Capitolul VII Găurile din cortină

Pe când scena pe care o istorisirăm se petrecea în odăiţa portarului, cele două prietene d'Armilly se pregăteau de debutul lor şi, strângându-se una pe alta de braţ, se preumblau pe scenă.

— Cred că trebuie să fie foarte multă lume şi că teatrul e plin de tot, murmură Luiza. În curând are să se ridice cortina şi avem să ne întâlnim iarăşi aici, în faţa publicului, sub ochii tuturora.

— Ai dreptate, Luizo; şi eu ca şi tine, simt nişte fiori trecând prin trupul meu; mi-e frică; într-un asemenea moment, cu neputinţă să nu tremuri; totuşi, sunt hotărât convinsă ca nu-mi va lipsi curajul şi că voi uita tot ce n-are a face cu Semiramis. Şi-mi va fi cu atât mai lesne lucrul acesta cu cât Arsac este tocmai Luiza mea iubită, tu vei fi, prietenă, îngerul meu păzitor; noi ne vom ocroti, ne vom sprijini reciproc. Dar ia spune-mi, îţi aduci aminte de un lucru foarte ciudat care s-a repetat de mai multe ori? Prima seară când am venit aici la repetiţie n-ai observat pe un om care a venit să ne deschidă loja şi care îndată ce ne-a văzut, a fugit ţipând…?

— Negreşit şi bine că spuseşi, îmi aduc aminte.

— Omul acela e portarul teatrului; şi, a doua seară, pe când eram în loja mea, am auzit un dialog care mi s-a părut interesant şi pe care ţi-l voi repeta aproape întocmai, pentru că mi-l aduc aminte bine.

— Când domnişoara Eugenia va ieşi din lojă, nu uita să-i ceri cheia, de va uita să ţi-o dea.

— Nu voi face niciodată aceasta.

— De ce?

— Am motivele mele.

— Dar, totuşi cheile îţi sunt încredinţate dumitale şi astfel nu-ţi faci datoria.

— Voi cere orice cheie vei vroi, afară de aceea.

— Ah! Aşadar, nu vrei să vorbeşti cu domnişoara Eugenia d'Armilly?

— Dar această domnişoară Eugenia d'Armilly m-a cunoscut la Paris într-o poziţie, alta decât cea de acum şi nu mi-ar plăcea ca…”

— Dialogul fu întrerupt urmă Eugenia şi de atunci n-am uitat o singură dată să duc cheia în odaia portarului. Ei bine, când eu trec şi pun cheia pe masă, aud totdeauna un zgomot mare, pricinuit desigur de graba cu care portarul se ascunde de ochii mei.

— Dar cum îl cheamă?

— Oh! Are un nume comun, Iosif. Dar, se poate prea bine ca să-l cheme altfel.

— Să fie oare bietul prinţ Cavalcanti, care era să devină bărbatul tău, de nu i se da pe faţă minciuna? Întrebă Luiza.

— Ce idee! Acum el trebuie să fie ghilotinat pentru omucidere apoi, omul care se ascunde de mine mi-a părut mult mai bătrân, când l-am văzut, aşa, în treacăt, întâia dată; mai scund, mai gras…

— Să fim cu luare aminte, Eugenio, poate să fie vreun om trimis de familia ta.

— Oh! Eu nu mă tem de nimic… Dar, ia te uită, Luizo… Mi se pare că cunosc pe doamna aceea care intră în momentul acesta în loja numărul patru din rândul întâi, zise Eugenia care aruncase o privire în sală printr-una din găurile cortinei.

— Oh! Făcu speriată Luiza uitându-se la loja ce i se indicase.

— Ce este? Întrebă Eugenia.

— Doamna aceea, urmă Luiza, îngălbenind la faţă. Doamna aceea este… Da., da… Oh! Doamne, Dumnezeule! Poate m-am amăgit, dă-mi binoclul tău ca să mă uit mai bine, Eugenio.

Eugenia scoase din buzunar cutiuţa în care se afla elegantul ei binoclu şi-l dete prietenei. Aceastal luă şi-l îndreptă spre loja numărul 4.

— Eugenio, ai tu într-adevăr o tărie de suflet nebiruită, iată un prilej de a o dovedi. Uită-te.

Eugenia se uită, pe urmă se dădu înapoi parca ar fi fost izbită de trăsnet, murmurând:

— Mama!

Într-adevăr, Eugenia uitându-se la loja aceea, nu putu deocamdată deosebi bine figura doamnei Danglars care părea ocupată să vorbească cu cineva care o asculta ascuns la spatele ei. Dar necunoscutul cu care dânsa vorbea ieşise din lojă şi doamna Danglars era cu faţa întoarsă spre scenă în momentul când Eugenia o examina cu binoclul.

Şuierătura directorului de scenă se auzi între culise, spre a înştiinţa pe actori să se pregătească.

— Ai auzit, Luizo? Întrebă Eugenia. Curaj, haidem în loja noastră şi când vei avea pe umeri mantia reginei Asirienilor, fii sigură că nu va mai fi nimeni, nici în lojă nici la parter, care să-mi preocupe mintea.

Dacă într-acel moment s-ar fi ridicat cortina, publicul ar fi aplaudat desigur gestul inspirat şi sublim al Eugeniei, dar momentul nu venise încă şi publicul presimţea parcă geniul ce era să i se manifesteze, căci făcea să se audă un murmur din cele solemne şi confuze care întovărăşesc totdeauna aşteptarea unui eveniment mare şi care ţine în nerăbdare toate spiritele agitate de mii de felurite simţăminte pe care nici un cuvânt omenesc nu le-ar putea traduce. Murmurul care nu seamănă tocmai rău cu acela al valurilor oceanului, părea să anunţe celor două prietene apropierea biruinţei sau a înfrângerii lor.

Eugenia, strângând mâna tremurândă a Luizei, o duse repede în loja lor a cărei uşă o închise.

— Hai, Luizo, zise ea, pregătindu-se ca să se îmbrace, acum nu mai e vreme să tremuri; adu-ţi aminte numai că de seara aceasta atârna viitorul carierei noastre.

Eugenia da cu atâta sânge rece exemplul curajului, încât Luiza îşi redobândi prezenţa de spirit în curând apoi mai găsea un fel de încurajare şi de siguranţă în obiceiurile italiene care nu osândesc nobila carieră dramatică şi nu aruncă, precum face mai toată Europa, un fel de afurisenie socială asupra tuturor celor care mai mult sau mai puţin ţin de teatru. Cunoscând îngâmfarea deşartă a doamnei baroane Danglars, femeie nobilă şi înrudită cu cele mai însemnate familii aristocratice, îşi închipui lesne ce dureros era să fie pentru dânsa a vedea pe Eugenia apărând pe scenă, în rolul Semiramidei; şi de aceea, se îngălbeni cugetând la blestemele pe care le va arunca asupra ei baroana, care o va învinovăţi de acea hotărâre a fiicei sale în care dânsa aprinsese energica flacără a artei şi care o făcuse să fugă din casa părintească spre a se azvârli în vârtejul unei vieţi, splendidă uneori ce este drept, dar de cele mai multe ori furtunoasă.

Cu toate că, în Italia, cariera teatrală este socotită ca una dintre cele mai onorabile şi se face chiar un fel de cult geniului care ştie străluci” deasupra celorlalţi, nobila baroană Danglars, coborâtoare din familia Servieres, n-ar fi putut niciodată să ierte pe aceea care zisese fiicei sale:

— Eugenio, tu urăşti viaţa din Paris, tu iubeşti libertatea, iubeşti muzica; să plecăm, să mergem a ne face actriţe.

În sfârşit, Rubiconul era trecut.

Eugenia şi Luiza, se strânseră în braţe una pe alta, parcă ar fi vroit să repete cum trebuie să se îmbrăţişeze pe scenă şi în acelaşi timp şuierătura directorului de scenă dădu al doilea semnal care chema pe actori din culise.

Peste câteva minute se ridică cortina.

Eugenia îşi juca rolul cu toată maiestatea şi mândria caracteristică a femeii regine, Semiramis.

Glasul ei limpede, sonor şi puternic, captivă de la început luarea aminte a diletanţilor; când se sfârşi cavatina, triumful ei începuse.

În vremea aceasta, în loja numărul 4 domnea o nespusă agitaţie; un binoclu sta necontenit aţintit asupra figurii Eugeniei şi, din minut în minut mâna care-l ţinea, părea că tremură tot mai convulsiv. Doamna Danglars îşi ştergea faţa palidă cu batista; când cu o mişcare repede se da în fundul lojei; când parcă împinsă de un resort puternic, se pleca înainte, cu gâtul întins, cu ochii pironiţi pe nobila, eleganta şi măreaţa persoană a noii Semiramis; apoi, când templul lui Belu rămase gol şi apăru generosul şi interesantul scit, braţul doamnei Danglars tremură mai tare, pentru că recunoscu, aşa încât să nu se mai poată îndoi, că fizionomia pasionată şi melancolică a lui Areace era aceea a profesoarei fiicei sale Eugenia. Nobila baroană se văzu nevoită a privi pe fiică-sa în rolul Semiramidei şi chinul ei ţinu mai multe ceasuri. Cu obrajii aprinşi de focul mâniei ce o devora, ea nu întârzie să aibă una din crizele acelea nervoase care urmează totdeauna după o mare zguduire morală, îi veni ideea că, spre culmea înjosirii, nu i-ar mai lipsi decât să vadă în seara aceea pe bărbatul său apărând în balet. De douăzeci de ori vru să plece, dar o putere irezistibilă o ţinea locului; şi ea rămase, gâfâind, pe scaunul lojei, până ce se sfârşi reprezentaţia.

În cele din urmă pumnalul lui Arsace se înfipse în pieptul desfrânatei Semiramis care căzu la picioarele fiului său; Baroana scoase atunci un ţipăt; nimic nu mai lipsea, într-adevăr, chinului ei, decât să-şi vadă fiica trântită cu faţa pe scândurile unei scene, în faţa unui întreg popor; dar strigătele de „bravo!” şi aplauzele poporului aceluia înecară ţipetele baroanei care ieşi pe dată din lojă, umilită, furioasă împotriva sa însăşi şi a fiicei sale.

— Da. Murmură ea. Suindu-se în trăsură, un diavol a jurat să mă înjosească, să mă înjosească pretutindeni.

La Paris, mamă a unui ticălos bandit ameninţat de asprimea legilor; la Roma, îmi văd fiica, în vinele căreia curge sângele familiei Servieres, cumpărată de un pumn de aur, servind de spectacol mulţimii… Ah! Cine ştie, cine ştie dacă într-alt oraş nu-mi voi găsi bărbatul la spatele trăsurii vreunui mitocan îmbogăţit.

Şi lacrimile curgeau şiroaie pe obrajii nobilei baroane. Aşa de mândră şi aşa de îngâmfată.

Cele două prietene excitaseră un entuziasm care ajunsese la delir şi a doua zi primiră de la impresar două cupe admirabile de argint cizelat, foarte frumos lucrate şi de mare preţ.