Capitolul VI Scena teatrului Argentina din Roma

În zilele lui ianuarie 1838, două prietene, amândouă tinere, amândouă frumoase, îşi sfârşiră studiile muzicale începute la Paris şi încununate de un examen public la Academia italiană, se pregăteau a-şi începe cariera artistică. Debutând în Roma, pe scena frumosului teatru Argentina.

Luiza şi Eugenia d'Armilly, încă din copilărie, dezmierdaseră ideea unui viitor de libertate şi de neatârnare, un viitor care să le dea sublima coroană de artist, coroană ce nu se cumpără cu aur şi pe care lumea o dă numai celor care sunt însufleţiţi de focul sacru.

Uneori Eugenia, unindu-şi glasul ei sonor şi expresiv cu sunetul piano-fortelui Luizei, petrecea zile întregi într-un cabinet de studiu, ale cărui uşi, încuiate pe dinăuntru, nu îngăduiau nimănui să profaneze micul sanctuar, în care geniul ei se pregătea la zborul uriaş pe care-l medita. Alteori Eugenia, făcând să-i alerge degetele agile pe clapele pianului, acompania glasul Luizei şi în locul accentelor tari şi expresive ale Eugeniei, se auzeau armoniile duioase şi pasionate ale Luizei. Căci era un mare contrast între caracterele celor două prietene. Mândră şi hotărâtă, Eugenia era cedrul maiestuos care înfruntă nepăsător urgia vântului. Suavă şi sfioasă, Luiza era umila viorea ce se ascundea la rădăcina copacilor şi se pleacă la cea mai uşoară adiere: o privire mândră o face să tremure.

Deşi de la Paris societatea pe care o primea şi o frecventa familia Eugeniei, era dintre cele mai bogate şi mai alese, nu putuse captiva deloc inima entuziastă a cântăreţei. Muzica şi teatrul erau singurele ei pasiuni. Luiză, după ce fusese profesoara ei, devenise singura ei prietenă, tovarăşa ei, sora ei de glorie, de muncă şi de fericire. Luiza primise făgăduielile ca şi jurămintele noii preoţesc a artei, după ce o iniţiase, în toate misterele acestui cult divin. Eugenia, călcând în picioare cu abnegaţie sinceră, orice simţământ profan, părăsi cu dispreţ tot ce putea atrage pe o fată de vârsta ei, adică tată, mamă, onoruri, bogăţii şi linguşiri, ca să intre în marea familie ce are ca şef pe zeul Apolon.

Cele două prietene începuseră părăsind Franţa, spre a face o mică excursie artistică prin oraşele principale ale Italiei şi admiraseră Milanul, Genova, Veneţia, unde daseră câteva mici concerte spre a pune la loc banii cheltuiţi cu drumul.

În cele din urmă, se duseseră la Roma spre a da examen pentru ca glasul lor, perfecţiunea cântului lor şi inteligenţa lor în arta dramatică să poată fi preţuite cât valorau.

După ce daseră acest examen, biruinţa fu deplină. Şi îndată văzură deschizându-se porţile aurite ale acelui paradis, la care aşa cu dor se gândeau. A doua zi după examen, visul începu să facă loc realităţii, pentru că încă de dimineaţă ele primiră biletele de vizită ale mai multor directori de teatre, între care şi pe al impresarului teatrului Argentina, a cărui primadonă îşi sfârşise angajamentul.

— Ei bine, Luizo, ce zici? Întrebă Eugenia, sărind din pat şi uitându-se la ceasornic care arăta miezul zilei, să primim propunerile impresarului de la Argentina?

— Eu aş zice că da, dacă se învoieşte ca să ne alegem noi repertoriul.

— Ei! Negreşit, răspunse Eugenia îmbrăcându-se şi tremurând de frig „semiramis”, „Atila”…

— Nina”, „Parisina” adăugă Luiza, dar, haidem să dejunăm, ne vom rândui pe urmă ideile, pentru că socotesc că domnii directori nu vor întârzia mult ca să vină.

— Vin răspunse Eugenia, vin, au de-a face cu noi. Pentru că e vorba de viitor. Când mă voi apuca eu, vor vedea ei.

— Ce spaimă o să aibă, impresarul! Zise Luiza, zâmbind şi uitându-se în ochii negri şi maiestuoşi ai Eugeniei.

— Negreşit, răspunse aceasta cu mândrie, eu sunt jumătate bărbat şi, de mă voi apuca, ştiu să-i învârtesc frumuşel pe domnii aceştia, îţi aduci aminte ce bine mi-am jucat rolul de „Lion” când am fugit cu tine din Paris, îmi aduceam aminte de d-nul Leon d'Armilly şi când am crezut că tu erai în primejdie, n-am avut oare destul curaj ca să rostesc tare vorba „pistol”?

— Oh! Ce vreme şi aceea! Murmură Luiza.

— Ah! Când eram lângă tine, în haine bărbăteşti, strângându-te în braţe, acoperindu-te de sărutări, pe dată ce biruiam câte o piedică; atunci nu tremurai cum tremuri acum.

— E că se apropie întâiul nostru debut şi mă tem; dacă am fi primite rău?

— Ei! La Milano, la Genova, la Veneţia nu le-a plăcut cântul nostru? Apoi, rezultatul examenului numai să ne descurajeze nu poate.

— Aşa e, dar acum lucrurile sunt cu totul altfel. E vorba să ne arătăm pe scenă, să dovedim că suntem actriţe de valoare. Şi, vezi, cât despre mine, eu ştiu cânta aria Parisieni, dar nu pot zice că ştiu să fiu Parisiana.

— Şi eu, sunt oare eu sigură că voi putea reprezenta bine pe Semiramis, că voi putea simţi tot ce trebuia dânsa să simtă, aşa încât publicul să creadă că vede înainte-i pe nobila regină a Asirienilor, smerită, tremurând plină de remuşcări, auzind glasul lui Ninu său nebună de, dragoste, beată de iubire în faţa lui Arsace? Întreba Eugenia cu toate acestea, vezi, nu tremur pentru debutul nostru. Am o încredere prea mare în lecţiile pe care mi le-a dat, în studiile pe care le-am făcut împreună, ca să pierd curajul în faţa unei întreprinderi pe care atâtea alte femei au încercat-o şi în care au izbutit în aplauzele entuziaste şi frenetice ale unui public inteligent şi nepărtinitor.

— Ei, dragă Eugenio, sorţii sunt aruncaţi şi viitorul aşa de zâmbitor, pe care-l doream la Paris, e aproape să se adeverească, în curând renumele ne va duce numele la Paris, în familiile noastre, după ce vor fi fost înscrise în cartea de aur a nobleţei artistice. Oh! Ce mult îmi place o asemenea nobleţe! Ea nu se cumpără cu un pumn de bani şi nu se capătă decât prin muncă şi prin merite personale. Vezi cum străluceşte faima artiştilor şi cum îşi aruncă lumina asupra generaţiilor care urmează şi i se închină înainte.

— Luizo! Luizo! Strigă Eugenia, râzând. Ce entuziasm! Tocmai cum îmi place mie.

Cele două prietene se duseră, în urmă, la dejun. După ce mâncară şi-şi mai aranjară puţin toaleta lor elegantă, primiră vizita directorului teatrului Argentina, care, temându-se să nu-i scape cele două tinere artiste, se duse la ele înaintea colegilor săi: părţile se învoiră, impresarul primi condiţiile ce i se puseră şi chiar în ziua aceea, cu toate regulile prescrise, se iscăli angajamentul celor două primadone absolute.

Peste o lună, se repetă la teatrul Argentina opera lui Rossini, Semiramide şi în toate dimineţile mergeau o mulţime de diletanţi ca să aplaude cu entuziasm anticipat pe debutante şi să felicite pe impresar că le angajase, pentru că cele două artiste făgăduiau minuni, deşi atunci prima oară ieşeau pe scenă.

Sosi în sfârşit ziua reprezentaţiei şi îndată ce se lumină teatrul Argentina, se şi umplu de lume, care vorbea, lăudând şi ridicând în ceruri meritul doamnelor d'Armilly.

Pe când aceasta se petrecea în loje, la parter şi în coridoarele teatrului, un tânăr de douăzeci şi doi sau de douăzeci şi trei de ani, înalt, bine făcut şi înveşmântat fără lux, dar foarte elegant, făcându-şi loc printre lumea grămădită la uşa teatrului, izbuti cu mare anevoinţă să ajungă la casă, mulţumită opintirilor disperate ale unui cicerone dibaci care, trăgându-l de haină, îl împingea prin acea lume strânsă de anunţul pompos cu care afişele vesteau reprezentaţia din acea seară.

— Un bilet, un bilet, prietene! Strigă ciceronele, dând cu palma în măsuţa controlorului.

— Un bilet! Răspunse acesta, un bilet acum? Dar, se poate? Vei veni mâine, băiete şi de vreme, dacă vrei un bilet pentru seară. S-au luat toate, dragul meu, toate şi nu mai e niciunul.

— Nu mai sunt bilete, zise ciceronele tânărului.

— Ah! Şi totuşi eu trebuie să intru în sală! Strigă acesta. Şi voi intra.

— Nu mai sunt bilete, stăruia ciceronele.

— Atunci, du-mă pe scenă, pentru că vreau să văd. Pricepi? Vreau să văd.

— Ce să-ţi fac eu, domnule? Trebuia să spui mai demult. Maistrul Pastrini ţi-ar fi îndeplinit dorinţa. Dar, acum e cu neputinţă, cu neputinţă. Lasă, domnule; mai bine haidem să vezi arhitectura teatrului. Poftim cu mine.

— Du-te dracului cu arhitectura ta. Îţi spun că trebuie să văd spectacolul şi tu vrei să-mi arăţi zidurile şi coloanele. Eşti nebun de legat.

— Domnule, Argentina este un teatru admirabil, răspunse neobositul cicerone. Bilete nu mai sunt şi, deoarece nu poţi vedea nimic înăuntru, e bine să te opreşti pe afară. Poftim cu mine şi vei vedea o clădire din cele mai frumoase, dacă nu cea mai frumoasă clădire de teatru.

— Lua-te-ar dracul! Hai pe scenă! Strigă tânărul scuturând cu nerăbdare pe cicerone de braţ.

— Dar nu se poate intra.

— Spune că sunt străin şi că vreau să văd; nu mi-ai spus că dacă vine un străin în Roma, trebuie să vadă tot ce e mai bun în acest oraş mare?

— Pe sfânta Fecioară! Strigă ciceronele. Scena şi maşinăriile Argentinei se arată ziua, nu noaptea când e spectacol.

— Eşti plicticos rău! Du-mă la portar, am să vorbesc cu dânsul. Trebuie să intru şi voi intra. Şi vorbind astfel, împinse înainte pe cicerone care, întinzând braţele lungindu-le, strângându-le, parcă s-ar fi pregătit să înoate, izbuti să-şi facă drum prin mulţimea grămădită la uşa teatrului.

Peste câteva minute el ajungea împreună cu străinul, aproape suit în spatele lui, la poarta secretă care ducea pe scenă.

— Cine e acolo strigă portarul, ieşind repede în calea ciceronelui ca să-l oprească în drum.

— Oh! Exclamă străinul, îngălbenindu-se când văzu faţa roşie şi umflată a portarului, om mic şi gras, luminată de un felinar care se afla în apropiere.

Ciceronele şopti un cuvânt misterios la urechea portarului.

— Cu neputinţă, dragul meu, cu neputinţă, răspunse acesta. Am ordin să nu las absolut pe nimeni în seara aceasta pe scenă; ordinul e drastic şi azi mai mult decât oricând…

Reprezentaţie extraordinară… Două debuturi.

Portarul se opri, scărpinându-se după ureche, apoi urmă:

— Aşadar, domnul vrea să intre, vrea să intre cu orice chip, nu e aşa? Ar da oricât ca să intre, adăugă el cu un aer viclean, nu e decât un singur mijloc; ar trebui să capete pentru aceasta voia specială a domnului director. Eu mă duc chiar acum să încerc.

Şi vorbind astfel, ridică ochii asupra străinului, care nu pierdea nici el din ochi nici măcar una din mişcările portarului. Văzându-l, acesta făcu un pas înapoi, zăpăcit şi zicând:

— Oh! Oh! Să fie adevărat?

— Sunt tot aşa de mirat ca şi d-ta, domnule, zise străinul şi încep să cred că aerul Romei produce metamorfoze foarte extraordinare.

— Şi eu… Eu eram într-acest moment convins că aş fi putut fără să mă înşel să-ţi dau numele de Ileus, crezând că rămăseseşi pe teren zdrobit de pumnul viguros al unui nou Ulise.

— Ce e drept şi eu m-am purtat puţin cam ca sărmanul cerşetor pretinzând la mâna Penelopei dumitale, răspunse străinul, dar, ce vrei, dragul meu? O Diană misterioasă, un Esculap binevoitor şi-au adus aminte de mine şi, mulţumită intervenţiei lor, furtuna s-a depărtat de deasupra capului meu. În timpul acestui dialog, ciceronele îşi plimba uimit ochii de la unul la celălalt fără să priceapă înţelesul cuvintelor lor, dar ghicind după gesturile ce le fac că subiectul dialogului trebuie să fie de foarte mare însemnătate.

Străinul observă aceasta.

— Ia seama, domnule, zise el, urmând a vorbi cu portarul, acesta nu e locul potrivit pentru asemenea convorbiri.

— Ai dreptate, am să te duc în odăiţa mea şi voi dovedi că ştiu să uit trecutul. Intră.

Tânărul se despărţi de cicerone şi intră în odăiţa portarului.

— Zău, domnule baron, e foarte curios.

Un personaj faimos din Odiseea, care vrea să gonească pe Ulise din casă, îl provoacă să se bată, se bate, dar care cade turtit de un pumn pe care i-l dă Ulise sub ureche, sfărâmându-i falca

— Ei, domnule Andrea Cavalcanti, ai de gând să mă compromiţi? Nu vezi că mi-am pus titluri în buzunar?

— Socoteam că jucai o comedie, aşa din capriciu, ca şi un oarecare alt membru al familiei dumitale.

— Ah! Din capriciu? Ar fi într-adevăr un capriciu foarte extravagant!

— Istoriseşte-mi aşadar ce ţi s-a întâmplat, dragă domnule Danglars!

— St! Taci odată, nu mă cheamă Danglars. Portarul teatrului Argentina nu poate şi nu trebuie niciodată să se cheme Danglars.

Dar, spune-mi, cum dracul ai putut fugi de agenţii poliţieneşti care trebuiau să te aresteze ca ocnaş, fugit din închisoare, tocmai în momentul când erai să iscăleşti contractul de însurătoare cu Eugenia?

— În cel mai prozaic mod. Îţi voi spune apoi că viaţa mea n-a fost până acum nimic altceva, vorbind sincer, decât o ţesătură ciudată de intrigi, de curse şi de fugi. Dar fuga dumitale, fuga dumitale, domnule baron.

— Afurisit viciu! Exclama Danglars roşu la faţă ca racul şi ştergându-şi sudoarea care-i curgea şiroaie de pe frunte.

— Iertaţi-mă, domnule Danglars.

— Ei, ai dres-o; din rău în mai rău.

— Dar cum trebuie să-ţi zic?

— Ştiu şi eu? Zi-mi cizmă, zi-mi zero; cel care nu mai are bani, nu mai are nici nume.

— Aşadar, eşti ruinat?

— Cu desăvârşire murmură Danglars cu glas stins de n-aş fi dobândit locul acesta de portar, aş fi murit de foame! Da, de foame! Repetă dânsul cu amărăciune.

— Ar fi fost într-adevăr o moarte înspăimântătoare pentru un ilustru baron. Dar cum ai făcut să ajungi la această extremitate?

— Ce? Făcu Danglars, palid şi alb la faţă ca o bucată de pânză.

— Un om a ieşit din adâncimile pământului ori ale marii cu o putere nespus de mare spre a distruge visul meu de fericire…

Benedict tresări fără voie auzind cuvintele lui Danglars.

— Şi cum îl cheamă pe omul acesta? Întrebă el.

— Oh! Exclamă baronul Danglars, aruncând jur împrejur căutări sperioase. E multă vreme de când eu nu mai rostesc acel nume teribil temându-mă ca nu cumva sunetul lui fermecat să-l facă să-mi apară înainte.

— Ce? E cu putinţă să fi ajuns la un asemenea grad de: spaimă! Să fie el oare aşa de îngrozitor? Oh! Urmă Benedict oamenii sunt slabi şi fricoşi!

— Nebunule! Exclamă Danglars, de l-ai cunoaşte. Te-ai retrage speriat dinaintea lui. Mi-ai putea, oare, spune tu cine e, unde e şi de unde a venit contele de Monte-Cristo? Benedict scoase un hohot de râs aşa de ţipător şi de zgomotos, încât bietul portar al teatrului Argentina înmărmuri.

— Am cu dânsul o datorie sfântă! O datorie de sânge. Şi mâna de mort” e deschisă ca să primească plata acestei datorii!

Danglars căscă ochii mari să priceapă însemnătatea cuvintelor acelora, care i se păreau cu toate acestea că conţineau un mister îngrozitor.

— Nu pricep, murmură dânsul.

— Şi cu toate acestea, e un lucru foarte simplu. Pentru care motiv tremuri rostind numele pe care l-a adoptat marinarul Edmond Dantès?

— Ah! Dar de unde ştii?

— Este taina mea. Acum, răspunde-mi.

— Nu e locul bun, pentru Dumnezeu! Zise portarul. Dacă vrei să ştii, voi veni mâine să te văd şi atunci vom putea vorbi. Unde stai?

— La hotelul Pastrini.

— Ah! Ştiu unde este.

— Prea bine. Şi, deocamdată, dacă-ţi trebuiesc ceva bani, adresează-te la mine.

— Cum, adică? Tot mai urmezi să joci rolul prinţului Cavalcanti? Ori tot mai eşti şi acum protejatul contelui de Monte-Cristo? În cazul acesta pe care nu vreau să-l socotesc adevărat, aş face rău să-ţi vorbesc aşa cum fac acum.

— N-ai nici o teamă, domnule. Nu ţi-am spus că am o datorie de sânge cu Edmond Dantès? Nu sunt prinţul Cavalcanti: eu sunt un hoţ, un bandit, fără nume, fără patrie şi fără Dumnezeu.

— Ah! Ce zici? Strigă Danglars înspăimântat şi ducându-şi într-un mod instinctiv mâinile la buzunare, sări repede înapoi parcă s-ar fi ferit de o lovitură de cuţit.

— Şi unde nădăjduieşti să ajungi, călătorind astfel ca Evreul rătăcitor, adăugă el. Călăuzit de o mână de mort, care se cutremură încă de furie şi de mânie în fundul mormântului său, voi ajunge până la Edmond Dantès.

Ei, dragă domnule Andrea. Ştii dumneata că încep a crede că ţi-ai cam pierdut minţile?

— Foarte mulţumim pentru compliment. Dar deocamdată lasă-mă să mă urc sus, şi, crede-mă pe mine, eu te pot servi şi-ţi Pot fi de ajutor ca să-ţi recapeţi averea. Pot să ţi-o dau chiar şi-ndoită de-i vrea.

— Oh! Da, da. Lasă-mă acum să mă urc sus, pentru că vreau să mă asigur dacă debutantele de astă seară sunt acelea pe care le presupun eu.

— Ah! Cele două dArmily?

— Da; dacă nu mă înşel, d'Armilly era numele profesoarei fiicei dumitale Eugenia.

— Aşa e; dar ce vrei să zici?

— Fiica dumitale avea o patimă specială pentru teatru şi pentru muzică şi acum cred că domnişoara Eugenia stă sus pe scenă tremurând, în momentul în care-ţi vorbesc, înaintea umbrei lui Ninu.

— Oh! E încă prea devreme; abia s-a început.

— Bine. Ceea ce mi-ai spus, mă confirmă în bănuielile mele cu privire la cele două d'Armilly. Te felicit sincer, domnule, de interesul ce are fiica dumitale ca să ridice la loc averea ce ţi-a fost furată.

Danglars oftă.

— Aşadar, ne-am înţeles; mâine, domnule baron Danglars; cred că nu vei uita că trebuie să ne întâlnim la palatul meşterului Pastrini, via del Corso.

Şi, rostind aceste cuvinte, Benedict plecă, lăsând pe bietul portar foarte mirat şi adânc convins că va afla de la dânsul lucruri de cea mai mare însemnătate cu privire la Edmond Dantès.