Capitolul XXXVI Veneţia.

În primele zile din 1841, se afla la Veneţia un tânăr francez care, fără să facă parte din ceea ce se numeşte înalta societate pariziană, era de foarte bună familie şi poseda o cultură distinsă, care, unită cu o purtare deosebită, făcea din el un cavaler desăvârşit. Tânărul acela se numea Maximilian Morel şi era însurat cu fiica unui fost magistrat, coborâtă din partea mamei din ilustra familie a marchizilor de Saint-Méran.

Căsătoriţi de doi ani şi jumătate ei nu văzuseră nici un nor pe fericirea lor; trăiau în cea mai mare unire, aşa încât s-ar fi putut zice că erau două corpuri cu un singur suflet.

Unul n-avea bucurie dacă celălalt era trist; plăcerea, durerea, suferinţa, toate simţămintele le erau comune amândurora.

Valentina n-avea copii; de puţin timp măritată nu simţea încă dorinţa intimă a maternităţii care inevitabil se naşte în femei după căsătorie. Nu sta niciodată departe de Maximilian, îl vedea în fiecare moment şi dezmierdările lui nu-i lăsau poate timp să simtă trebuinţa sublimă a dezmierdărilor unui copil, pe faţa căruia o mamă crede totdeauna în ceasurile când el e departe, că vede chipul şi trăsăturile bărbatului său.

Maximilian n-avea decât vre-o două zeci şi nouă de ani şi Valentina şaptesprezece sau optsprezece. El era puternic şi robust, tip al bărbatului de miază-zi, palid, cu ochii şi cu părul negri; ea deşi delicată şi subţire, se arăta a fi de o constituţie sănătoasă şi viguroasă. Perechea aceea care, de când se unise, trăise în Franţa, ascultă în cele din urmă dorinţa de a examina şi alte societăţi, alte obiceiuri diferite de cele care se pot observa în saloanele aristocratice din Paris.

Veneţia fu primul loc care le atrase privirile şi în care merseră. Amintirile tradiţionale ale acelei vechi regine a Adriaticei şi a Mediteranei, prestigiul vechii sale străluciri şi mai ales frumuseţea clădirilor sale, canalelor şi punţilor sale, le atrase preferinţa tinerilor soţi.

Deşi căzută din vechea ei splendoare Veneţia e tot Veneţia, tot frumoasa prinţesă adormită pe apele Lidului, care zâmbitoare se odihneşte de vechile ei oboseli, de faptele ei glorioase.

Maximilian şi Valentina se aflau deci la Veneţia şi se bucurau de acel aer incomparabil şi de cerul străveziu al Italiei.

La ceasul când soarele aruncă asupra vechii catedrale San Marco ultimele lui raze, Maximilian şi Valentina treceau prin piaţă, mergând spre ţărmul canalului unde stau legate sute de gondole de toate mărimile.

— Draga mea, zicea Maximilian soţiei sale, după ce se plimbaseră puţin pe ţărm, nopţile Veneţiei sunt nopţi calde şi liniştite, care mă împing să mă bucur de răcoarea canalurilor, în care luna pare că se oglindeşte cu bucurie şi cu mister.

— În barcă, Maximiliane, răspunse Valentina, strângând uşor de braţ pe bărbatu-său şi uitându-se totodată îngrijorată la un om înfăşurat într-o manta largă cu faţa ascunsă sub marginile late ale unei pălării enorme.

Maximilian nu luă seama la mişcarea Valentinei care se uita necontenit la omul cu mantaua şi cu pălăria mare.

— Câte gondole se duc şi vin pe canal! Observă Maximilian Canalele sunt uliţele Veneţiei, gondolele trăsurile, iată şi una care pare bună pentru noi. Ei! Gondolierul ne-a şi ghicit gândul.

Valentina, ţinând de braţ pe Maximilian, porni spre treptele canalului, dar privirea ei îngrijorată examina totuşi pe străinul care sta la o mică distanţă.

Într-adevăr, nu departe de Valentina, se putea vedea o figură tristă şi gânditoare care urmărea cu ochii toate mişcările Valentinei şi ale lui Morel. Acesta se oprise în faţa unui gondolier a cărui cămaşă roşie curată şi haină roşie cuviincioasă părea să arate că el aparţine unei case nobile.

— Gondola ta e liberă? Întrebă Maximilian zâmbind.

— Da, excelenţă şi ar fi pentru Giacomo o mare cinste dacă aţi binevoi să urcaţi.

— Vezi, dragă Valentino, câtă politeţe la veneţieni? N-ai găsi aşa ceva nicăieri. Ai auzit cum ne spune că ar fi o mare cinste pentru dânsul dacă am urca în barca lui? Giacomo, tu-mi pari un om de treabă.

— Mulţumită lui Dumnezeu şi vechiului protector al Veneţiei, san Marco; de altfel, voi fi tot un mojic pe lângă excelenţa sa şi pe lângă doamna care-mi face onoarea să mă privească.

— Ah! Desigur că observă eleganţa cămăşii tale roşii.

— Aşa e, zise Valentina observând curăţenie la un om de asemenea profesiune.

Gondolierul răspunse cu o adâncă închinăciune.

— Cum se cheamă gondola ta? Întrebă Maximilian.

— Valentina, răspunse gondolierul.

— Ce? Întrebă doamna Morel uitându-se mirată la bărbatu-său.

— A zis că se numeşte Valentina; n-ai de ce să te miri. Eu simt tot mai mare plăcere să mă plimb pe canalul Veneţiei. Hai, Giacomo, adu gondola.

Gondolierul nu aşteptă să i se repete ordinul, alergă la scăricică, trase de un lanţ şi aduse gondola la ţărm aşa încât Maximilian şi Valentina să se poată urca lesne.

Deşi de curând în Veneţia, Valentina recunoscu repede că acea gondolă nu semăna deloc cu simplitatea celorlalte care se încrucişau pe canal. Acea gondolă avea prora poleită, un umbrar de mătase, perne noi, în sfârşit era elegantă. Totuşi, mai toată atenţia Valentinei era ocupată cu altceva şi nu făcu bărbatului ei nici o observaţie în această privinţă.

Intră în gondolă şi se aşeza; apoi, pe când gondolierul, vâslind cu dibăcie, făcea barca să zboare, depărtându-se de ţărm, ea mai aruncă încă o dată ochii îngrijoraţi spre piaţă.

Abia plecase gondola şi omul, care observa toate mişcările lui Maximilian şi ale Valentinei, alergă la ţărm şi, scoţând un ţipăt ca al pupezei fără să dea semne de nerăbdare, aşteptă să i se răspundă în acelaşi mod.

— Moşule zise el unui individ care se apropie de dânsul, ai făcut ce ţi-am poruncit?

— Da, răspunse acesta, vorbind încet cu un aer maiestuos am avut o convorbire cu gondolierul cu cămaşă roşie şi am aflat că de câteva zile el este în serviciul unui francez bogat sosit de curând în Veneţia.

— Şi acest francez?

— Ah! Ticălosul de gondolier a vrut să-mi dea a înţelege că nu-l cunoştea.

— Pe urmă?

— Pe Madona! Dar ce mult te grăbeşti, domnule, reluă cel întrebat.

— Mi-a trebuit mai bine de un ceas ca să intru în materie, dar… În cele din urma, eu nu-s prost şi întrucât priveşte viclenia pot duce de nas la şcoală pe gondolierul veneţian.

— Să vedem, zise cel dintâi nerăbdător.

— Aşadar mărturisesc că degeaba am făcut tot, degeaba l-am sucit pe toate părţile… N-am izbutit să aflu numele francezului…

— Ah! Asta e priceperea ta cea mare? Ah! Aşa l-ai dus de nas la şcoală pe gondolierul veneţian? Deşi te lauzi merită să-ţi râdă cineva în obraz.

— Răbdare, răbdare, domnule. Ascultă-mă şi pe urmă vei face cum vei voi. Convins că gondolierul nu ştia numele stăpânului său, am început să cercetez aiurea şi dacă n-am putut să aflu numele de botez al francezului, am izbutit cel puţin să aflu numele lui de familie.

— Care este?

— Foarte simplu: Morel.

— Morel! Repetă cel dintâi ca şi cum acest nume nu i-ar fi fost necunoscut.

— Cel puţin acest nume mi s-a spus.

— Unde stă?

— Aproape de Giudecca, într-o căsuţă care dă „de o parte pe canal şi de alta pe villa san Marţino.

— Prea bine. Şalupa?

— E gata.

— Să ne îmbarcăm şi hai la Giudecca.

Amândoi dispărură fără veste în mijlocul mulţimii care năpădea piaţa şi ţărmul.

În timpul acesta, gondola lui Maximilian ajunsese deja în larg şi încet de tot, lăsa pe apă brazde uşoare de argint şi de azur.

Maximilian şi Valentina care trecuseră deja Canalazzul, păreau cu totul absorbiţi de priveliştea superbă a Veneţiei văzute de acolo.

Valentina îşi ţinea capul pus pe umărul lui Maximilian şi ochii se aţinteau cu dragoste pe gâtul omului de care îşi legase ursita; şi în acel moment, ea binecuvânta pe Dumnezeu.

Gondola, ca un leagăn mişcat alene, se ducea încetişor pe valul liniştit şi străveziu; şi mişcarea ei înceată, măsurată, regulată, ca pendula unui ceasornic, mărea sensibilitatea celor două inimi pasionate.

În curând lacrimile începură să ude obrajii Valentinei., lacrimi de intimă bucurie, de nespusă bucurie care i se revărsa în inimă.

Maximilian strânse cu duioşie mâna Valentinei.

— Plângi, dragă? Îi zise. Ce te poate face să plângi?

— Crezi tu că lacrimile mele sunt lacrimi de suferinţă! Nu, nu, sunt lacrimi de fericire intimă pe care n-o cunosc decât de-când sunt unită cu tine… Ah! Dea Dumnezeu ca să pot totdeauna plânge astfel, iubite Maximilian!

— Şi de ce ar fi altminteri? Răspunse tânărul, sărutând-o cu foc pe frunte.

— Iartă-mă! E o nebunie, văd, dar nu ştiu… O teamă nedesluşită, nehotărâtă, îmi strânge inima. Uneori îmi aduc aminte de binefăcătorul nostru şi atunci tremur fără să ştiu pentru ce. Când chem binecuvântarea cerului pe acea frunte inteligentă, favoarea lui Dumnezeu asupra acelui om generos de la care ne vine fericirea… Un gând misterios şi teribil mă face să tremur, ca şi cum aş presimţi ruina şi nenorocirea lui Edmond Dantès.

— Cu cât iubim mai mult pe cei cărora le datorăm o mare fericire, reluă Maximilian, cu atât mai mult ne temem de nenorocirea lor; dar temerea aceasta e neîntemeiată. Edmond Dantès e favoritul cerului, binecuvântat de câţi îl cunosc pentru dreptatea şi bunătatea lui. Fii fără teamă, iubita mea; şi ca să scapi de aceste griji dureroase, să vorbim de altceva.

— Nu, nu, prietene, să rămânem la subiectul acesta. Vreau să-ţi vorbesc de Edmond Dantès, sau mai bine de grota lui Monte-Cristo, care acum e a noastră şi care a fost cel din urmă dar ce ne-a făcut contele.

— Vorbeşte.

— Spune-mi, Maximilian, e adevărat că noi suntem foarte bogaţi?

— Negreşit, mulţumită cerului şi binefăcătorului nostru.

— Ai avut capriciul să păstrezi grota lui Monte-Cristo, în acelaşi lux şi în aceiaşi bogăţie barbară, cum ţi-a dat-o contele.

— Era o datorie de recunoştinţă.

— Prea bine, dar recunoştinţa s-ar putea arăta în alt mod.

— Ce vrei să zici?

Valentina nu răspunse. Dar după o mică tăcere, exclamă:

— Ah! Toate bogăţiile acelea, tot luxul acela barbar mă în-spăimântă, dragă Maximilian. Da, de mult, foarte de mult voiam să-ţi spun acest mare adevăr, dar n-am avut curaj să întâmpin zâmbetul tău neîncrezător. Crede-mă Maximilian, nu-ţi spun lucruri pricinuite de temeri copilăreşti, de temeri femeieşti ci de o spaimă care are un mare fundal de adevăr.

— Spune, atunci! Ce adevăr face ca să te înspăimânte aşa de mult splendoarea şi bogăţia grotei lui Monte-Cristo?

— Maximilian, zise Valentina cu o expresie îngerească, însoţindu-şi cuvintele cu un zâmbet suav, ori pe unde trecem, găsim mii de familii pentru care acea bogăţie îngropată în sânul unei stânci, ar fi o desăvârşită fericire; familii care n-au pâinea de toate zilele, înţelegi! Şi cărora le-ar da-o pe un an întreg valoarea unui singur stâlp din cei ce susţin vestibulul grotei lui Monte-Cristo… Ah! De-ai vrea să crezi un vis pe care l-am avut trei nopţi în şir… de nu mi-ai zice vizionară… Ţi-aş povesti acel vis teribil.

— Vorbeşte, Valentino, răspunse Maximilian cu un gest grav, pregătindu-se să-şi asculte nevasta.

Valentina vorbi astfel: