Capitolul XIIMama şi fiica

Îndată ce guvernanta intră în salonul unde se aflau Luiza şi Eugenia, aceasta fără să-i dea vreme a spune vreo vorbă, exclamă cu nerăbdare şi cam cu mânie:

— Ce e, Aspasiă? Mi se pare că ţi-am recomandat să nu ne întrerupi niciodată când avem de studiat.

— Iartă-mă răspunse Aspasiă, dar nu e vina mea dacă am venit să vă întrerup. Ştiu că nu vreţi să fiţi tulburate din studii; dar a venit o doamnă franceză abia sosită şi care, cu toate împotrivirile mele, cu toate că i-am spus că n-o veţi primi în momentul acesta, vrea neapărat să vă vorbească.

— Vrea neapărat! Repetă Eugenia mirată de ciudata pretenţie. Ei bine, eu nu vreau.

— Stai, Eugenio, îi zise Luiza. Şi întorcându-se către guvernantă, o întrebă:

— Zici că e o doamnă franceză?

— Da.

— Oh! Repetă Eugenia, dacă socoteşte că nobleţea dă dreptul de a veni în casa noastră când n-avem gust s-o primim se înşeală amarnic! Să-ţi dea, dacă vrea, cartea de vizită va fi deajuns. Du-te, Aspasio şi să nu vii nechemată. Dacă-ţi va da cartea de vizită, pune-o la un loc cu celelalte primite astăzi şi du-le pe toaleta mea. Du-te.

Eugenia rosti această din urmă poruncă cu un ton care n-admitea răspuns.

Şi de aceea Aspasia socoti că nu mai avea ce să facă decât să plece.

Cele două prietene se apropiară de piano-forte şi după câteva preludii, începură să repete faimosul duet din opera Semiramide. Dar întâiele note abia le ieşiseră de pe buze şi spre marea lor mirare, auziră deschizându-se iarăşi uşa şi guvernanta se întoarse.

— Oh! Strigă Eugenia nerăbdătoare, în chipul acesta ne va fi cu desăvârşire imposibil să studiem astăzi. Dragă Aspasio, parcă ţi-ar fi suflat un spirit rău ca să nu ne laşi în pace? Nu cumva ai uitat ce ţi-am spus?

— N-am uitat nimic, domnişoară; dar doamna de care v-am vorbit, a vrut să vă aduc cartea sa de vizită.

— Ah! Din ce în ce mai bine! Exclamă Eugenia. Acum două minute, doamna aceea zicea că vrea neapărat, acum a schimbat adverbul şi vrea acum. Mă aştept ca în curând să intre cu sila… E glumeaţă istoria.

— Ia dă-mi cartea Aspasio, zise Luiza întinzând mâna ca s-o primească.

Aspasia făcu un pas înainte şi dădu cartea de vizită, de carton lustruit, pe care era scris în litere de aur un nume aristocratic de femeie.

— Să fie cu putinţă! Murmură Luiza arătând repede cartea Eugeniei.

— Baroana Danglars! Zise aceasta cu răceală. Să intre, adăugă ea apoi făcând un semn guvernantei care se grăbi să iasă.

— Te-ai îngălbenit, zise Eugenia Luizei. N-ai teamă, dragă şi nu te speria de dojenile şi de mania mamei. Independentă şi liberă, nu voi vroi niciodată să reiau lanţul pe care l-am rupt.

Pe când vorbea astfel, degetele ei, agitate ca de o mişcare convulsivă, alergând pe clapele pianului, scoteau sunete repezi şi viguroase, sub care ea încercă să înăbuşe suspinele care fără voie îi ieşeau din piept.

Luiza, cu capul în jos, gânditoare şi tristă, sta cu ochii pironiţi pe cartea de vizită, care venea să-i tulbure astfel în mijlocul triumfului pacea sufletului. Inima-i bătea puternic şi un oftat lung se unea uneori cu zgomotoasele acorduri ale pianului.

Baroana Danglars intră, îmbrăcată simplu cu o rochie de catifea neagră şi cu o pelerină împodobită cu dantelă pe umeri.

Era din fire palidă; dar în momentul acela, o roşeaţă uşoară-i acoperea obrajii şi-i colora buzele care, contractate dispreţuitor, arătau cât de dureros îi era amărâtă inima.

Eugenia merse înainte-i şi se aplecă cu respect ca să-i sărute mâna; dar doamna Danglars rămase nemişcată şi Eugenia se roşi până în vârful urechilor.

— Ca să izbutesc a te întâlni în Roma, domnişoară, zise în fine baroana, a trebuit să-ţi dau numele de Eugenia d'Armilly; aşadar acum îmi stă înainte Eugenia d'Armilly şi nimeni nu sileşte pe Eugenia d'Armilly să-mi dea această dovadă de respect.

Şi pe când vorbea astfel, doamna Danglars aruncă o căutătură piezişă asupra prietenei fiicei sale, care părea că pricepuse perfect de bine cât erau acele cuvinte de insultătoare pentru dânsa şi apucată de tremur părea o victimă în faţa călăului. Apoi ca să intre în scenă, dând o lecţie fiicei sale, se uită împrejur parcă ar fi căutat un scaun.

— Oh! Stai, doamnă, zise repede Eugenia, dar nu destul de repede pentru ca baroana să n-aibă vremea a zice:

— Nu ştiu dacă actriţele au aceleaşi reguli de bună-cuviinţă ca toată lumea, dar te înştiinţez că n-am obicei să vorbesc în picioare.

Şi la acele cuvinte rostite cu cel mai adânc dispreţ, Eugenia se îngălbeni ca un cadavru, iar Luiza de o constituţie mai nervoasă, se făcu roşie ca o cireaşă.

— Doamnă, reluă Eugenia, care îşi pierduse cu desăvârşire răbdarea şi făcând o sforţare spre a vorbi cu tărie, regulile de bună-cuviinţă ale artistelor sunt acelea ale lumii întregi, mai cu deosebire în Italia, unde trebuie să ştii că aristocraţia artei merge umăr la umăr cu aceea a naşterii.

— Ce fel! Zise îngâmfata baroană cu un zâmbet batjocoritor. Dar eu sunt convinsă că, nu numai merge umăr la umăr, dar îi iese şi înainte cu mult. Oh! Negreşit, aristocraţia dumitale de naştere nu ţi-ar fi procurat o aşa de mare, aşa de firească, aşa de „publică” simpatie. Cu toate acestea, Dumnezeu singur ştie cum s-a putut întâmpla acestea. Foarte des sfaturile rele au asupra celor fără experienţă o înrâurire aşa de mare încât îi târăsc la nebuniile cele mai extravagante.

Baroana aruncă o altă căutătură piezişă Luizei, parcă ar fi vrut să se asigure de efectul cuvintelor sale.

Eugenia tremură de mânie şi de mândrie şi fu cât pe ce să răspundă, dar glasul mamei sale îi tăie vorba.

— Eugenio, ai negreşit de gând să mă întrebi ce scop are vizita mea. Te asigur că vei înţelege în curând scopul acesta. Când aparţinem prin naştere uneia dintr-acele clase ale societăţii înalte, înaintea cărora mulţimea se închină, nu putem să urmăm toate capriciile noastre cu aceiaşi lesniciune şi nepăsare! Cum le urmează fiii claselor de jos şi populare, care n-au nimic de pierdut şi tot de câştigat. Şi lucrul acesta este aşa de adevărat încât ai crezut de cuviinţă să-ţi ascunzi numele de familie şi să iei altul de o mai mică însemnătate.

N-ai fost destul de tare, fiica mea, ca să te dezbari cu totul de ceea ce se numeşte „omul vechi” şi în ochii celor care te-au cunoscut ai rămas tot aceiaşi Eugenia de Servieres şi Danglars Ei bine, numele acesta nu poate în nici un chip aparţine unei actriţe, oricât de sublim ar fi locul ocupat de dânsa pe scenă, mai ales când eu, care-ţi sunt mamă, mă cred în drept săi reclam.

— Să reclami? Întrebă Eugenia cu glas încet şi tremurat şi cu ochii pironiţi în pământ.

— Şi de ce nu?

— Nu te pricep.

— Şi mi se pare totuşi lesne de priceput; când întrebuinţez cuvântul „a reclama” vreau să zic că vei face să înceteze cu sfaturile mele nebuneasca greşeală a fiicei mele. E datoria mea, Eugenio; şi, de ai uita tot ce-mi datorezi, eu nu am uitat nimic.

— Mamă, murmură Eugenia, pe genele căreia tremurau două lacrimi mari, dumneata eşti bună şi generoasă; de aceea am nădăjduit totdeauna mult în indulgenţa dumitale. Totuşi să nu crezi că vreau cumva să părăsesc nobila carieră, pe care liberă şi irevocabil am îmbrăţişat-o, te asigur, fără sfaturile nimănui, emancipându-mă astfel de ticăloşiile, de eticheta şi de monotonia nesuferită a vieţii celei de rând. Nu; făcându-mi planul de fugă, aducându-l în faptă cu curaj şi cu hotărâre, sfidând mii de piedici şi de primejdii, n-am avut ideea a mă întoarce în casa părintească întocmai ca o fetiţă pocăită de o greşeală săvârşită… Te respect… Te iubesc mult… Dar, ce vrei? Viaţa aceasta liberă şi glorioasă este singura mea ambiţie.

— Deajuns, Eugenio! Strigă baroana, sculându-se… Ştiu eu cărui lucru să atribui rătăcirea ta, pe cine să învinuiesc de durerea pe care am suferit-o într-acea blestemată seară. Ah! De-aş fi putut presupune la timp un lucru aşa de grozav! N-aş avea acum ruşine să fiu mama unei comediante

— Doamnă!

— Dar nu voi mai fi multă vreme, Eugenio, urmă baroana sculându-se de pe scaun. Tu nu vei voi să mă faci să mor de mâhnire, nu-i aşa?

— Oh! Mamă, fie-ţi milă! Dumneata nu înţelegi ce este să spui unei actriţe, care e actriţă din instinct natural, din vocaţie: încetează de a mai fi artistă, redevine femeie de rând!

— Oh! Acesta e din cale-afară! Întrerupse baroana cu un zâmbet batjocoritor. Îţi faci o idee prea mare pentru tine, Eugenio. Dar tu nu ştii ce este pentru o femeie de naştere ilustră, pentru o femeie din societatea mare să aibă o fiică pe scândurile murdare ale scenei! O fiică pe care o iubea, pe care o crescuse în simţămintele unei nobile mândrii şi pentru educaţia căreia nu cruţase nimic? Eugenio, aceasta îmi întrece puterile. Ideea aceasta mă ucide! Trebuie ca una din noi două să facă jertfa, pricepi Eugenio? Nu vin aici să-ţi fac o scenă de sentimentalism; las asemenea strâmbături actriţelor care caută efectul. Şi dacă istrionele contrafăcând necontenit natura, ajung să exagereze personajele pe care le reprezintă în comedie şi nu pot să aprecieze durerea adevărată sau plăcerea adevărată care ne domină…

— Mamă, mamă! Strigă Eugenia, tremurând şi sfâşiindu-şi batista cu dinţii.

— Ce înseamnă această scenă? Nu mi-ai spus că eşti actriţă? De ce nu ţi-aş vorbi aşa cum aş vorbi cu orice altă femeie de meseria ta? Răspunse doamna Danglars. Apoi, întorcându-se către Luiza d'Armilly îi adresă direct cuvântul:

— Domnişoară Luiza d'Armilly, dă-mi voie ca să-ţi mulţumesc de zelul fără seamă pe care l-ai pus ca să înveţi pe fiică-mea muzica. Eleva face într-adevăr cinste profesoarei şi ar fi anevoie de deosebit care din ele e profesoara şi care şcolăriţa.

Luiza aruncă o privire rugătoare asupra prietenei sale care înainta spre a se pune între dânsa şi îngâmfata baroană.

— Suntem acum, zise Eugenia două prietene intime, două tovarăşe nedespărţite de lucru, de studii, de glorie şi de soartă. Dumneata, mamă, care, mulţumită naşterii dumitale, n-ai avut niciodată trebuinţă să lucrezi ori să studiezi, pentru ca să câştigi nume şi mijloace de trai, dumneata n-ai să înţelegi, nu poţi să înţelegi ce sfântă e prietenia care ne leagă. Dar cel puţin respect-o. În saloanele luxoase ale societăţii dumneavoastră nu există asemenea prietenii; în pompa nobleţei nu se găseşte o asemenea simplitate sublimă. Ei bine, pentru dânsa eu dispreţuiesc numele ilustrei familii din care mă cobor, pentru dânsa dispreţuiesc soarta strălucită ce-mi aparţinea.

Baroana tresări auzind aceste din urmă cuvinte, aşa de hotărâte.

— Pentru dânsa, în sfârşit urmă Eugenia, strângând pe Luiza în braţe, îţi zic; mamă voi fi totdeauna a dumitale, dar voi fi artistă.

Baroana înţelese că nu putea nădăjdui nimic de la acea prima vizită şi murmurând cuvinte fără şir şi furioase ieşi repede din casa celor două prietene.

Pentru o femeie ca doamna Danglars, care nu se putea învăţa cu ideea de a părăsi societatea în care trăise totdeauna, pentru o femeie aşa de afundată în prejudecăţile castei sale, care numai printr-un instinct de nebună îngâmfare dispreţuia clasele inferioare, nu era nimic pe lume decât vocaţia fatală a Eugeniei.

Doamnei Danglars nu-i mai rămânea decât să plece din Roma, unde în curând, fără îndoială, vre-un cercetător al faptelor şi treburilor altora, lacom de ştiri era să dea în vileag curiozităţii publice biografia noii actriţe şi una dintre cele două d'Armilly era să fie cunoscută atunci drept Eugenia Danglars.

— Acum un ziar se duce pretutindeni şi toţi îl citesc! În Franţa vestea se va reproduce în curând şi va fi raportată din gură în gură, din foaie în foaie; la Londra, era să se ştie pe din afara şi faima va proclama pretutindeni, în toate oraşele lumii civilizate, istoria celebrei actriţe Eugenia Danglars care, din pricina unei sublime vocaţii părăsise mamă, rude, familie, onoruri şi bogăţii spre a urma aspra carieră a cântului.

Baroana fu un moment cuprinsă de descurajare: un moment îşi plecă fruntea sub fatalitatea care o prigonea de o bucată de vreme. Cuprinsă de o vie melancolie, trecu în revistă toate nenorocirile care o loviseră de o vreme. Fuga bărbatului, apariţia nenorocitului căruia dânsa îi era mamă, scrisoarea fatală a amantului ei Villefort scrisă în ajunul morţii, intransigenţa fiicei sale Eugenia, parcă vroia să o piardă. Cu toate acestea ea nu era o femeie care să se dea biruită de fatalitate. Îngâmfarea ei, amorul ei propriu respingeau o asemenea idee şi-i arătau drumul ce trebuia să ia. Jură să oprească pe Eugenia sau mai bine s-o azvârle afară de pe calea pe care o luase şi pregătindu-se să înceapă acea urzeală de intrigi mai ales în care strălucea vigoarea inteligenţei şi toată dibăcia şi iscusinţa ei femeiască.