Capitolul XXXVII Visul din grota lui Monte-Cristo

— Îţi aduci aminte că în momentul când am coborât în grota lui Monte-Cristo, lumea păru oarecum că se sfârşeşte pentru noi, începând o viaţă fabuloasă, o existenţă care nu se poate adeveri în lume? Îţi aduci aminte? Ei bine, tu, fără îndoială, n-ai uitat că într-o seară, cea din urmă pe care am petrecuto în acel loc fermecat, ai ieşit să vânezi căprioare care sunt multe pe acele stânci. Rămăsei singură.

Nu rămăsesem atunci prima dată singură, dar atunci prima dată încercai o tulburare nervoasă, convulsivă, neexplicabilă. Zdrobită, obosită, adormii… Atunci visai un vis ciudat, uimitor.

Se făcea că sălile grotei erau luminate ca şi cum lumina unui soare strălucitor ar fi pătruns prin pereţi. Coloanele superbe, cu capitelurile lor de aur fin, cu bolta smălţuită de pietre scumpe, cu podeaua acoperită cu covoare de Alexandria, statuile magnifice cumpărate cu o mulţime de aur, datorate daltei celor dintâi maeştri, totul era inundat de o lumină care mă orbea. Parfumurile orientale, care se înălţau, ca de obicei, din candele de argint puse de jur împrejur, se răspândeau în atmosfera pe care o respiram şi, cuprinsă atunci de efectul magic al acelor mirosuri, cădeam într-o picoteală moleşitoare care precedă un somn adânc, liniştit şi plin de vedenii ciudate. Ah! Dar din momentul acela orice plăcere încetă; visul fu teribil… Şi chinul meu ţinu cât ţinu şi visul. Printre stofele de mătase întinse pe pereţii grotei, printre stâncile în care era săpată grota, vedeam o droaie de cerşetori, zdrenţăroşi, înconjuraţi de femei şi de copii care cereau pâine cu glas tare. Strigătele lor, imn funebru al foamei şi al disperării, mă făceau să mă cutremur de spaimă. Vedeam cu groază toată mulţimea aceea condusă de un necunoscut, apropiindu-se de grotă şi învârtindu-se împrejurul ei parcă i-ar fi căutat intrarea.

Am vrut să mă scol şi să fug; dar puterile şi curajul îmi lipseau şi nu mă putui ridica de pe pernele moi pe care eram întinsă. Din când în când ajungeau până la mine strigătele foamei şi ţipetele se apropiau, până ce văzui acel val de flămânzi repezindu-se în grotă şi năpădind-o. Oh! Îmi aduc încă aminte suferinţa cu care priveam acel spectacol! Ecoul dureros pe care-l aveam în inima mea, ţipetele copiilor, râsetele convulsive ale mamelor şi blestemele furioase ale bărbaţilor uimiţi de splendoarea şi de frumuseţea sălilor grotei noastre.

La un semn al necunoscutului care conducea banda aceea, ţipetele, râsetele, blestemele încetară şi tăcerea cea mai adâncă domni în jurul meu. Necunoscutul înainta şi punându-se într-un loc de unde-l puteau vedea toţi, ridică braţele şi întinse mâna, în care strălucea o cheie de aur.

— Fraţilor, exclamă el cu glas răsunător, bogăţii îngrămădite de mai multe veacuri în adâncul unei stânci creşteau zi cu zi, pe când sărmanii robi ai unei familii zgârcite vărsau lacrimi, pe care li le smulgeau foamea, ori sufereau dureri într-o muncă aspră şi nefolositoare pentru copiii lor. Pedeapsa pe care Dumnezeu a dat-o familiei zgârcite consta chiar în păcatul ei, căci trăi tot în mizerie, neocupându-se de nimic decât să hrănească oarba patimă pe care dracul o aţâţa din tată în fiu; din veac în veac sporiră comorile acelei familii şi stânca râpoasă a unei insule pustii le primea în sânul ei de granit, până ce taina comorii aceleia fu pierdută pentru o generaţie, în care blestematul neam se stinse. Multă vreme, multă vreme mai târziu, ca şi cum Dumnezeu voise ca rodul sudoarei nenorociţilor robi ai feudalismului să revină la obârşia lui, adică la cei mizerabili, alese, printre cei muncitori, pe un om care să fie instrumentul voinţei lui supreme. Omul acesta, a cărui tărie, credinţă şi statornicie fuseseră puse la încercare de ani şi ani de nenorocire, primi destăinuirea comorii îngropată în insula pustie. Destăinuirea i se făcu între zidurile unei închisori în care se afla înmormântat de viu; dar mai târziu, braţul lui Dumnezeu îl scoase din acel mormânt şi-l duse pe o stânca ce domină această insulă pustie şi acel om auzi glasul etern care-i zicea; coboară în adâncul pământului, apoi revino pe lume, unde vei putea şterge lacrimile mizeriei, răspândind fericirea în calea ta. Şi aşa fu; el coborî şi văzu comoara îngrămădită de veacuri; dar din momentul acela Satan stătu pe lângă dânsul şi-i şopti la ureche, ca să-l ameţească, trădătoarele cuvinte: „Tu vei fi de acum înainte cel mai puternic din univers. Porunceşte şi vei vedea că şi regii ţi se vor supune.”

Cuvintele acestea îşi dădură roadele.

Omul, mândru de el însuşi, plin de îngâmfare şi de vanitate, se întoarse pe pământ şi, uitându-se cu dispreţ la lume, se văzu mare şi puternic, fără să ţină seamă de piedestalul care se ridica deasupra fraţilor săi. Lăsându-se a fi biruit de patima lui predominantă, crescută cu bogăţia neaşteptată, avu îngâmfarea de a voi să propună şi să dispună de oameni şi de lucruri, urmând numai hotărârile exaltatei lui imaginaţii; în sfârşit, în loc să împartă cu cei săraci tot ce sudoarea săracilor strânsese, se făcu bogat şi luă un nume în raport cu imensul prestigiu al nemărginitei sale bogăţii.

Dumnezeu a părăsit pe acest om şi a căutat un altul.

Acest altul sunt eu! În mâna mea e cheia de aur primită de la cer. Cu ea am aflat secretul care ascunde pâinea voastră! Mân-caţi, beţi, copii ai mizeriei; totul vă aparţine, pentru că Dumnezeu vi-l dă!

— Omul tăcu, urmă Valentina, Se făcu o tăcere adâncă, dar scurtă, pe urmă se auzi un ţipăt de bucurie beată şi de plăcere nebună. O flacără neaşteptată distruse pentru totdeauna toate bogăţiile grotei lui Monte-Cristo; coloanele, bolta, statuile, pietrele scumpe, covoarele, parfumurile, nimic nu mai rămase, afară de pereţii stâncii şi de terenul gol şi aspru de pe jos.

După ce rosti aceste cuvinte, Valentina tăcu un moment, ascunzându-şi faţa în mâini, parcă ar fi văzut înaintea ochilor teribila privelişte descrisă.

Era ceva solemn în istorisirea aceasta, ceva care aruncă în spiritul lui Maximilian un fel de groază nedesluşită; ceasul, tăcerea, liniştea nopţii şi acea imensă întindere de apă deasupra că-reia răsunau cuvintele melancolice ale nevestei sale, ca o armonie lugubră, expresia naivă şi plină de vioiciune a figurii Valentinei pe când îşi istorisea visul, totul izbuti să nască în sufletul tânărului o tulburare care se putea vedea după norul ce-i întuneca fruntea.

Totuşi, Maximilian îşi redobândi repede tăria de inimă şi răspunse Valentinei cu blândeţe, dar cu sânge rece:

— Recunosc că asemenea visuri pot tulbura pe cel mai tare şi mai hotărât; dar nu pot nimic asupra celui care are credinţă în dreptatea atotputernică a lui Dumnezeu.

— Crezi? Zise femeia cu un zâmbet uşor de îndoială, grăbindu-se pe dată a adăuga cu un ton solemn:

— Eu totuşi sunt convinsă că visele pe care le avem, nu o dată, ci de mai multe ori pe rând, la fel de identice cu aceleaşi împrejurări, sunt într-un oarecare mod înştiinţări pe care ni le trimite cerul ca să ne pregătească la evenimente.

— Valentino! Exclamă Maximilian, strângând-o de mână. Valentina îşi aţinti ochii pe figura tulburată a bărbatului şi, privirea ei pură îl întreba:

— Ce vom face, aşadar? Rămăseseră câtva timp muţi.

Gondola care alerga liniştită, ca o lebădă pe apă, începu să se agite de vântul nopţii şi apa, în a cărei suprafaţă se oglindea până atunci cerul presărat cu stele, începu să se încreţească uşor.

La acel semn ameninţător, gondolierul dădu lopeţii mişcarea necesară spre a schimba direcţia şi gondola, se întoarse cu prora spre Canalazzo.

Peste puţin ea ajunse la ţărm şi Maximilian, făcând semn gondolierului, îi arătă canalul ce ducea la Giudecca.