Capitolul XVFurtul

Ajutat şi favorizat de noroc, fiul fostului procuror regal părea a străbate fără piedică calea crimei. După cum norocul are uneori capriciul să facă dintr-un om favoritul său, asemenea nenorocirea se agaţă de altul spre a-l face victima sa şi-l urmăreşte pretutindeni. Pentru omul acesta nu mai există nici Dumnezeu, nici dragoste, nici patrie; fiu al crimei, moştenirea lui e crima.

Benedict părea să fie unul dintr-aceşti fii ai fatalităţii, pentru care ceilalţi oameni nu sunt fraţi, pentru că niciodată nu-l văzuseră fără să-i râdă cu dispreţ în faţă; pentru că-i tăgăduiseră legăturile civile şi religioase care îl puteau face să intre în familia comună.

Benedict era un paria. Şi ca un paria se purta; ca un paria căuta să se răzbune.

Baroana Danglars primind scrisoarea pe care i-o trimisese pretinsul conte de Monte-Cristo prin secretarul său, credea că într-adevăr contele era la Roma şi că, printr-unul din multele capricii obişnuite acestui om, vroia mai întâi să-i capete bunele graţii şi apoi să se prezinte la dânsa.

După ce tremurase primind întâia scrisoare, a doua îi redase toată liniştea. Ba chiar o făcu să cugete foarte mult şi foarte adânc. Benedict făcuse scrisoarea cu mult meşteşug. Aruncase într-însa câteva cuvinte despre casa de ţară a baronului, despre colecţia lui de tablouri, lucruri ce dovedeau că baronul era bogat şi în acest caz baroana se gândea că o împăcăciune cu baronul n-ar fi tocmai rea. Mai ales apoi că situaţia ei era foarte gravă şi că n-ar fi putut trăi în societatea înaltă, fără să poată spune ce i se făcuse şi de ce-i lipsea bărbatul, de atâta vreme. Împăciuirea i-ar fi redat o poziţie legală în faţa lumii; ea n-ar mai fi fost nevoită să trăiască izolată.

Şi a doua zi, după ce întâmplările pe care le-am istorisit în capitolul precedent, pe la patru ore seara, misteriosul tânăr de Servieres, care locuia la etajul întâi al hotelului Pastrini, via del Corso, după ce mâncă, dispăruse ca să facă loc unei dame, frumoasă, palidă, înveşmântată cu eleganţă, care nu era alta decât baroana Danglars.

Meşterul Pastrini, nu ştia absolut nimic despre transformarea doamnei Danglars şi, cu toate zvonurile ciudate ce se răspândeau despre tânărul Servieres, cu toate că misterul vieţii lui Îl intriga foarte mult, era însă un lucru care nici nu-i trecea prin cap lui „Pastrini şi anume că tânărul de Servieres ar fi fost femeie.

Baroana Danglars aştepta vizita bărbatului ei, anunţată de contele de Monte-Cristo, când auzi pe Pastrini bătând la uşa odăii sale şi strigând:

— Domnule! Domnule!

— Ce este? Întrebă doamna Danglars, îngroşându-şi glasul şi căutând să dea cuvintelor sale un accent italienesc.

— Îmi dai voie?

— Intră.

Pastrini, care punea totdeauna aceiaşi întrebare şi totdeauna primea un acelaşi răspuns negativ, găsind de asta dată liberă intrarea şi înlăturată bariera ce se opunea de obicei curiozităţii sale, deschise repede uşa şi intră rotindu-şi ochii jur împrejur prin odaie cu o căutătură pătrunzătoare.

— Pe Sfânta Fecioară! Murmură el în sine, observând prezenţa doamnei Danglars. Tânărul de Servieres are în odaia sa o femeie care desigur că nu-l plictiseşte. Trebuie să fie un excitant pentru momentele sale de apatie morală.

— Ce e, Pastrini? Ce vrei?

— Doamnă, întrebam… Căutam… Îngână Pastrini căscând ochii mari.

Dar baroana îl întrerupse:

— Pricep; domnul de Servieres a ieşit. Dacă ai însă ca să-i anunţi vreo vizită, poţi să-mi spui mie.

— E vrajă, ori ce? Cugetă Pastrini. Glasul femeii acesteia seamănă cu totul, dar cu totul cu glasul tânărului de Servieres.

— Hai, vorbeşte.

— Vedeţi cartea aceasta?

Şi-i dădu o elegantă carte de vizită, întinzând lung braţul ca să nu atingă cumva pe doamna Danglars.

Baroana luă cartea şi citi „secretarul contelui de Monte-Cristo”, făcu un semn de mirare şi porunci pe urmă lui Pastrini să introducă pe vizitator. Hotelierul se grăbi să iasă.

Pe când se petrecea scena aceasta, un om sta în sala hotelului având aerul să aştepte pe cineva.

Peppino, care se învârtea des pe acolo mirosind după ştiri, văzu pe omul acela şi, scoţându-şi repede pălăria, se duse în drumul lui, cu capul plecat adânc în piept.

— Domnule, murmură el încetişor, pe când Benedict trecea pe lângă dânsul.

— Ah! Tu eşti, Peppino, ce vrei?

— Să primesc ordinele dumneavoastră.

Benedict mai ocoli o dată sala fără să-i răspundă şi în fine se opri în faţa banditului.

— Pentru serviciul domnului conte… O trăsură peste o jumătate de ceas, aproape de hotel. Nu trebuie să-ţi mai spun că vizitiul să fie discret şi prudent.

— Ca un surdo-mut, răspunse Peppino. Ei, da; ştiu eu cum vrea să fie excelenţa sa.

— Stai puţin, zise Benedict. Cunoşti cumva vre-un căpitan de corabie?

Peppino zâmbi.

— Ştiu bine că cunoşti sute adăugă pe dată Benedict. Excelenţa sa, vorbindu-mi despre tine, mi te-a zugrăvit, ca pe un om aproape universal; aşadar, domnul conte vrea un „lugre” sa un „yacht” care să poată merge la…

— Insula lui Monte-Cristo, mă prind, întrerupse Peppino cu un aer triumfător.

Benedict încruntă din sprâncene, ca un om care ştie bine despre ce se vorbeşte.

— Ai dreptate; tocmai aşa.

— Fiţi liniştit, domnule; cunosc în port câţiva care nu vor aştepta să fie rugaţi spre a servi pe excelenţa voastră; vor fi chiar, foarte mulţumiţi de cinstea pe care le-o faceţi.

— Tu înţelegi repede; trebuie să spui ca corabia să fie gata a porni chiar de mâine la primul semnal.

— Pricep. Mă duc şi diseară vă voi spune numele căpitanului.

— Unde? Întrebă Benedict cu un zâmbet care însemna: Nu ştii locul.

Peppino se închină atunci din nou, în semn că aşteaptă să-i indice locul.

Benedict se apropie şi-i şopti două vorbe la ureche. Peppino plecă iute ca fulgerul. Pastrini tocmai venea.

— Pe Madona! Exclamă italianul, învârtindu-şi în mână şapca de blană.

— Vă declar că am văzut cu ochii mei, pe tânărul de Servieres de care întrebi, schimbat în femeie.

— Ţi s-a năzărit, meştere Pastrini! Răspunse Benedict cu un gest de dispreţ.

— Vă jur, domnule, că veţi rămâne şi dumneavoastră tot atât de mirat ca şi mine.

— Lasă-mă în pace! Eşti plicticos… Îi zise Benedict, trecând înainte ca să se ducă în apartamentul doamnei Danglars care aştepta, întinsă cu multă cochetărie pe divan, pe secretarul excelenţei sale şi având pe figură, ca să-l primească cel mai amabil zâmbet.

Benedict intră cu multă îndrăzneală şi închise uşa cu luare aminte. Apoi merse ca să se închine cu adânc respect înaintea baroanei.

— Am onoarea de a-mi prezenta omagiile mele baroanei Danglars? Zise el.

Ea scoase un ţipăt.

— Sfântă Fecioară! Exclamă ea pe când ochii ei frumoşi rămâneau pironiţi pe figura foarte cunoscută a secretarului, pe buzele căruia se vedea cel mai batjocoritor zâmbet.

Baroana stătu câteva momente nemişcată ca o statuie, mai palidă ca de obicei, cu ochii aţintiţi pe omul pe care fatalitatea i-l scotea iarăşi în cale spre a o face să sufere.

— Doamnă baroană, zise Benedict, prefăcându-se a nu-i observa uimirea e vreme multă de când n-am mai avut plăcerea să vă prezint omagiile mele. Mă pot informa de starea sănătăţii dumneavoastră?

— Iertaţi-mă, domnule, îngână baroana, încordându-se;

— Mi se anunţase o altă persoană… de aceea n-am putut să nu simt oarecare mirare, o oarecare tulburare…

— Nu, doamnă, persoana ce vi s-a anunţat sunt eu.

— Cum? Dumneavoastră sunteţi secretarul contelui de Mon-te-Cristo? Întrebă ea.

— Şi de ce nu? Reluă Benedict.

— Dar nu sunteţi dumneavoastră domnul Andrea Cavalcanti?… Urmă baroana, vânătă la faţă.

— Da; sunt, cum ziceţi, Andrea Cavalcanti, răspunse Benedict cu îndrăzneală, observând cu necaz că baroana îşi acoperea faţa cu mâinile.

— Sunt acelaşi Andrea Cavalcanti care fu aproape să se însoare cu curajoasa dv. fiică Eugenia Danglars, care a fugit în noaptea în care trebuia să se iscălească contractul, întrerupt de sosirea comisarului de poliţie care venea să aresteze pe Andrea Cavalcanti, fugit din temniţa de la Toulon.

— Atunci, domnule, zise baroana după o scurtă tăcere nădăjduiesc că ai făcut pe comisar să-şi recunoască greşeala?

— Ar fi fost cam anevoios, doamnă, pentru că într-adevăr am fugit din puşcărie, reluă asasinul cu o nespusă cutezanţă. Apoi, omorâsem un om la poarta palatului locuit de contele de Monte-Cristo, în câmpiile Elisee, la Paris. Şi eram urmărit şi pentru omorul acesta; trebuia să fiu ghilotinat la Paris, eu.

— Dar atunci, nu vă înţeleg.

— Sunt convins, doamnă baroană.

— Şi ce vrei de la mine? Întrebă ea foarte încurcată.

— Vreau să vă repet ceea ce am avut deja cinstea sa vă spun în scris şi anume că domnul baron Danglars va veni astăzi aici.

— Oh! Doamne! Exclamă baroana, sculându-se şi împinsă parcă de o presimţire secretă Fiţi sincer domnule; nu sunteţi secretarul contelui de Monte-Cristo!

— Şi pentru ce?

— Ah! Continuă ea cu exaltare tristă, pentru că domnul conte n-ar lua ca secretar intim un om fugit din temniţă şi acuzat de omucidere, demascat chiar de dânsul, în faţa unei adunări numeroase în acea noapte teribilă. Oh! Doamne Dumnezeule! Ce fatalitate apasă asupră-mi! Benedict, ce fatalitate apasă asupra voastră!

— Benedict! Exclamă el. De unde ştiţi că mă cheamă Benedict?

— De unde ştiu? Nu v-aş putea spune; aşa e domnule. Nu, nu-mi mai aduc aminte ce fel am aflat. Dar vă numiţi Benedict şi aţi suferit mult, nu e aşa?

— Doamnă baroană, tulburarea dumneavoastră e extraordinară. Ce vă pasă dumneavoastră dacă am suferit? Pentru ce-mi vorbiţi de aceste suferinţe? Ori o faceţi numai din întâmplare?

— Nu, nu din întâmplare; când cineva găseşte o persoană, când în loc de a adresa mustrări, se arată a compătimi cu durerile, cu suferinţele sale, eu cred că n-ar trebui să-i răspundă cu răceala pe care o arătaţi dumneavoastră.

— Când v-am cerut eu să luaţi parte la supărările mele? Parcă aş avea nevoie… Apoi, pentru ce vorbim de acest lucru, când cu totul de altă natură e motivul care mă aduce aici.

— Motivul care vă aduce aici? Repetă cu amărăciune baroana. Crezi poate că eu nu-l ştiu, că eu iau drept bună fabula grosolană la care aţi recurs ca să descoperiţi ceea ce vreţi să ştiţi despre mine? Nu, nu; nu cred că sunteţi secretarul contelui de Monte-Cristo, ci că sunteţi şi acum ceea ce aţi fost totdeauna…

— Şi ce am fost totdeauna? Întrebă Benedict mirat şi observând acea reticenţă.

— Oh! Nenorocitule, nenorocitule! Mormăi biata femeie făcând o mare sforţare ca să-şi ţină lacrimile.

— Care motiv mă aduce atunci aici? Aţi zis că-l ştiaţi

— Oh! E foarte trist lucru să fiu nevoită a-l spune.

— Doamnă!

— Vedeţi că înţeleg tot. Aţi dobândit nu de mult libertatea în Paris, dar…

— Dar…?

— Oh! Domnule! Aveţi desigur un secret oribil să-mi comunicaţi, nu este aşa? Întrebă cu glas stins baroana.

— Nu vă înţeleg întrebarea doamnă baroană şi mi se pare foarte ciudat ceea ce-mi spuneţi deja de un sfert de ceas. N-am secrete să vă destăinuiesc şi vă rog să aveţi bunăvoinţa a-mi spune pentru ce am venit eu aici, deoarece mi-aţi spus că ştiţi.

Benedict duse în acel moment mâna la buzunarul stâng al pardesiului.

Baroana se înfiora.

— Domnule Benedict, steaua dv. este fatală; dar dacă aţi întâlni în lume o fiinţă care să poată şi să vroiască a vă face fericit, adică să vă asigure un viitor, nu splendid, dar capabil de a vă satisface toate trebuinţele, aţi părăsi calea pe care aţi umblat până acum?

— Ah! Nu sunt asemenea fiinţe în lume. Caritatea e o minciună, o batjocură.

— Nu blestemaţi.

— Am exemple.

— Dar, dacă tot ce v-am spus”s-ar întâmpla, nu din pricina carităţii numai, ci să presupunem că e din datorie…

Benedict pufni în râs.

— Din datorie, repetă el. Cine mai ascultă acum de datorie în lume şi o urmează numai din inspiraţie? Doamnă baroană, nici să nu mai vorbim de aceasta. Ştiţi că steaua mea este rea şi aşa va fi până la cel din urmă moment al vieţii mele. Fiu al nenorocirii, consacrat morţii şi iadului, îndată ce deschisei ochii în lume, ce mai poate fi comun între mine şi fericire pe lume? Crima şi disperarea au fost naşii mei la botez şi eu am fost spălat cu lacrimi şi cu sânge.

— Deajuns, deajuns, fie-vă milă!… Blestemaţi-mă! Murmură doamna Danglars apăsându-şi inima cu mâna şi căzând pe sofa.

Ah; cuvintele mele vă înspăimântă?… Curios! Nu păreţi tot aşa de hotărâtă, ca atunci când aflai că aveţi de gând să vă expuneţi copila unei răpiri. Eu, am ajuns la un punct pe care nu l-am prevăzut când îmi făcusem planul de a veni aici; cu toate astea avem câteva cuvinte să ne spunem: voi fi scurt.

Şi el scoase din buzunar o hârtie scrisă şi o întinse baroanei.

— Veţi avea bunăvoinţa de a-mi face onoarea să iscăliţi hârtia aceasta?

— Şi ce conţine? Întrebă baroana cu un glas foarte tulburat.

— Un lucru foarte simplu, într-adevăr. Un ordin plătibil la vedere asupra bancherului dumneavoastră, oricine ar fi el, pentru mizeria de trei milioane de lei.

— Oh! Şi cu ce drept îmi ceri aceasta?

— Cu ce drept?

Benedict dădu acestei întrebări un accent aşa de batjocoritor şi de ameninţător, încât baroana se înfiora; totuşi, reluă cu mult sânge rece:

— Da, domnule, repet: cu ce drept?

— Ştii mai bine decât oricine că n-am nici un drept.

— Atunci, aş putea să refuz?

— Negreşit; dar într-un asemenea caz vă omor, răspunse scurt Benedict, îndreptând repede ca fulgerul, un pumnal spre inima baroanei şi aşezându-se liniştit lângă dânsa. Băgaţi bine de seamă că fierul acesta e otrăvit şi că rana cea mai mică ar putea aduce moartea în cinci minute.

— Dar dumneavoastră nu veţi avea iscălitura mea! Strigă baroana, făcând o sforţare puternică asupră-şi şi dovedind prin imobilitatea sa completa ei resemnare.

— Ce faci cu asta? Voi fura tot ce voi putea găsi aici. Fu un moment de tăcere.

— Ascultaţi-mă, domnule Benedict, eu nu mai am bancher, nu mai posed un credit de trei milioane. Sunt săracă şi credeţi-mă că în nici un mod n-aş putea să iscălesc hârtia aceasta fără să vă amăgesc.

— Basme, basme, doamnă baroană. Când v-a părăsit bărbatul dumneavoastră, v-a lăsat un milion şi jumătate; geniul dumneavoastră speculator şi întreprinzător a îndoit căpitălaşul şi azi dumneavoastră trebuie să posedaţi trei milioane, fără să mai socotim restul. Vedeţi bine că ştiu tot şi vă previn că mă grăbesc. Iscăliţi şi împăcaţi-vă cu bogatul baron.

— Nu pot! Murmură dânsa.

— Atunci sunteţi hotărâtă să muriţi? Ar trebui să ştiţi că nu mă dau înapoi de la nici o crimă.

— Dar aceasta ar fi o crimă care ar întrece cu mult pe oricare alta! Îngână sărmana mamă, dând liber lacrimilor care deja demult vroiau să-i izbucnească din ochi.

— Benedict, adăugă ea, vei fi prins, arestat şi osândit!

— Vă amăgiţi, doamnă; eu sunt prevăzător şi prudent. Baronul va veni în curând aici. Ascultaţi-mă. Pe când el aşteaptă ca să-l lăsaţi să intre, eu fug şi sar într-o gabrioletă care mă aşteaptă în uliţă; mă depărtez repede, dispar. Baronul, nerăbdător de întârzierea dv. de a-l chema, va intra în odaia aceasta: văzându-vă cadavrul plin de sânge, va rămânea îngrozit… va voi să ţipe, dar în zadar, nu se va putea nici măcar mişca din loc, groaza, spaimal vor paraliza… Pe urmă va intra curând în odaie altcineva; văzând un om în faţa unei femei omorâte, negreşit că va pune mâna pe dânsul şi îl va da justiţiei ca pe un asasin. Ah! Nu vă spuneam doamnă baroană? Ce ziceţi de talentul meu? Nu e aşa că văd lucrurile departe?… Haideţi, iscăliţi ori vă ucid.

— Oh! Doamne! Iartă-mă!

— Vorbe deşarte. Iscăliţi.

— Benedicte, furtul acesta e blestemat, facă cerul ca, după ce-l vei fi săvârşit, să intri pe calea cea bună; vă voi da tot ce posed, voi fi nevoită să cer de pomană bărbatului meu sau fiicei mele.

Gândiţi-vă în ce situaţie mă voi afla; socotiţi bine tot ce-mi va mai rămâne. Lăsaţi-mi cel puţin cei şaptezeci de mii de lei pe care vi i-a dat la Paris procurorul regal.

Benedict tresări; dar incapabil de orice simţământ de recunoştinţă, răspunse:

— Fără să cercetez motivele care v-au putut sfătui să-mi faceţi un asemenea dar anonim, cred că l-aţi făcut mai mult din capriciu decât din dragostea aproapelui; totuşi, vă voi lăsa banii aceia şi astfel va fi ca şi cum m-aş plăti de o datorie.

— Vă mulţumesc, domnule, răspunse baroana cu un accent de adâncă disperare şi de ironie. Iată cheile dulapului meu, furaţi… Poate că într-o zi vă veţi căi.

— Eu să mă căiesc! Eu! Exclamă Benedict cu un ton batjocoritor. Cine sunteţi dv. ca să-mi vorbiţi astfel? Ca să vă închipuiţi că eu, care n-am încercat până acum nici umbră de remuşcare, aş începe o încercare tocmai acum pentru dumneavoastră; pentru dumneavoastră care sunteţi o femeie şi, cine ştie, poate nu începătoare în intrigi şi în crimă? Mai puţine presupuneri, doamnă! Dacă aveţi patimi rele, ca îngâmfarea de pilda, sărăcia în care vă veţi afla în curând, vă va fi ca o pedeapsă, şi, dacă în viaţa trecută aţi înfăptuit vreo crimă, ea va fi răsplătită de aceea pe care o săvârşesc eu acum. Veţi primi pedeapsa în numele acelora care au fost victimele dumneavoastră Lăsaţi doamnă, vorbele; şi deschideţi-mi scrinul, pentru că sunt unele cu secret şi cei care le vizitează fără voia proprietarilor, se pomenesc cu nişte pistoale care le dau câte un glonte în cap.

Baroana, tremurând, şovăind, se îndreptă către scrin, îl deschise şi întinse lui Benedict o mulţime de aur şi de hârtii. Peste câteva minute, averea aceea trecu în buzunarele ucigaşului şi baroana abia mai poseda cei şaptezeci de mii de lei trimişi la Paris domnului Beauchamp pentru ca să-i dea lui Benedict.

— Acum, ucideţi-mă! Ucideţi-mă fiindcă socot că aceasta trebuie să fie cea din urmă scenă a dramei! Murmură ea.

— Nu, nu; departe de mine o asemenea idee în momentul acesta, încă un singur lucru. Oricât sunteţi de obişnuită să vă îndepliniţi voinţele, de astă dată veţi avea bunătatea să mi-o îndepliniţi pe a mea. Îmi veţi da braţul şi mă veţi însoţi până în sală, unde se află acum desigur domnul baron Danglars. Tocmai băteau şase ceasuri.

— Într-adevăr, aşa e, nu mă înşelam. Haidem, doamnă baroana şi gândiţi-vă că de vă va veni reaua idee de a face un singur gest împotriva mea la ieşirea mea de-aici, v-aţi afla într-o rea situaţie. Nimeni, pricepi, nimeni nu vă va crede, pentru că dv. nu sunteţi sau mai bine zis nu veţi fi tânărul şi interesantul Servieres, care călătoreşte din pricini de sănătate şi ocupă apartamentul acesta. Acest tânăr bolnăvicios e o fabulă curată şi asemenea fabule sunt ridicole pentru o doamnă ca dumneavoastră Nu credeţi că acest mic furt face cât râsul lumii?

Baroana căzu în genunchi.

— Oh! Fie-vă milă! Strigă ea, lăsaţi-mă să rămân aici, nu mă mai siliţi să vă însoţesc. Plecaţi, plecaţi! Iau pe Dumnezeu de martor că gura mea nu va scoate nici un strigăt; plecaţi şi facă cerul ca aceşti bani să vă schimbe în om cumsecade.

Tocmai se auzi glasul lui Pastrini care anunţa de afară, pe domnul baron Danglars.

Baroana scoase un oftat şi Benedict ieşi repede din odaie.

Îl întâlni pe baron care voia să-l oprească spre a-i vorbi; dar îi răspunse că n-avea nici un moment de pierdut fiindcă alerga să închirieze pentru baroană unul din palatele din piaţa del Popolo, în care dânsa voia să dea un bal.

— Vă recomand tăcerea, domnule baron şi vă felicit de mai înainte de soarta ce vă aşteaptă. Baroana este bogată, foarte bogată, mai bogată decât îmi închipuiam.

— Drace! Dar ce eşti dumneata pentru dânsa? Întrebă zăpăcit baronul şi cam îngrijorat.

Benedict nu răspunse, îl strânse de mână şi dispăru, pe când bancherul intra cu paşi măsuraţi în odaie; apoi, văzând o trăsură oprită la o oarecare distanţă, făcu semn vizitiului, sări în ea şi dispăru iute.