

— Furtuna.

— Pe san Marco, ce soi de nume rău ai ales pentru corabie! Observă gondolierul salutând şi suindu-se pe scară.

Abia sărise în gondolă şi se depărtase, când căpitanul chemă pe secund şi arătându-i pe veneţian care se depărta, îi zise: Rocca Priori, mâine să fie totul gata de plecare la primul semnal. Omul ăsta mi-a spus tot ce voiam să ştiu.