Capitolul XIVPretinsul secretar al contelui de Monte-Cristo

Vizita neaşteptată era a lui Peppino, care auzind de la Pastrini că secretarul contelui de Monte-Cristo se afla la Roma alergase la baron ca să capete de la dânsul ceva desluşiri în această privinţă, pentru că după cum am spus, bandiţii de sub căpitănia lui Vampa aveau pentru conte un cult dus până la fanatism.

Danglars se afla atunci într-una din cele mai grele împrejurări şi tremura că nu va putea ieşi dintr-însa cu cinste.

Peppino sui repede scara şi se prezentă, dar rămase puţin cam zăpăcit văzând înaintea sa pe un necunoscut.

Danglars îi aruncă o privire expresivă şi rugătoare care s-ar fi putut traduce astfel:

— Fii prudent şi nu mă compromite.

Lui Benedict, vederea lui Peppino, a căruia îmbrăcăminte arăta ca a unui om căruia i se poate propune să câştige bani, îi cauză o mare mulţumire, pentru că fu sigur că găsise astfel omul ce-i trebuia pentru ca să-i ducă scrisoarea.

Făcu aşadar un pas spre dânsul, zicând:

— Prietene, ai fi aşa de bun să te însărcinezi cu un comision?

— Ce anume? Întrebă Peppino, ai cărui ochi se aţintiră un moment asupra necunoscutului.

— O scrisoare, răspunse Benedict, nepărând deloc zăpăcit de privirea cercetătoare a banditului; O scrisoare care trebuie dată chiar azi la hotelul Globului, via del Corso.

Cui, domnule?

Danglars făcu un gest patetic, dar Benedict răspunse fără cea mai mică ezitare:

— Doamnei Danglars. Trebuie să i-o dai în mână dânsei, care stă în odăile 2, 3 şi 4 de la etajul întâi şi să stăruieşti până ce o va primi.

— Eu, unul, mă duc bucuros; dar de mă va întreba, cine-i scrie, ce să fac…?

— Să-i răspunzi: secretarul contelui de Monte-Cristo.

A încerca să descriem nenumăratele senzaţii ce se grămădiră tumultoase în inima banditului şi se zugrăviră pe fizionomia lui la cuvintele acelea, ar fi zadarnic. Se dădu înapoi, împins parcă de un respect invincibil, dar tremură fără voie şi se îngălbeni la faţă, ca şi cum numele acela ar fi redeşteptat întrânsul o amintire lugubră; apoi, se uită la Danglars parcă ar fi vrut să-l întrebe ceva şi privi apoi iarăşi la Benedict care rămăsese nepăsător.

— Scuzaţi-mă, domnule, cunoaşteţi pe acela de care vorbiţi?

— Pe secretar sau pe conte? Întrebă Benedict.

— Pe unul şi pe celălalt.

— Unul din ei sunt eu.

— Aşadar, dumneata eşti secretarul contelui?

— Îmi pare că ţi-am spus şi nu văd ce necesitate este s-o repet. Totuşi un cuvânt. Stăruinţa pe care o ai de a-mi pune întrebarea aceasta, mă face să cred că cunoşti pe stăpânu-meu.

Banditul coborî capul.

— L-ai servit cumva?

— Oh! Răspunse banditul, dimpotrivă, excelenţa sa a avut bunăvoinţa de a ne servi pe noi.

— De a ne servi pe noi? Oh! Oh! Acest noi spune multe, şi-mi aprinzi dorinţa de a-ţi vorbi cu o ocazie mai bună.

— Sunt la ordinele dumitale, domnule; cu toate acestea mi se pare că ar trebui să ai un semn ca să ne recunoşti.

— Îl am.

— Atunci…

— Dragă baroane, zise Benedict lui Danglars, fă-mi plăcerea de a mă lăsa singur cu omul acesta.

Baronul trecu în odaia de alături.

— Prea bine, urmă Benedict. Dumneata ştii, negreşit, ce fel de om este contele.

— Da, un om extraordinar.

— Cum se poate vedea după semnul acesta care-i arăta calea pe care trebuie s-o urmeze. Uită-te. Şi el deschise cufăraşul. Banditul sări înapoi speriat, ducându-şi mâinile la ochi şi murmurând:

— Mâna unui cadavru!

Benedict închise imediat faimosul cufăraş, observând cu bucurie efectul produs asupra lui Peppino.

— Ea va fi de-acum înainte cuvântul de ordine.

— Ce ordine, domnule, ce ordine? Nu e între noi cuvânt de ordine de acest soi şi nici n-a fost altul decât numele excelenţei sale. Ţi-am cerut un semn, un gest, o vorbă, oarecare după care să mă asigur că eşti prietenul contelui. Totuşi, te cred, fiindcă ciudatul lucru pe care mi l-ai arătat se potriveşte cu ciudăţenia faptelor şi ideilor unui om superior vieţii şi morţii, cum este domnul conte.

— Acum am să te întreb, cine eşti?

— Un om căruia excelenţa sa i-a scăpat viaţa şi care a jurat să i se supună întru toate şi totdeauna.

— Totuşi, se vede că faci parte dintr-o companie de mai mulţi… Pentru că te-ai slujit de cuvântul noi, vorbind despre domnul conte.

Peppino se uită primprejur şi se apropie apoi de Benedict. Murmurând:

— Sunt prietenul şi tovarăşul lui Luigi Vampa.

— Ah! Iată un nume pe care-l cunosc de multă vreme pentru că l-am auzit de atâtea ori din gura contelui şi a intendentului său Bertucio.

— Bertucio!

— Da. Am ceva instrucţiuni pentru Luigi Vampa.

— Ah! Aveţi instrucţiuni pentru dânsul? Atunci îl veţi putea întâlni la Coloseu.

— Bine, dar mă vei însoţi ca să mă prezinţi, deoarece eu nu-l cunosc şi nici el nu mă cunoaşte. Locul nostru de întâlnire va fi aici, poimâine. Acum, du scrisoarea aceasta baroanei Danglars şi nu trebuie răspuns.

Peppino se închină şi plecă fără să răspundă, ca să se ducă, fuga, în via del Corso.

— Baroane! Baroane! Strigă Benedict.

— Ah! Dumneata eşti dracul! Zise Danglars, punându-se în faţa lui Benedict parcă ar fi vrut să-l admire.

— Voi fi, de va trebui, dragul meu… Dar ia spune-mi cine e omul acesta?

— Aghiotantul lui Vampa, faimosul Peppino, Vampa.

Benedict scoase un ţipăt.

— Ce e?

— Nimic baroane, nimic! Vreau să spun că această „mână de mort” nu va întârzia să-şi ajungă ţinta, pentru că trebuie să înţeleg că mortul căreia dânsa-i aparţinea, avea o misiune de îndeplinit pe lume. Ah! Urmă el cu exaltare, din fundul mormântului tău mut de marmură, răzbunarea-ţi ridică braţul, purtător de dreptate! Curaj, curaj! Vei ajunge, da, vei ajunge.

Şi pe când vorbea astfel, exaltat, în delir scoase din cufăraş mâna înţepenită, o sărută cu entuziasm şi cu respect, pe când o lacrimă mare-i căzu de pe gene pe obraji.

Danglars îl privea cu mirare şi cu spaimă, pentru că nu înţelegea nimic din acele cuvinte şi nu pricepea entuziasmul frenetic, extravagant al lui Benedict

— Domnule, zise acesta, după ce încuie în cufăraş talismanul care producea o spaimă aşa de mare lui Danglars, ce soi de om e Vampa ăsta?

— Am avut, din nenorocire, cinstea să-l cunosc, pentru că. După cum ştii, este omul care m-a despuiat de cele şase milioane pe care veneam să le pun în siguranţă aici.

— Ştii că acele milioane pe care contele de Monte-Cristo a avut prostul gust de a şi le lua, nu erau tocmai ale dumitale.

— A fost o greşeală în socoteli… Îmi aduc foarte bine aminte cum s-a întâmplat totul.

— Să revenim la Luigi Vampa.

— Este un om care nu se dă în laturi de la nici o piedică, ca să se ţină de vorbă şi care, în comanda oamenilor săi desfăşoară, pe cât mi s-a părut, o hărnicie şi o hotărâre cum rar se văd.

— Este înalt de statură?

— Nu, mijlociu.

— Robust?

— Oh, nu se vede ca să aibă o putere supraomenească. Benedict păru mulţumit de răspunsurile lui Danglars: edita, fără nici o îndoială, un plan mare, pentru că uneori fruntea lui încruntată şi ochii lui luau acea expresie fioroasă şi sinistră pe care o avusese atunci când plănuia omorul paznicului său în închisoarea „Forţei”.

— Acum, dragă domnule, îi zise Danglars, ducând dărnicia până la punctul fabulos de a scoate din fundul unui dulăpior o sticlă de Lacrima-Cristi, care formează una din ramurile cele mai preţioase ale contrabandei italiene, aici avem cu ce ne uda gâtul şi pot de vrei să-ţi ofer şi pişcoturi.

— Ah! Eşti un oaspe perfect şi-mi insufli dorinţa de a prelungi şederea în casa dumitale. Totuşi, nu te voi supăra multă vreme, pentru că se apropie momentul în care va trebui să te uneşti cu scumpa dumitale jumătate şi atunci…

— Dar ştii că eşti un om nepreţuit? Dezinteresarea dumitale în afacerea aceasta e uimitoare, sublimă…

Şi goli dintr-o dată un pahar de vin.

— Îţi sunt foarte recunoscător, baroane; dar, ce vrei, aşa m-a făcut mama; împăciuirile acestea, îmi sunt foarte dragi. Deja parcă de acum mă şi bucur de deliciosul tablou al unirii acesteia. Ce scenă patetică va fi aceea a întâlnirii dumitale cu interesanta baroană. Va veni o zi când mă vei căuta şi nu mă vei găsi, pentru că eu voi fi dispărut cum dispar păsările care ne iau ochii cu splendoarea penelor lor şi ne extaziază cu cântecele lor… Acele păsări de care vorbeşte Juvenal… Foenexii…

— Şi încotro-ţi vei îndrepta zborul?

— Întreabă mai bine în ce loc vrea sa cadă trăsnetul ce scânteie în nor, când, pornit din ceruri, despică aerul şi face sa licărească deasupra capetelor noastre zigzagurile lui repezi şi puternice. Mă voi duce unde mă va duce mâna aceasta uscată.

— Pentru numele domnului, te rog, reluă Danglars, sfârşeşte cu istoria asta, eu n-am absolut nici o patimă pentru miracole şi greu mă vei putea face să cred că mâna unui cadavru îţi arată calea pe unde trebuie să mergi.

— Dumneata nu ştii ce poate asupra mea talismanul acesta! Ce idei îmi deşteaptă în creierii arşi de focul suferinţelor şi de frigurile mâniei. Oh! Iartă-mă domnule, urmă îndată Benedict. Schimbându-şi tonul şi zâmbind ironic, toate acestea nu înseamnă nimic, să vorbim despre altceva.

— Tocmai asta doream şi eu.

— Pe cât se pare, dumneata ai treburi cu bandiţii lui Vampa, dragă baroane! N-ai teamă, hainele nu fac pe om! Ce-mi pasă mie de relaţiile pe care le ai cu dânşii? Aceasta nu te va opri pe dumneata să fi baron şi să posezi cele trei milioane ale scumpei dumitale jumătăţi!

— Nu, domnule, te înşeli; n-am nici o afacere cu dânşii. Dar de când cu celebra aventură pe care o ştii, aventură a cărei victimă au fost, cunosc pe Peppino; şi banditul vine din când în când să-mi golească sticlele de Lacrima-Cristi.

Benedict fu convins că, dimpotrivă, banditul era furnizorul de vin al baronului.

— Cum ţi se pare?

— Foarte bun.

— Ah! Stai, cât despre vizita pe care ai s-o faci baroanei, dacă ai plăcerea aceasta, să fii sigur că eu nu ştiu nimic… Am ochii închişi.

— Ţi-i voi deschide eu, îşi zise Benedict, după un moment de reflecţie, în timpul căreia goli, spre marea mâhnire a baronului, alte patru pahare de vin, mâncând mai toate pişcoturile aduse pe o tavă. Şi pe urmă, zise tare:

— Mâine seară la şase ceasuri fix să te afli la uşa etajului în-tâi al hotelului Globului, cu numele şi titlul dumitale, baronul Danglars

— Ah! Scumpa mea soţie locuieşte la hotelul acela? Întrebă repede Danglars cu un ton care nu scăpă lui Benedict

— Nu ţi-am spus că locuieşte acolo, dar are odaie în hotelul meşterului Pastrini şi atâta tot.

Baronul oftă ca şi cum aceste cuvinte distrugeau o idee pe care gândurile lui o făcuseră să se nască.

— Bine,! Zise el. Acum să ne hotărâm rolul. Mă prezint mă anunţ cu titlul meu şi pe urmă?

— Pe urmă?… Ce, ţi-ai pierdut mintea? Ei bine, ea te va primi.

— Mă va primi, bine. Şi pe urmă?

— Ah! Asta-i exclamă Benedict, pufnind în râs. E prea din cale-afară asta. Pe dracu! Ai vrea să te învăţ tot ce un om care ştie trăi în lume poate să facă atunci, când se află în faţa nevestei sale, de care era despărţit şi care posedă trei milioane de lei? Atunci m-aş crede dator să-ţi declar că eşti un prost, un idiot, un netot din cei mai mari.

Baronul nu mai stărui şi goli restul sticlei. Iar ucigaşul ceru un pat, îşi puse cufărul sub căpătâi şi-şi făcu planurile pentru a doua zi.