Capitolul IXSpionii francezi

Meşterul Pastrini era prudent şi ca toţi cei de profesia lui, avea slăbiciunea să fie curios în cel mai mare grad. De aceea când văzu ieşind vizitatorul din apartamentul călătorului francez, chemă un servitor şi arătându-l pe misteriosul baron, îi recomandă să-l urmărească până va afla unde stă.

Servitorul, viclean, ca o vulpe, îşi îndeplini admirabil sarcina ce i se dase, aşa că bietul baron ruinat nu mai putu face nici un pas fără ca Pastrini sa nu fie pe dată informat.

După ce luase măsura aceea, el făcu semn unui om care se plimba de câteva ceasuri în sus şi în jos pe dinaintea hotelului; acest om observând semnalul lui Pastrini, înfăşurându-se bine în manta, îşi afundă pălăria pe ochi şi merse într-o odaie unde se afla biroul meşterului Pastrini.

Noul sosit se aşeză pe un scaun, îşi aruncă într-un colţ mantaua, îşi scoase pălăria şi se pregăti să aştepte; apoi scoase din buzunar nişte mătănii şi, pe când le învârtea printre degete, rosti câteva rugăciuni.

— Ei! Prietene Peppine, zise Pastrini, intrând în cabinet, a cărui uşă o închise cu mare luare aminte.

— Pe sfânta Fecioară! Exclamă Peppino ţinând necontenit în mână mătăniile, numele meu aici e cunoscut, e prea cunoscut, chiar pentru ca să fie bine şi necesar să-l ţipi cu glas aşa de ascuţit!

— Aşa e, aşa e; dar ce vrei? M-au zăpăcit bucuria, plăcerea… Răspunse Pastrini.

— Şi pentru ce plăcerea aceasta? Pentru ce bucuria aceasta?! Îl întrebă Peppino.

— Am să-ţi spun.

„Îţi aduci aminte de cearta pe care am avut-o amândoi, când; acel ticălos, acel viclean, acel vrăjitor, acel antropofag numit. Monte-Cristo…”

— St! Mai încet, meştere Pastrini ori se vor încurca din nou iţele, răspunse Peppino, încruntându-şi sprâncenele.

„Când vorbeşti de protectorul nostru, de mântuitorul nostru, nu uita că trebuie să zici domnul de Monte-Cristo de vrei să rămânem prieteni. Pricepi? Monseniorul mi-a scăpat viaţa căpătând de la Sfântul Părinte graţierea mea, când eu deja pusesem un picior pe scara spânzurătoarei.

A scăpat apoi şi pe scumpul meu Luigi Vampa, în loc să-l dea, cu cei mai buni dintre colegii săi, poliţiei”, atunci când întâmplarea i-l dase în mână; trebuie deci să înţelegi că nici eu, nici Luigi Vampa şi niciunul dintre ceilalţi tovarăşi ai noştri, nu vom da voie unuia ca tine să nu respecte cum se cade pe domnul conte”.

— Ei! Ei! Ia te uită! Păcat că au ieşit din modă coroanele Capitoliului, că ai dobândi una ca orator. Apoi ce-ţi pasă ce cuget eu despre contele tău de Monte-Cristo, deoarece, în cele din urmă, mă necăjesc pentru dânsul?

— Pentru dânsul? Întrebă ironic Peppino.

— Negreşit, adăugă Pastrini, cu un aer foarte important. Să ştii că în Franţa contele tău e foarte bine văzut, aşa că agenţi de-ai guvernului francez îl urmăresc până aici.

— Asemenea treburi spune-le altora îl întrerupse Peppino el are destui bani ca să-şi cumpere toleranţa universală de la Dardanele până la Maeelan

— Aşa e; dar vezi că-l pierd faptele lui cele bune; sunt unele lucruri pe care guvernele nu le pot îngădui.

— Adică? Pastrini, explică-te.

— De pildă, să te desfătezi ucigând lumea, despărţind pe bărbat de nevastă, făcând intrigi peste intrigi, săvârşind ticăloşii, ce mai ştiu… Ia spune-mi, îţi par fapte bune? Ştiu bine că vorbesc cu un bandit roman; dar orice lucru îşi are marginile sale şi de pildă tu n-ai avut încă cutezanţa obraznică de a intra în mormânt ca să insulţi pe morţi şi să le tulburi liniştea eternă! Trăieşti în catacombele lui san Sebastian, dar de mii de ori mi-ai spus că respecţi oasele morţilor care se mai odihnesc acolo.

— Oh! Pe Sfânta Fecioară! Cu morţii nu se glumeşte.

— Negreşit, tu şi altul ca tine puteţi face orice oamenilor vii, pentru că în cele din urmă, sunt vii şi Dumnezeu te va ierta pentru o mică penitenţă; dar să râzi de morţi, să-i insulţi, când ei nu se mai pot răzbuna, când ştim că sufletul lor îşi dau seama de faptele lor în cer ori în iad, e o mârşăvie mare, nu-i aşa, Peppino?

— Negreşit, răspunse banditul, vii n-au de-a face cu morţii, decât ca să-i îngroape! Pe urmă cadavrul e al pământului, după cum sufletul e al lui Dumnezeu. Ei bine, Pastrini, sfârşeşte. Ai zis aşadar că domnul conte de Monte-Cristo e urmărit de guvernul francez? E adevărat?

— Aşa de adevărat că, spre a scăpa de agenţi, s-a văzut nevoit să-şi schimbe forma şi numele.

— Ho! Ai început sa le spui prea groase! Urlă Peppino, cum e cu putinţă ca un om să-şi schimbe forma?

— Ah! Ştiinţa e foarte puternică răspunse Pastrini. Parcă a creat-o dracul pentru a ispiti pe oameni şi a-i pierde în momentul când au deşertăciunea de-a crede că ştiinţa lor îi face puternici şi mintoşi cât şi Dumnezeu. Ei bine, contele tău de Monte-Cristo e unul din cei care au deşertăciunea aceasta, pentru că întemeiat numai pe judecata sa a vrut să propună şi să dispună ca şi cum ar fi avut totodată şi existenţa de om şi existenţa de Dumnezeu. Şi cugeţi tu că guvernul nostru va lasă în pace pe un individ de soiul acesta? În momentul acesta agenţii francezi trebuie să se fi învoit cu guvernul nostru şi mâine faimosul semizeu se va vedea urmărit, nu numai în Roma, ci în toată Italia.

— Dar nu mi-ai spus că şi-a schimbat forma şi numele? Întrebă Peppino, care începea să creadă istoriile pe care i le spunea hotelierul. Cum vor putea să-l recunoască agenţii francezi, devreme ce el şi-a schimbat forma?

Pastrini zâmbi de milă ca unul ce iartă orbirea altuia.

— Prietene Peppino, răspunse el, bătându-l pe umăr, aici, în casa mea este unul dintre aceşti agenţi francezi şi acest agent bănuieşte mult pe un personaj misterios care se găseşte aici.

— Ce zici? Domnul conte e la Roma? Strigă iute Peppino.

— Ce conte, dragul meu? Nu ţi-am spus că nu e nici un conte de Monte-Cristo; dar că el e un vrăjitor misterios, pe care-l caută tribunalele?

— Ah! Şi tu crezi? Tu! Murmură Peppino dând din cap cu neîncredere pentru că vorba vrăjitor n-avea absolut nici un înţeles pentru dânsul.

— Vezi bine, răspunse Pastrini. Cred cum cred în Dumnezeu. Oh! De-ai fi văzut pe oaspetele meu, galben, scund slab, subţirel, totdeauna înfăşurat într-o manta largă, ferindu-se de a da ochi cu mine şi cu toţi… Şi mai ales locuind în acelaş apartament în care a stat şi contele!

— Şi plăteşte ca şi dânsul?

— Ei! Nici o para mai puţin. Aşa, că-l servesc cu respect şi-i îndeplinesc toate capriciile.

Peppino stătu un moment pe gânduri, apoi, ca şi cum ar fi luat o hotărâre, zise:

— Ai fi tu aşa de treabă, încât să-mi arăţi pe misteriosul locatar al apartamentului ocupat de d-nul conte?

— Ah! Exclamă hotelierul. Şi pentru ce?

— L-aş putea recunoaşte.

— Prietene, ascultă sfatul pe care ţi-l dau eu: devreme ce Luigi Vampa e în cele mai strânse relaţii cu Monte-Cristo, du-te repede, fără zăbavă şi spune-i cum privesc curţile din Europa. Îi vei face un serviciu prietenesc care-l va feri de o surprindere din partea justiţiei, pentru că ştii tot atât de bine cât şi mine că banda lui Luigi Vampa se bucură de toleranţă numai graţie influenţei contelui; şi dacă influenţa aceasta se preface în fum, eu unul n-aş da nici o para frântă pe capul faimosului Luigi Vampa.

— Pastrini, reluă Peppino, ţi-am mai spus că vreau să văd pe oaspetele tău misterios ca să-i ofer ajutorul lui Luigi Vampa. Dacă domnul conte are nevoie de pumnalele noastre, de carabinele noastre ori de ajutorul nostru, îi vom dovedi că suntem tot aceiaşi.

— E mai îndărătnic decât un catâr, răspunse Pastrini, sculându-se ca să aprindă o lumânare. Oaspetele meu nu primeşte pe nimeni. Dacă este într-adevăr contele de Mon-te-Cristo, trebuie să aibă planurile sale. Aşadar, schimbă-ţi ideea; te poftesc la masă, vei avea vreme să te gândeşti la un alt plan. În acel moment se auzi un zgomot uşor la uşă şi Pastrini făcu un semn lui Peppino care se ascunse pe dată în colţul cel mai întunecos al odăii, răsucindu-şi în mână mătăniile. Pastrini deschise uşa şi văzu pe individul a cărui vizită o aştepta, adică pe omul însărcinat de dânsul să urmărească pe agentul francez.

Acesta îşi făcu datoria cu o fidelitate scrupuloasă şi primi ca răsplată voia de a se duce în bucătăria hotelului, unde se adunau în fiece seară câteva haimanale din care el îşi făcea poliţia sa particulară şi pe care îi hrănea sub pretextul de caritate.

— Pe Dumnezeu! Strigă Peppino, sculându-se şi aruncându-şi repede mantaua pe umeri, îndată ce ieşi spionul.

— Ce e? Întrebă Pastrini, văzând că banditul se pregătea să iasă, nu stai la masă?

— Îţi închipui, nerodule, că atunci când mi se povestesc neghiobii din acelea pe seama mântuitorului meu, am să stau degeaba pentru o masă?… Haidade. Pe mâine; acum am şi eu nişte iepuri de urmărit: agentul francez de pildă.

Şi, pe când vorbea astfel, făcu un gest de hotărâre adâncă, din acelea al căror privilegiu îl au bandiţii romani atunci când se găsesc într-o situaţie anevoioasă şi plecă fără zăbavă din odaia lui Pastrini spre a porni după bietul baron ruinat, portar la teatrul Argentina.

— Ah! Murmură Pastrini văzându-l că pleacă. Am spus eu totdeauna că un om aşa de bogat şi de ciudat ca contele de Monte-Cristo nu putea fi bun creştin cu tot titlul lui. Să aibă ca slugă un nubian mut! De ce trebuia să fie mut feciorul? Când faci numai lucruri permise şi cinstite, în faţa lumii, la ce-ţi trebuieşte o slugă care nu vorbeşte? Apoi amanta lui greacă şi care nu pricepe nici o vorbă, nici italiană, nici franceză, nici engleză! Ş-apoi stă în relaţii cu bandiţii…!

Socot că e mai mult decât trebuie spre a face lumea să se mire şi să vorbească. Eu unul spun, cui vrea să mă audă şi să mă creadă, că acest conte este cel mai rafinat neruşinat, din câţi au fost, sunt şi vor mai fi. De aceea să alergăm repede în apartamentul celuilalt agent francez.