Capitolul VIIIDoi oameni fără nume

Portarul teatrului Argentina, gândindu-se la foloasele ce-i putea deriva din întâlnirea unui om ca Benedict, se pregăti să meargă la dânsul, la hotelul meşterului Pastrini, cu gândul hotărât de a se folosi, pentru izbutirea ideii, pe care o avusese totdeauna în cap, de a redobândi cu orice preţ şi cu orice mijloc, averea pierdută, de calităţile unui caracter aşa de îndrăzneţ şi care părea să nu se teamă de oameni, deoarece declarase cu o neruşinare fără seamăn, că era hoţ, plastograf şi ucigaş.

Se duse deci cu multă speranţă la Benedict, căruia el îi zicea Andrea.

Benedict trăsese într-adevăr la renumitul hotel al lui Pastrini.

După dejun, luat în toate regulile şi în abundenţă, el chemă pe vicleanul stăpân al stabilimentului.

— Sunt la ordinele dv., excelenţă, zise Pastrini, scoţându-şi şapca de lână de pe cap şi salutând adânc.

Benedict stătu un moment ori două fără să-i spună nimic, apoi aruncă din mână ziarul pe care se prefăcea că îl citeşte, îl măsură pe italian de sus până jos cu privirea lui cruntă şi sinistră.

— Meştere Pastrini, începu dânsul, apartamentul acesta nu-mi place.

— Oh! Oh! Şi pentru ce excelenţă?

— Pentru ce? Ah! Vrei să ştii şi pentru ce, meştere Pastrini? Pentru că nu pot dormi în tihnă.

Italianul se tulbură. Benedict urmă:

— Cine stă sub odaia aceasta?

— Ah! Un tânăr, bolnav de tot, care, pe câte mi-a spus servitorul său, călătoreşte ca să se vindece de o apatie morală. Va asigur ca el e un om de minune, deşi încă nu am avut norocul să-i aud glasul; stă de o lună în Roma şi încă n-a ieşit, cred, de trei ori şi vine totdeauna acasă la ceasuri cinstite şi cuviincioase.

— Şi eu spun că minţi meştere Pastrini. Pricepi? Minţi.

— Eu, excelenţă! Zise hotelierul, silindu-se a-şi juca înainte rolul său de perfectă nevinovăţie.

— Hai, sfârşeşte cu ipocrizia! Pe mine nu mă poţi amăgi. Bolnavul tău, care a venit aici ca să se distreze de o boală morală, s-a întors acasă mai târziu decât un ceas de dimineaţă şi nu numai atât: a strigat, a făcut gălăgie, a blestemat până la două, fără să se gândească la vecini, parcă ei nici n-ar fi fost pe lume.

— Zău!

— Hai, hai! Pe urmă a plecat iarăşi şi când s-a întors băteau patru ceasuri de dimineaţă.

— Aşa este, excelenţă, răspunse Pastrini cu o mai mare siguranţă, am văzut şi eu toate astea, dar ce vreţi? Cred că din când în când are atacuri nervoase pentru care medicii i-au recomandat să iasă îndată din casă, când îi vine la orice oră, noapte ori ziua şi negreşit, fiindcă ar tulbura prea mult pe vecini. Dar puteţi fi liniştit, excelenţă; servitorul lui m-a asigurat că atacurile vin din an în an.

Benedict zâmbi batjocoritor şi aruncă o privire piezişa meşterului Pastrini.

— Eu nu prea am încredere în atacurile acestea şi mai curând aş crede că tânărul bolnav e un individ care „atacă” mai curând pe alţii decât să fie el atacat. Ia seama, meştere Pastrini, a fugit de curând din Franţa un om care face tot soiul de crime: seduce, omoară, fură şi nu respectă nici copiii, nici bătrânii, nici fete, nici biserici, nici mormintele chiar.

— Sfântă Fecioară! Ce-mi spuneţi, excelenţă! Exclamă meşterul Pastrini, căscând ochii mari. Oh! Dar acela trebuie să fie imens de bogat.

— Se zice că are milioane şi că le ţine ascunse într-un loc necunoscut, unde nu ajunge razele soarelui şi împresurat de apă nesănătoasă.

— Dar, excelenţă, vecinul dumneavoastră nu pare să aibă nici douăzeci şi trei de ani şi, pe urmă e aşa de subţirel, aşa de galben, că de l-aţi vedea o singură dată, bănuielile dumneavoastră ar pieri.

— Subţirel şi galben.

— Galben, galben, tocmai, nu; dar foarte palid. Benedict se sculă foarte tulburat şi se plimbă cu paşi mari, frecându-şi mâinile prin păr şi suflând greu ca şi cum l-ar fi înăbuşit căldura.

— Oh! Văd, trebuie neapărat să plec de la hotelul dumitale. Meştere Pastrini.

— De ce, excelenţă? Ce vă lipseşte? Nu sunteţi servit bine.

— Te atenţionez spunându-ţi că clientul de la etajul întâi mă supără. Ai urechi şi n-auzi, ochi şi nu vezi.

— În cele din urmă, ce este, excelenţă? Ce vreţi să ziceţi? Întrebă Pastrini, care începea să dea oarecare atenţie observaţiilor lui Benedict.

— Bine, am să-ţi explic tot. Există în lume o fiinţă care vine nu se ştie din ce loc, care e fiul nu se ştie al cui, o fiinţă pe care mulţi o socotesc născută şi produsă de noroiul încălzit de razele soarelui, după cum materialiştii afirmă că s-a procreat întâiul om. Fiinţa de care vorbesc a studiat în vreo peşteră, ca aceea de la Cuma, arta de a prezice viitorul şi de a face rău oamenilor şi a găsit secretul de a-şi schimba pielea ca şarpele, ca să-şi ajungă mai lesne scopul.

Aceasta nu mă miră, pentru că se zice că chimia este o ştiinţă miraculoasă; cu chipul acesta, răufăcătorul acela se înfăţişează sub diferite aspecte după locul unde se află şi după oamenii cu care stă în relaţii. Uneori e un popă bătrân şi gârbov, încovoiat de ani, care şopteşte cuvinte sfinte la urechea acelora pe care vrea să-i ispitească; alteori e un lord original şi flegmatic, încăpăţânat ca un catâr; alteori îşi zice conte şi se înfăţişează ca cel mai-desăvârşit şi mai bogat cavaler de pe pământ.

Omul acesta este în genere cunoscut sub numele de contele de Monte Cristo.

— Ah! Exclamă Pastrini făcând o săritură înapoi şi schimbându-se la faţă.

— Ce! Ce! L-ai văzut cumva? Întrebă Benedict.

— Spuneţi înainte, spuneţi înainte, excelenţă.

— Prea bine! Ţi-am spus că hoţul, plastograful, sacrilegiul, ucigaşul se numeşte Monte-Cristo, urmă Benedict, fără să-şi dezlipească ochii de pe Pastrini, a cărui fizionomie manifesta tulburarea ce-i agita spiritul, în urma uimitoarelor coincidenţe, pe care le vedea în această povestire în unele istorii din trecut.

Acest om care, prin imensitatea bogăţiilor sale şi prin puterea ce i se atribuieşte, e socotit mult mai mare decât ceilalţi oameni, a abuzat de tot şi de toţi şi acum e urmărit de urgia dreptăţii pământeşti. A luat nu de mult la Paris numele de Benedict şi şi-a zis pe urmă prinţul Cavalcanti; a fugit din închisoare, omorându-şi paznicul, apoi s-a dus la un cimitir zis Pe-re-Lachaise, şi, amăgind pe paznic, a profanat mormântul unei familii nobile, furând nişte giuvaeruri cu care erau împodobite cadavrele. Şi iată că acum, schimbându-şi forma, adică luând o altă înfăţişare, a fugit din Franţa… Pornind, se pare spre Italia unde, cum se spune, are relaţii secrete şi ticăloase.

Meşterul Pastrini era îngrozit, pentru că în alte vremuri stătuse în hotelul lui un domn care-şi zicea conte de Monte-Cristo. Totuşi îndrăzni să pună vreo câteva întrebări:

— În cazul acesta, nu urmăresc pe vrăjitor?

— Nădăjduiesc că toate farmecele lui nu-i vor fi de nici un folos şi că va fi recunoscut. Sunt oameni răspândiţi în toată Europa, plătiţi de guvernul francez şi destul de capabili de-al răsturna de pe piedestalul său înalt…

Benedict făcu un gest expresiv, ca şi cum ar fi adăugat: meştere Pastrini, fii cu luare aminte la străinii de la etajul întâi, caută să afli cine sunt şi fii cu pază şi prudent. Te poţi duce.

— Şi eu sunt unul.

— Plecând de la mine, urmă el.

Italianul ieşi tulburat şi tremurând, zicând că nu s-ar mai numi Pastrini de n-ar afla chiar în ziua aceea tot adevărul în privinţa a tot ce i se spusese despre tânărul bolnav, căruia îi dăduse apartamentul de la etajul întâi.

— Oh! Murmură el printre dinţi, mi s-a părut mie totdeauna că contele de Monte-Cristo cu amanta lui greacă şi cu sclavul lui negru, avea un aer extraordinar. Sângele rece cu care vedea omorându-se osândiţi… Căldura cu care discuta pe când ei scoteau ţipete de agonie şi mai ales îndrăzneala cu care se cobora, cum se spune în culcuşul lui Luigi Vampa, banditul… Nu erau lucruri fireşti. Eh! Zică-se orice: adevărul e că dreptatea lui Dumnezeu e desăvârşită şi că omul, oricât ar fi de puternic, nu poate scăpa multă vreme de dânsa.

Pe când Pastrini făcea reflecţiile acestea filosofice, Benedict se plimba prin odaia lui în lung şi în lat, frecându-şi mâinile cu un aer foarte mulţumit zicând:

— Ei, toate vor merge foarte bine. Discreditând pe omul acesta în spiritul lui Pastrini, am făcut ceva de minune, pentru că sunt sigur că în curând toată Roma va şti ce am vorbit. Apoi, voi izbuti să aflu cine este misteriosul meu vecin de la etajul întâi şi voi depărta de la mine ochii justiţiei, dacă i-ar veni cumva ideea să mă urmărească până aici. Oh! Voi smulge dinţii balaurului care a mâncat bătrâni, copii şi fecioare spre a-şi satisface ura lui cea monstruoasă.

„Edmont Dantès! Edmond Dantès! Când sub falsul nume de lord Wilmore ai venit să mă scoţi din temniţa de la Toulon, ai fi putut să faci din mine un om de treabă; dar m-am amestecat în drama ta infernală; mi-ai smuls masca în momentul în care, încrezându-mă în tine, mă credeam în culmea fericirii…!

Ah! Îţi trebuia un prinţ Cavalcanti pentru săvârşirea unui plan misterios pe care numai tu îl cunoşteai şi de aceea ţi-ai aruncat ochii pe sărmanul ocnaş de la Toulon care, resemnat, îşi făcea osânda. Fii blestemat! O răzbunare neîndurată te va urmări pretutindeni. Da, pretutindeni mă voi ţine de paşii tăi. Da. Pretutindeni, întocmai cum călăul îşi urmăreşte victima. Deja în inima mea nu mai sunt simţăminte de umanitate care să mă poată opri; îmi stau înaintea minţii cuvintele tatălui meu care striga răzbunare împotriva călăului crud şi fără milă care, la sfârşitul unei opere afurisite de cruzime, se duse să-şi privească victima şi să-i nimicească judecata dreaptă cu râsul lui satanic.

Oh! O familie întreagă nimicită pentru a te răzbuna pe un singur om, e prea mult!

Unde-ţi era religia ta, Dumnezeul tău?… Acolo unde este religia mea, unde este Dumnezeul meu… În vreun colţ al cerului sau al iadului… În sufletul meu nu mai e loc decât pentru o nespusă dorinţă de răzbunare; odinioară mă împingea ambiţia, acum sunt însetat numai de sângele tău.

Edmond Dantès, tu mi-ai dat exemplul; tu vei plânge într-o zi fapta mâinilor tale”.

Peste câteva minute Pastrini reveni anunţând vizita unui individ care nu vroia să-şi spună numele.

Benedict zâmbi de acel scrupul şi dădu ordin ca misteriosul vizitator să fie introdus în apartamentul său.

— Bun! Mormăi în sine Pastrini primeşte oameni fără nume, ceea ce înseamnă că, să mă ia dracul, el nu e altceva decât un spion al guvernului francez însărcinat să urmărească pe faimosul vrăjitor.

Făcând reflecţia aceasta, chemă pe portarul teatrului Argentina şi-l introduse în apartamentul ocupat de Benedict.

— Şi pentru ce-ţi ascunzi numele, dragă baroane Danglars? Îl întrebă acesta, aşa încât să-I audă hotelierul, care asculta la uşă.

— Baron! Murmură Pastrini, uimit… Ah! Asta înseamnă mult! Un baron travestit! Iată ceva curios de tot! Să ne retragem; nu vreau să mi se bănuiască curiozitatea, adăugă el, pornind gânditor de acolo.

În timpul acesta, portarul teatrului Argentina rămase înmărmurit, cu gura căscată şi cu ochii pironiţi pe Benedict, parcă se temea să zică vreo vorbă de frică să nu-i dea prilej de a repeta numele de Danglars şi titlul de baron.

— Dragă domnule, urmă Benedict, pari a fi rămas uimit, de ecoul numelui şi titlului dumitale?

— Nu ţi-am spus aproape îndeajuns că titlurile n-au nimic a face cu mine? Ia spune-mi, ai fi foarte mulţumit dumneata să-ţi zic eu prinţ Cavalcanti?

— Acesta nu mi-a fost numele meu niciodată.

— Cum?

— Am luat parte cu dânsul într-o comedie a lui Monte-Cristo.

— Monte-Cristo, întrerupse Danglars cu ciudă şi cu frică totodată, adăugând apoi îndată: tocmai din pricina lui n-am eu nume.

— Ca şi mine.

— Ce, nu ai nume? Nu te cheamă Andrea?

— Nu.

— Nu înţeleg. Atunci cum se face că ai venit la Roma? Cum ai dobândit un paşaport?

— Într-un mod foarte simplu. Am în puterea mea nişte moaşte furate contelui de Monte-Cristo cu ajutorul cărora capăt tot ce vreau: este secretul care-l ridica mai presus de ceilalţi oameni, care-i da putere să-i nimicească spre a se răzbuna pe dânşii.

— Ce-mi tot povesteşti? Nădăjduiesc că n-ai să-mi spui că există vreo baghetă magică.

— Nu, negreşit; moaştele mele sunt cu totul altceva şi nu e nici o asemănare între dânsele şi baghetele magice. Iată-le.

Şi vorbind astfel, Benedict deschise o lădiţă şi Danglars se dădu înapoi palid ca un mort la faţă şi murmurând cu groază:

— Mâna unui cadavru!

— Taci, nenorocitule! Urmă Benedict, închizând lădiţa şi punând-o într-un loc secret. Mâna aceasta mă călăuzeşte spre un loc anumit unde neapărat trebuie să ajung într-o zi. Ei bine. Acum după ce-mi cunoşti moaştele, cere ce vrei.

— Ce? Ce vrei să zici? Vorbeşti serios? Întrebă Danglars căscând ochii mari.

— N-ai auzit? Zise Benedict stând pe un scaun şi aprinzând o ţigare.

— Atunci trebuie ca să-ţi istorisesc tot ce mi s-a întâmplat, pentru că altminteri nu m-ai putea pricepe.

— Îţi pierzi vremea degeaba, răspunse Benedict, te văd sărac şi pe cât se pare, nu eşti în bună înţelegere cu familia dumitale. Îmi fac deci o idee perfectă despre tot ce s-a întâmplat.

— Ce, d-ta?

— Şi de ce nu? La Paris erai un om înzestrat cu multe calităţi sociale. Fără îndoială, vei fi avut încurcături în treburile financiare şi, făcând bine socotelile, ai observat că nu-ţi mai rămânea nimic decât să zici un adio melancolic nevestei, cum îl zisese cu câteva zile mai înainte fiica dumitale, curajoasa Eugenia. E lucru foarte simplu.

— Tocmai, reluă Danglars cu mare sânge rece şi cu o îndrăzneală sfruntată, ceea ce am făcut eu, ar fi făcut oricare altul în locul meu. Însă nu ştiu restul, în împrejurimile Romei am fost prins şi jefuit de tot ce aveam, de o bandă de tâlhari de drumul mare, al cărei cap mi s-a părut că era tocmai contele de Monte-Cristo şi am rămas sărac întocmai ca Iov.

— Ei, dragă; astea-s basme, basme de spus seara la copii.

Edmond Dantès n-avea nevoie să fure; era prea bogat pentru ca să întrebuinţeze acest mijloc onorabil de a-şi apropia averea altuia. Mai curând îmi vine să cred că avea de regulat cu dumneata vreo socoteală întârziată de bani ori de acţiuni, zise Benedict, uitându-se drept în ochii lui Danglars şi spionându-i toate mişcările.

— Văd că eşti un om ciudat, pentru că ai darul să ghiceşti lucrurile pe care cineva nu vrea să ţi le destăinuiască, răspunse Danglars. Este tocmai aşa cum ai zis. Între mine şi Edmond Dantès era o mică partidă neîncheiată încă. Dar, acum toate lucrurile acelea au trecut şi nu mai pot fi îndreptate: mai bine e să nu mai vorbim de ele. Să ne ocupăm de prezent, dacă binevoieşti.

— Cum vrei.

— Cunoşti dumneata cumva vreun secret care să mă poată face să reintru în bunele graţii ale fiicei şi ale nevestei mele? Una e pe cale de a câştiga un munte de aur în cariera ei artistică, cealaltă posedă deja un milion şi jumătate. Şi, îţi poţi închipui că un om ca mine, fără nume şi fără avere, nu poate neglija o familie cu asemenea merite.

— Ah! Eşti un neruşinat meşter şi deştept, pe sufletul meu strigă Benedict cu un hohot zgomotos de râs care făcu pe bietul Danglars să tremure.

— Dar d-ta? Zise el, cu un gest stupid şi brutal.

— Oh! Ai dreptate, foarte mare dreptate şi eu nu sunt altceva decât un nemernic neruşinat; şi aşa voi fi tot restul vieţii răspunse Benedict cu o nespusă nepăsare, aprinzând o altă ţigară şi legănându-se pe picioarele scaunului este singurul mijloc de a trăi bine în lumea aceasta în care virtutea nu ştie unde să se mai ascundă şi rătăceşte zdrenţăroasă de colo până colo fără ca nimeni să cugete a-i da o mână de ajutor.

— Până aici suntem cu desăvârşire de acord, reluă celălalt ticălos dar, să lăsăm filosofia şi să vorbim de ceea ce ne interesează.

— Vrei să trăieşti la un loc cu fiica dumitale? Îl întrerupse Benedict.

— Oh! Nu tocmai, pentru că ea are nişte ciudăţenii care nu-mi prea plac mie. Ar fi mai bine să găsim un expedient care să mă ducă în braţele nevestei mele. Ce bună, ce minunată femeie! Când am lăsat-o avea un milion şi jumătate; acum geniul ei speculator trebuie să fi îndoit suma, aşa că, azi, posedă trei milioane. Drace! Urmă el, scărpinându-se după ureche, trei milioane! Trei milioane în mâinile mele ar face mai mult decât îndoit în trei ani, îţi garantez eu. Te asigur, dragă domnule, că ne-am mai putea împăca puţin cu viaţa… Şi desigur că noi ne-am putea învoi…

— Ce? Întrerupse Benedict cu mândrie; mi se pare, domnule, că până acum nu ţi-am cerut nimic, ba chiar eu ţi-am oferit…

— Aşadar? Întrebă Danglars tot mai zăpăcit şi fără să priceapă ce însemna acea purtare a lui Benedict.

— Domnule baron.

— Să sfârşim glumele. Nu mai am nici o para frântă, aşadar nu mai sunt baron.

— Vei fi iarăşi în curând, pentru că eu am planul meu şi acolo unde nu poate să ajungă mâna unui muritor…

— Va ajunge mâna lui Dumnezeu.

Benedict se porni pe un hohot de râs batjocoritor şi dispreţuitor.

— Prietene, am auzit pe mulţi oameni batjocorind pe Dumnezeu, aşa că sunt mai mult decât dispus să mă îndoiesc de existenţa lui. Eu voiam să zic că unde nu ajunge mâna unui martor, va ajunge aceea a unui mort.

Danglars se înfiora, murmurând:

— Nu trebuie să glumeşti cu morţii.

— Ah, eşti fricos şi superstiţios! Atunci nu vom mai face nimic.

— Dimpotrivă, te asigur că ne vom înţelege de minune.

— Dar jură-mi că, oriunde vei fi, de vei primi un ordin al meu, îl vei executa fără să te codeşti:

— Asta e cam mult.

— Pe sufletul meu! Ai face şi pe un sfânt să-şi piardă răbdarea şi nu ştiu ce mă opreşte să te tratez ca pe un nerod ce eşti.

— Domnule, exclamă baronul, gesticulând ca un om căruia îi este frică.

Benedict îl măsură din ochi de sus până jos cu o nespusă mândrie.

Danglars coborî ochii.

— Hai, fă-ţi curaj urmă Benedict, vrei ori nu vrei? Hotărăşte-te ca să sfârşim odată.

— Bine. Şi cât timp va trebui să aştept?

— Cincisprezece zile.

— Ah! Şi acum jură-mi fidelitate şi supunere

— Pe ce?

— Pe Mâna de Mort, răspunse Benedict, deschizând cufăraşul în care se afla mâna lui Villefort.

Danglars îşi făcu silă şi întinzând mâna dreaptă rosti cu glas stins cuvântul sacramental:

— Jur!