Capitolul IV Cei 60.000 ai lui Benedict.
Lucian Debray citi cu nespusă bucurie scrisoarea cu care doamna Danglars îl vestea de plecarea sa din Franţa. Relaţiile dintre el şi baroana, care fuseseră de mare folos altădată lui Debray, nu mai conveneau acum ministrului cu onoruri mari şi cu asemenea însemnată sarcină; doamna Danglars se afla într-o poziţie critică şi, cu toate că nimeni nu cunoştea acea poziţie, era foarte lesne ca ea să fie dată pe faţă dintr-o zi într-alta. Respiră deci cu putere.
— Ah! Familiile acestea care vin nu se ştie de unde cu bogăţiile lor şi ies nu se ştie din ce loc, îmi par nişte actori care după ce au jucat câteva ceasuri pe scenă roluri de mari personagii, dezmierdându-şi mustăţile şi răsfirându-şi părul ca cine ştie ce oameni cu afaceri mari, după ce cade perdeaua redevin ceea ce sunt, adică nimic; nimeni nu le mai vede, nimeni nu mai aude nimic despre dânsele. Baronul Danglars era cam aşa ceva.
Pe când Lucian Debray făcea aceste reflecţii filosofice, procurorul regal primind scrisoarea pe care i-o trimisese doamna, Danglars chemă pe acuzatul Benedict în cabinetul său.
Magistratul sta la birou. Fiul lui Villefort fu adus şi, abia intrând, văzu cum se închidea uşa în urmă-i şi se afla în faţa procurorului.
— Apropie-te, Benedicte; a, o scrisoare pentru tine.
— O scrisoare!
— Ştii de la cine ar putea să fie?
— Eu? Dar cine mă cunoaşte? Cine mi-ar putea scrie?
— Vezi, gândeşte-te bine. Dacă ştii pe cineva care ţi-a fost complice în cursul agitatei tale vieţi, nu-mi ascunde nimic. Iată scrisoarea: ştii cine a scris adresa?
— Acum văd întâia dată această scriitură; dar scrisoarea e deschisă, dumneata ştii ce cuprinde.
— Cuvinte şi bani.
— Bani! Ce spui?
— Şaizeci de mii de lire.
— Nu glumi, te rog, domnule, zise Benedict, îngălbenindu-se, roşindu-se ca para de foc, bătând din palme de bucurie.
— Nu m-ai asigurat că un protector necunoscut îţi trimitea ajutoare băneşti când erai la „Forţa”?
— Da, negreşit, dar de atunci nu s-a mai interesat de mine şi Bertucio, care venea să mă vadă din partea lui, a plecat din Franţa de multă vreme.
Magistratul încruntă sprâncenele şi plecă ochii.
Ştii că prizonierii nu pot avea la ei o suma aşa de importantă?
— Ştiu, răspunse Benedict, oftând
— Şi de ai avea-o, cum ai întrebuinţa-o?
— Mi-aş cumpăra haine şi aş putea sta în închisoare fără să sufăr lipsurile pe care trebuie să le îndurăm şi aş pune de o parte pentru drum; nu mi-ai spus că voi fi deportat în Noua Caledonie?
Magistratul îşi urmă meditaţiile.
— Şi ai fi aşa de neghiob încât să spui tovarăşilor că posezi o asemenea sumă?
— Oh! Într-un ciorap, ori cusută în căptuşeala bluzei, cine ar putea-o vedea? Cine ar putea bănui că ea există?… Răspunse Benedict, zâmbind ş-apoi, de-aş spune cumva că am bani ar trebui să-i împart cu toţi ceilalţi flămânzi, care n-au tocmai virtuţile îngerilor. Ochii lui Benedict licăreau ca jăratecul şi sudoarea îi acoperea fruntea.
Magistratul se mai gândi puţin, apoi, luând scrisoarea, o dădu lui Benedict, zicându-i:
— Citeşte.
Tânărul s-ar fi uitat mai bucuros la hârtiile care valorau şaizeci mii de lei, dar se conformă cu toate astea voinţei lui Beauchamp şi-şi aruncă ochii pe scrisoare.
— Oh! Strigă el; iată unul din geniile cele bune care se ocupau cu nimicirea răutăţilor pe care le făceau zânele cele rele din basme. Dar, cei şaizeci mii de lei, domnule? Întrebă pe urmă Benedict căscând ochii mari.
— Ascultă-mă, Benedict. Şaizeci mii de lei pot fi socotiţi drept o avere pentru cineva care se află în poziţia ta.
— Ei! Ştiu şi eu.
— Aşadar, urmă magistratul nu-ţi pierde capul şi mulţumind cu smerenie cerului pentru ajutorul pe care ţi-l trimite, poartă-te aşa încât să meriţi sprijinul şi ocrotirea aceasta.
— Da, domnule, da, domnule; tot ce vei voi, murmură Benedict, oftând din adânc şi mâncând din ochi biletele de bancă pe care magistratul le ţinea în mână, ca un câine care, atras de făgăduiala unei bucăţi de carne, face toate cele ce-i cere stăpânu-său.
— Ştii că aş putea să nu-ţi dau banii aceştia?
— Da, domnule.
— Ştii că, dându-ţi banii aceştia, calc regulamentul închisorilor.
— Oh!
— Gândeşte-te bine cât m-aş căi că am făcut acest lucru, dacă ai face vreo imprudenţă.
— Voi fi prudent ca şi Ulise.
— Nu vrei să-mi dovedeşti într-un mod oarecare ţinta ta pentru serviciul pe care ţi-l fac?
— În orice mod e cu putinţă.
— Prea bine! Fii prudent şi eu mă voi mulţumi. Pe de altă parte, dacă ai face o faptă care să mă facă a mă căi de bunătatea mea, fii sigur că, în loc de deportare, voi cere împotrivă-ţ pedeapsa ghiulelei la picior şi că vei fi trimis la Toulon.
— Oh! Fie-ţi milă, domnule; nu, nu, galera, nu!
— Bine, iacă banii… Şi încă odată îţi mai spun, fii prudent. Grăind astfel, procurorul regal dădu biletele de bancă tânărului, care le băgă repede în sân. Magistratul sună clopoţelul şi pe dată intră un agent poliţienesc.
— Du-l pe acuzat.
Beauchamp răsuflă mai slobod când văzu pe Benedict depărtându-se; pe urmă se sculă de pe fotoliu convins că făcuse faptă bună dând lui Benedict ajutorul pe care i-l trimisese mamă-sa.
— Şi cu toate astea nenorocitul va cădea din abis în abis cugetă Beauchamp, va începe prin a seduce pe un paznic apoi îl va asasina şi va ajunge în cele din urmă până la contele de Monte-Cristo şi va cădea cu dânsul pentru totdeauna. AW negreşit, colosul răsturnat va strivi în cădere pe pigmeul ce-i va săpa baza. Ei! Dreptatea lui Dumnezeu e mai desăvârşită decât a oamenilor şi decretele lui mai desluşite. Conştiinţa mea este liniştită.
Benedict, mergând între paznicii săi, cu braţele încrucişate pe piept, parcă ar fi venit să-şi apere averea pe care o ascunsese între cămaşă şi piele, ajunse la „Forţa”, fu dus în celula sa şi rămase acolo în întuneric, cuprins de frig şi cugetând la libertate şi la răzbunare.
Este o lună deja de când trăia astfel sceleratul, păstrându-şi biletele de bancă pe care abia îndrăznea să le atingă atât îi era frică să nu le strice cumva cu unghiile lui mari şi cu pielea sa aspră, în fiecare zi făcea un plan nou de fugă şi în fiecare zi era oprit de o piedică materială: glasul tatălui său pe moarte care-i cerea dreptate şi răzbunare împotriva enormităţii unei groaznice cruzimi, fără milă şi înspăimântător răsuna în urechile lui şi deştepta ecouri lugubre în boitele celulei sale.
Adeseori Benedict se scula fioros ca o fiară care vede înainte-i pe omul ce o biciuieşte; se da înapoi înspăimântat; apoi umfla nările, strângea din pumni, scrâşnea din dinţi şi, cu glas răguşit, striga:
— Edmond Dantès! Om diavol! Unde eşti, unde eşti? Tu prăpădit până la cel din urma din stirpea ei o familie întreaga chiar un copil abia de opt ani! Blestematule! Care m-ai scos din întunecata prăpastie a morţii spre a mă face să cunosc în toată strălucirea lui şi apoi m-ai azvârlit iarăşi în prăpastie, râzând de căderea mea, batjocorindu-mi spaima. Trădător ţicnit, întrebuinţai cuvântul lui Dumnezeu spre a nimici pe cei ce erau fericiţi, învăluind în răzbunarea ta şi pe vinovat şi pe nevinovat Ca să te răzbuni pe un om aveai nevoie de viaţa unei fecioare a unui nevinovat şi a doi bătrâni? Ah! Ori cât ai fi tu de mare şi de puternic, fiul lui Villefort va ajunge până la tine, te vei cutremura auzindu-i paşii! Da, te vei cutremura în culmea prosperităţii tale! Ascultă jurământul pe care-l face aici, între zidurile unei închisori, în tăcerea şi în întunericul unei nopţi adânci, un necredincios care a suit toate treptele crimei de la aceea de plastograf până la acelea de hoţ şi de pungaş. Vei cunoaşte zădărnicia puterii pe care ţi-ai luat-o. Vei muri după o agonie lungă. Două luni întregi, el repeta teribilul jurământ şi când văzu ca trecea a treia fără să fie trimis în surghiun, hotărî să-şi pună în practică planul de fugă. Îşi luă banii şi-i puse într-o basma pe care şi-o legă la brâu.
— Bine! Bine! Planul meu e foarte simplu… Sunt câteva piedici, dar cu bani ce nu faci?. Desigur, voi putea să ies din Franţa, zise el liniştit, ca un om care n-ar fi fost în închisoare… Ia să vedem puţin… Ah! Am ajuns oare aşa de nedibaci să nu pot omorî un om? Să fi uitat meşteşugul? Ei! Lasă, am unghii bune şi dinţi la fel!
Ucigaşul îşi încorda muşchii braţului; îşi desfăcu şi îşi închise de mai multe ori mâinile ca să se exercite la apucat; făcu două trei sărituri pe dalele de piatră ale celulei, şi, convins că nu pierduse de loc agilitatea sa, el se aşeză pe pat. Apoi scoţându-şi cizma, scoase din talpă o lamă de oţel, fără mâner şi foarte ascuţită la vârf. Pe urmă, rămase pe gânduri.
Deodată auzi un zgomot de cheie ce intra în broasca uşii şi începu să tremure, ştiind bine că ţipătul cel mai uşor ar fi atras pe paznici şi l-ar fi împiedicat să întrebuinţeze cei şaizeci mii de lei în scopul ce el îşi propusese. Totuşi încordându-se, izbuti să se stăpânească şi, dobândind siguranţa lui rece şi nepăsătoare, îşi aşteptă Iară vreo emoţie manifestă victima.
Era noapte şi paznicul venea, ca de obicei, să-şi facă rondul, să aprindă o candelă, atârnată de bolta celulei.
Noapte bună, Benedicte, îi zise paznicul care-l cunoştea de mult ca unul din musafirii obişnuiţi ai acelui hotel întreţinut cu cheltuiala guvernului.
— Noapte bună, prietene, răspunse Benedict sculându-se-n picioare şi mângâindu-şi barba cu aerul cel mai nepăsător. Sâmbătă e gata de plecare un vapor?… Care are să te ducă şi pe tine. Prin urmare, ai să pleci în călătorie; fii cuminte, băiete… Nu face prostii, poartă-te bine cu paznicii tăi şi, crede-mă, vei putea trăi bine.
— Zici, prietene, că am să plec? Cum? Întrebă Benedict, bătându-l pe umeri cu un gest de familiaritate prietenoasă şi de protecţie afectuoasă.
— Cum ţi-am spus, răspunse bătrânul paznic, trăgând în jos candela ca s-o aprindă.
— Atunci am să-ţi las ceva ca amintire.
— Bravo! Papucii, poate zise bătrânul, râzând de ideea lui Benedict; dar vezi să nu-ţi fie frig la picioare.
— Netotule! Răspunse Benedict, cu glas dojenitor. Cine ţi-a spus că nu-ţi pot lăsa altceva decât papucii? Ştii tu, moşnege, că eu pot să-ţi las, înţelegi, îndeajuns pentru ca să fii tihnit restul vieţii?
— Ah! Ah! Tot glumeţ! Minunat! Iar ai să începi a mă convinge că tu eşti prinţul Cavalcanti… Ah! Ah!
Benedict tresări, ca şi cum l-ar fi muşcat o viperă şi se îngălbeni de necaz.
— Ei! Ce e? Ce ai? Îl întrebă paznicul, întorcându-se repede şi încruntând sprâncenele ca şi cum i-ar fi venit vreo bănuială.
Benedict observă aceasta şi zâmbi ca să liniştească pe bătrân.
— Nu lua seama, sufăr de nişte fiori. Dar să venim la vorba noastră: spune drept, ce ai da dracului să te faci stăpân pe douăzeci de mii de lei?
— Douăzeci de mii de lei! Striga paznicul, lăsându-şi în jos braţul cu care ţinea felinarul de la care voia să aprindă candela zău, mă faci să râd cu cei douăzeci mii lei ai tăi!
— Douăzeci şi cinci, nenorocitule! Ia urma, nu douăzeci, am zis douăzeci şi cinci de mii de lei, o nimica toată.
— Oh! Oh! Repede curg miile tale de lei, sporesc necontenit! Acum cinci mii mai mult. Ei! Nu-mi mai pierd vremea cu glumele tale. Douăzeci şi cinci de mii de lei ar fi buni şi pentru mutre mai spălate ca ale noastre.
— Ca ale noastre! Urmă Benedict cu un glas de dispreţ.
— Vorbeşte pentru tine, prietene; eu care am mai mult, nici nu mă uit la aşa ceva.
— Ai mai mult? Ah pricep, ţi-ai ieşit din minţi, prietene dragă.
— Nebun! Vrei să vezi?
— Da.
— Vino încoace. Dar deocamdată ia seama să nu ne spioneze nimeni în coridor şi închide uşa.
Cuvintele lui Benedict zădăriseră curiozitatea paznicului care făcu tot ce voia arestatul, închise uşa, puse cheia la brâu. se întoarse spre arestat şi scoase un ţipăt de mirare văzând atâtea bilete de bancă în mâinile banditului.
Şaizeci mii de lei! Murmură e, făcând socoteala bani.
— Şaizeci mii…
Benedict învârtea hârtiile în mână cu mare nepăsare
— Vrei jumătate? Întrebă el.
— Eu? Şi ce să fac pentru tine?
— Să mă scoţi d-aici.
— Nu se poate.
— Îţi dau zece mii lei mai mult; adică patruzeci.
— Oh!
— Cincizeci de mii.
— Prietene, vrei sa mă ispiteşti! Dar, de unde ai banii ăştia? I-ai furat, hai.
— Ce-ţi pasă? Cincizeci mii de lei fac să-ţi dai oarecare osteneală.
— Dar cum am putea combina afacerea? În capul coridorului este uşa curţii; dar sentinela nu lasă pe nimeni să iasă dacă n-are carte de trecere.
— Vinde-mi pe a ta.
— Şi eu să rămân în locul tău?
— Vei spune că ai pierdut-o.
— Ei! C-au sa mă creadă! Răspunse paznicul gânditor.
— Am găsit, exclamă deodată Benedict; te leg, te trântesc jos şi fug cu cartea ta, iar tu rămâi cu cei cincizeci de mii de lei ai mei. Vei spune că am sărit la tine, că te-ai apărat, dar că ai fost biruit.
Propunerea păru că convinge pe paznic, care sta la îndoială.
— Hai, hai, prietene, hotărăşte-te! Repede, repede, nu avem vreme de pierdut.
— Drac ispititor! Murmură paznicul fie; dă banii încoace, încheie dânsul, dar şaizeci mii de lei, ca să fie socoteala rotundă, nici mai mult, nici mai puţin.
Şi deja mâinile paznicului se întindeau pe când ochii i se înflăcărau de dorinţa de-a avea acei bani.
— Bine, bine. Şaizeci mii de lei, zise Benedict, deja, tot pentru asta erau destinaţi!
— Ah! Hoţule, vroiai să mă păcăleşti cu restul, hai! Zise paznicul luând biletele de bancă şi dând în schimb o tăbliţă de metal cu un număr pe dânsa.
Şi unul şi celălalt se apropiară de candelă, întorcându-şi spatele ca să examineze scrupulos ceea ce-şi dăduseră în schimb; apoi, cu o mişcare identică amândoi se aflară faţă în faţă, cu aceeaşi întrebare pe buze.
— Şi de-o fi falsă?
— Tocmai asta mă gândeam şi eu despre medalia care zici că-mi va servi de carte de trecere.
— Ei! Îţi garantez eu.
— Şi nici eu nu te înţeleg; biletele sunt bune, neghiobule. Acum, haidem.
Paznicul îi luă banii nepierzând din ochi niciuna din mişcările lui Benedict, care se pregătea să-l lege cu frânghia candelei; dar în momentul când era să facă întâiul nod, paznicul se prefăcu a se freca la şale şi scoase repede un cuţit, al cărui fier scânteia înaintea ochilor lui Benedict.
— Înapoi! Strigă paznicul.
— Ei! Zise Benedict strângându-şi pumnul mâinii stângi şi scoţând din mânecă lama de fier ascuţită, pe care o ascunsese acolo şi cu care se înarma astfel, mă aşteptam la aşa ceva şi cum vezi, îmi luasem măsurile; bătrân nemernic, ai să mi-o plăteşti.
Atunci începu o luptă sălbatecă, dar fu scurtă şi aşa de repede încât când paznicul vru să ţipe, simţi că i se stingea glasul în gâtlej şi nu putu scoate decât un horcăit lung. Cuţitul lui Benedict îi străpunse gâtul şi i-l tăiase dintr-o parte în cealaltă. Un şiroi de sânge ţâşni şi corpul paznicului căzu în agonie.
Benedict rămase stăpân pe biletele de bancă; le ascunse sub mantaua paznicului cu care se îmbrăcă, îşi puse căciula lui pe ochi şi deschizând uşa pe care o încuie cu cel mai mare sânge rece, porni din coridor mergând cu pasul încet şi greoi al nenorocitului ucis de dânsul.
Ajungând la sentinelă, îi arătă medalia şi trecu înainte; de asemenea la poarta închisorii. În sfârşit era liber.
Îndată ce ajunse în uliţă, liniştea şi siguranţa care-l reţinuseră în fuga sa, îl părăsiră. Un nor îi trecu pe dinaintea ochilor inima-i bătu mai tare, sângele îi curse cu violenţă prin vine; i păru că vântul îi aducea ţipetele de agonie ale paznicului, o rupse la fugă. Alergă ca şi cum ar fi fost urmărit de toţi soldaţii, care compuneau corpul de gardă al „Forţei”.
Peste o jumătate de ceas, era foarte departe de închisoare Atunci, gâfâind, se opri.
Se uită jur împrejur şi nevăzând nimic bănuitor, scoase un oftat de uşurare.
Unde să mă duc acum?
Deja îşi redobândise sângele rece. Cu privirea sigură el cercetă, curajos, spaţiul: ca şi câinele ce goneşte vânatul, mirosea aerul, vrea să se orienteze.
— În cele din urmă, sunt liber! Zise el, bătând din palme, liber şi lumea e mare! Conte de Monte-Cristo, de n-ai murit te voi întâlni. Dar vor fi deajuns şaizeci de mii de lei pentru toate trebuinţele mele? Vom vedea; capitalul acesta poate să sporească. Deocamdată să ne găsim un adăpost. Se gândi câteva minute, apoi se lovi peste frunte, îşi adusese aminte de una din cele o mie şi mai bine ascunzători ale tâlharilor din Paris, unde un cârciumar fără scrupule primeşte la orice oră din noapte pe cei care bat la uşa lui. Benedict, care-şi liniştise spaima, porni spre cârciuma aceea, ocrotit de întunericul nopţii şi de ceaţa groasă care se lăsase deasupra Parisului, învăluindu-l într-un linţoliu misterios şi mobil şi ajunse fără piedici şi fără să dea peste vreo patrulă la locul desemnat. Bătu, scoţând un ţipăt ascuţit ca al nevăstuicii.
Auzind semnalul acela, stăpânul culcuşului pricepu că putea să n-aibă teamă şi, înfăşurându-se în plapumă, sări jos din pat; coborî apoi o scară şi ieşi într-un fel de tindă formată de patru pereţi de scânduri.
— Tinere, poţi să intri.
— Noapte bună!
— Vrei un pat? Nu mai am. Sunt prinse toate. Uită-te, zise el, arătând cu mâna lungul dormitor umed, luminat de un felinar roşu ce se afla aşezat într-o firidă în perete şi al cărui fum infect făcea ca aerul, care se respira într-acea speluncă oribilă, să fie pestilenţial şi de nesuferit.
— Nu face nimic, răspunse Benedict, voi dormi într-un colţ şi mâine, sau mai bine chiar acum, vom vorbi amândoi ceva.
Ucigaşul rosti acele vorbe cu atâta încredere şi cu un aer aşa de misterios încât uimi pe cârciumar.
— Ce e? Întrebă acesta, cu o strâmbătură oribilă, care desigur pentru dânsul ţinea loc de zâmbet şi întinzând urechea.
— Hai sus în odaia ta, zise Benedict arătând în susul scării odăiţa unde era patul cârciumarului.
— Ce, acolo cu mine. Tinere? E contra regulamentelor casei.
— Ţi-am mai spus că am să-ţi vorbesc de o afacere care te priveşte.
— Atunci e altceva, te poţi urca.
Benedict sui repede scara şi îndată ce ajunse şi cârciumarul sus trase la dânsul scara mobilă.
— Ei bine, de ce e vorba? Întrebă cârciumarul, aşezându-se pe marginea patului şi pipăindu-se la brâu ca să se asigure de nu-i lipsea cumva un argument bun spre a pune capăt la Vreo încercare de călcare a regulamentului casei.
Benedict din parte-i făcu acelaşi gest şi el păru, ca şi celălalt, paznicului, care, mormăind ieşi dintr-o căsuţă de lângă grilajul porţii.
— Prietene, răspunse Benedict, deschide fără teamă. Printr-o întâmplare ciudată şi contrară oricărei speranţe, paznicul înainta repede spre poartă, ceea ce dovedea că dorea să îndeplinească dorinţa celui care îi vorbise.
— Iartă-mă, domnule, de-am întârziat atâta, zise el, dar nu credeam că mai vii pe aici…
Benedict rămase uimit şi observând că era o încurcătură de persoane, se hotărî să se folosească de zăpăceala paznicului. Dar intrând căută să-şi ascundă figura în manta.
— Vii, negreşit, să mai învii pe cineva, urmă paznicul zâmbind, pentru că posezi secretul care a redat lui Lazăr viaţa. Sunt la ordinele dumitale.
— Ah! Cugetă Benedict, e curios de tot. De n-aş fi sigur că n-am băut mai nimic la masă, aş crede că beţia mă face să cred că aud cele ce-mi spune acesta.
— Vrei să te însoţesc, domnule? Îi zise paznicul.
— Nu, răspunse Benedict.
— Atunci mă duc să iau felinarul. Şi paznicul porni spre casă. Dar se opri pe dată şi, întorcându-se, adăugă:
— Ca să-ţi dovedesc, domnule, că n-am uitat cea din urmă vizită a dumitale, voi face întocmai ce mi-ai zis să fac atunci, dacă vrei să te cobori tot în hruba familiilor de Saint-Méran şi de Villefort.
Benedict tresări, dar totuşi şopti încet:
— Da.
— Prea bine, domnule Wilmore, reluă paznicul, atunci voi pune felinarul unde ştii şi dumneata te vei coborî când vei voi, deoarece ştii drumul.
Paznicul îşi luă felinarul şi dispăru printre morminte.
— Wilmore! Murmură, parcă l-ar fi muşcat un şarpe, Wilmore! Să fie un vis… Englezul care m-a scăpat din galera de la Toulon! Ah! Edmond Dantès; îmi aduc aminte că e aceeaşi persoană… Edmond Dantès, ucigaşul tatălui meu, al surorii mele nevinovate… Şi când veneam aici cu gândul să mă întăresc în ideea răzbunării pe care am jurat-o tatălui meu la patul lui de moarte, numele tău îmi răsună la ureche, repetat de ecoul mormântului unde zac victimele tale! Oh! Morţii strigă împotriva călăului lor… Nevinovatul otrăvit în anul al nouălea repetă numele neînduratului şi crudului său călău, Edmond Dantès., După ce trecu acest moment de exaltare, el redeveni liniştit şi hotărât.
— Aşadar un om s-a mai coborât deja în mormântul familiilor Saint-Méran şi Villefort, îşi zicea dânsul şi acest om este Edmond Dantès. Nu cumva ai venit să-ţi învii victimele,
Cum zicea paznicul? Oh, pricep, ai venit să te bucuri, blestematule! De priveliştea cadavrelor victimelor tale, să le tulburi singurătatea mormântului cu râsul tău, ca şi cum ai vrea să le răpeşti şi tăcerea şi pacea sicriului; ca şi cum ai vrea să le faci să sufere şi după moarte.
În timpul acesta, Benedict urma pe paznic care se opri apoi la un grilaj de fier, care înconjura un mormânt de piatră, închis cu o portiţă tot de fier. Paznicul puse felinarul pe o treaptă a hrubei şi Benedict înainta spre mormântul familiei sale.
La o mică distanţă, paznicul sta aşteptând poruncile lui Wilmore.
Benedict scoase o pungă şi porni spre el, făcând să sune banii.
— Iartă-mă, excelenţă murmură paznicul refuzând dar mai bine e să faci tot ca rândul trecut, să laşi punga lângă felinar la uşa mormântului. Pentru că, înţelegi… Eu tremur… Deşi văd bine că eşti om ca şi mine, că te mişti, că umbli… Nu ştiu… Dar ai un aer aşa de solemn şi de teribil că îngheţ… Iartă-mă, e o slăbiciune a mea. Învăţat să trăiesc între morţi, mi-e frică de dumneata şi nu de ei, pentru că nici ei şi nici altul dintre cei vii nu face ceea ce faci d-ta.
Benedict îi făcu semn să plece şi, văzându-l că se depărta, porni spre poarta mormântului. Acolo văzu pământul dat de curând la o parte de către paznic, care părea să cunoască de minune voinţele lui Wilmore. Benedict scoase o cheie falsă, o introduse în broasca porţii şi o învârti. Trase atunci de poartă şi o deschise, făcând apoi un pas înapoi şi ducând mâna la nas ca să se ferească de mirosul infect ce ieşi din mormânt.
Poarta se deschise lesne, fiindcă pământul fusese dat la o parte jur împrejur.
Benedict luând lampa, se coborî în hrubă.
Hoţ îndrăzneţ, ucigaş cutezător, el tremură de spaimă, neputându-şi birui groaza ce-i insufla acel loc tăcut, acel întuneric solemn al azilului morţii. Din când în când şovăia, se împleticea, dar opintindu-se ca să-şi stăpânească groaza pufni într-un hohot de râs, strigând, parcă ar fi vrut să-şi facă curaj:
— Cum? Edmond Dantès este oare mai curajos decât mine? Cum, când el a precipitat într-acest mormânt cadavrele ce se odihnesc aici, eu nu voi avea curaj să mă cobor! Aida, de… Acum poate cine ştie… El a venit aici, a coborât treptele de marmură fără teamă şi fără groază…
Vorbind astfel, coborî cele din urmă trepte şi intră în hrubă care nu avea o suprafaţa mai mare de treizeci de palme pătrate. Pe ambele laturi erau bănci de marmură, dintre care opt deja ocupate cu sicriuri de plumb.
— Marchiz de Saint-Méran, zise el, citind numele scris pe întâiul sicriu, a fost socrul tatălui meu, gentilom vechi. Plin de prejudiţii, cadavrul lui trebuie să fie împodobit cu nimicuri scumpe de la cap până la picioare. Zise şi ridică în sus capacul sicriului. Scheletul, îmbălsămat şi acoperit cu o uniformă bogată, avea într-adevăr mai multe cruci şi decoraţii de mare valoare.
Benedict le luă şi închizând la loc sicriul, se apropie de acela pe care sta scris: Doamna de Saint-Méran, şi-l deschise:
— Oh! Murmură Benedict ce bogat eşti împodobită ca să dormi somnul cel din urmă, mare şi nobilă damă; cea din urmă dovadă de nebunie pe care omul o dă lumii şi după care i se cunoaşte toată deşertăciunea.
Inelele şi giuvaerurile ce împodobeau degetele şi pieptul cadavrului trecură în mâinile lui Benedict, care se duse să jefuiască al treilea sicriu, pe care se citea: Doamna de Villefort.
— Nu, pe acesta nu… Exclamă Benedict, întorcându-se şi oprindu-se în faţa celui de-al patrulea, cu inscripţia: Valentina de Villefort.
— Fecioară simplă ca floarea câmpului, cadavrul tău nu poate avea alte giuvaeruri decât sfântul prestigiu al nevinovăţiei. Să trecem înainte.
— Ah! Eduard, Eduard! Sărmană fiinţă de nouă ani numai Eduard, fratele meu, tu vei fi răzbunat.
— Acum e rândul tău, tată, urmă banditul ridicând capacul altui sicriu de lemn mai sărac şi mai simplu decât celelalte şi în care zăcea un cadavru înfăşurat într-un sudar alb.
Benedict contemplă câteva minute acel cadavru.
— Ah! Pe fruntea ta, dragă tată, se vede încă urma durerii înspăimântătoare ce ţi-a pricinuit vederea soţiei, fiului şi fiicei jertfite unei răzbunări neînduplecate.
Buzele tale parcă murmură încă cea din urmă dorinţă pe care ţi-ai exprimat-o într-acea noapte, când, după ce mi-ai istorisit pe lung toată viaţa ta, ţi-ai dat cea din urmă suflare în braţele mele. Voinţa ta se va împlini, urmă Benedict, apucând de mână cadavrul şi scoţând un cuţit ascuţit da, mâna aceasta care n-a putut, cât ai fost în viaţă, pedepsi excesele unei răzbunări teribile, va putea, după ce tu ai murit, izbi în faţă pe Edmond Dantès.
Şi hoţul tăie cu cuţitul mâna uscată şi îmbălsămată a cadavrului şi luând-o cu mult respect, strigă închizând sicriul:
— Adio pentru cea din urmă oară! Fiu dezmoştenit şi obscur; odraslă necunoscută a unei familii puternice, m-am coborât în ultima ei locuinţă, ca să-mi iau singura mea moştenire violând şi călcând în picioare, toate legile omeneşti. Tristă moştenire, dar îndestulătoare, de-mi va da putinţa să ajung acolo unde mă va călăuzi mâna de mort. Şi acum, să plecăm.
Benedict luă felinarul şi ieşi din hrubă. Cine l-ar fi văzut atunci, palid, pierit la faţă, ieşind din mormânt, risipind umbrele nopţii cu braţul lui luminos, l-ar fi luat drept un răposat care, însufleţit de vreo patimă care nu murise încă cu dânsul, revenea pe pământ părăsind tihna mormântului.
Benedict se opri şi răsuflă tare, îşi şterse sudoarea de pe frunte, puse felinarul jos şi râse, râse lung.
— Wilmore, zise el, în curând va veni cineva aici şi te va acuza de profanaţia aceasta.
Într-adevăr, când paznicul se duse să-şi ia felinarul şi punga făgăduită, căută în zadar pe aceasta din urmă.
— Ah! Murmură el am făcut rău că n-am primit-o. Wilmore s-a folosit de nebuneasca mea temere şi a râs de mine. Şi a doua zi, observând că hruba fusese deschisă şi că sicriurile fuseseră violate, jură că Wilmore era un hoţ şi că-l va aresta la a treia vizită ce va cuteza să-i mai facă.
