Capitolul XIIIScrisoarea lui Benedict

Vizita baroanei Danglars, cititorul nu trebuie să o uite, precedă scrisoarea pe care Benedict o iscălise cu numele contelui de Monte-Cristo; şi prin urmare evenimentele pe care avem să le istorisim şi care urmară acelei vizite se întâmplau înainte ca ea să fi primit acea scrisoare, ale cărei consecinţe le vom vedea îndată.

Baroana Danglars avea, cum am spus, o odaie rezervată în casa unei babe, unde-şi opera metamorfoza sa din adolescent bolnăvicios în femeie frumoasă şi viguroasă.

Doamna Danglars, cu un mic sacrificiu bănesc, cumpără secretul babei, spori suma spre a avea dreptul să ceară un secret de mai mare însemnătate, lucru care-i convenea Gabrinei; şi deci o chemă în odaia ei şi începu dialogul pe care-l referim.

— Se află în Roma un om hotărât, capabil de o întreprindere anevoioasă dar bănoasă?

— Sunt mai mulţi.

— Cel mai dibaci?

— Îl voi găsi.

— Când?

— Mâine.

— Prea bine.

— Omul acesta trebuie să frecventeze teatrul ca o persoană obişnuită cu astfel de spectacole.

— Vă garantez eu despre dânsul.

— Va trebui să facă un fel de răpire două, trei răpiri, câte vreţi voi. Să-l lăsaţi pe dânsul.

— Şi cine mă asigură de supunerea lui?

— Interesul lui.

— Dar despre tăcerea ta?

— Cine mă asigură mai curând de a dumneavoastră, zic eu? Aţi venit aici şi credeam că eraţi bărbat; pe urmă am văzut că eraţi femeie ca şi mine. De atunci veniţi des la mine: vă schimbaţi costumul şi forma când vreţi şi când vă place; nu ştiu cine sunteţi şi nici nu caut să aflu. De cumva aţi face vreo faptă rea şi aveţi afaceri cu justiţia, mi-aţi face plăcere să nu pomeniţi despre mine.

Baroana fu nevoită să se mulţumească cu atâta şi aşteptă până în noaptea următoare ca baba să găsească omul înzestrat cu calităţile necesare pentru înfăptuirea unei răpiri.

Când se înnoptă, adolescentul bolnăvicios din familia Servier ieşi înfăşurat în mantaua sa de la cap până la picioare şi se duse acasă la babă, unde, contra obiceiului nu vru să-şi schimbe costumul şi să devină baroana Danglars.

— Ei bine, omul?

— Este aici.

— Cum e?

— De statură înaltă, de un curaj şi de o îndrăzneală neîntrecute, gata să vă slujească la orice. Excelenţa voastră să-l plătească bine şi să nu se îngrijească de rest.

— Nu-i spune că sunt femeie.

— Oh!

— Pune abajurul la lampă pentru ca să fie în umbră şi cheamă-l!

Baba făcu ce i se zise şi presupusul adolescent se înfăşură cu mare luare aminte în cutele mantalei, trântindu-se pe un fotoliu moale.

Peste câteva minute, se auziră paşii unui om care suia scările şi îndată intră un individ, a cărui fizionomie destăinuia vicleşugul vulpii şi curajul leului. Dintr-o privire el măsură pretinsul tânăr şi văzu cu cine avea a face, mult mai înainte ca, baroana să fi avut vreme a observa acelaşi lucru.

Fură câteva momente de tăcere, în timpul cărora noul venit îşi scoase cu politeţe pălăria de pe cap, şi-şi trecu mâinile prin păr, ca să-l aranjeze puţin.

— Mi se asigură că eşti gata să duci la bun sfârşit o misiune care este puţin cam grea zise de Servieres, prefăcându-şi glasul.

— Da, excelenţă, răspunse individul.

— Chiar dacă misiunea de care este vorba ar fi răpire?

Banditul zâmbi şi făcu un gest de dispreţ, parcă s-ar fi aşteptat la ceva mai anevoios.

— Foarte bine, urmă de Servieres, după ce se gândi un moment. Ne poate auzi cineva aici?

— Sunt singur, răspunse banditul.

— Ai obicei să mergi pe la teatre?

— Ştiu pe dinafară toate ariile de operă.

— Aşadar ai vizitat toată Italia?

— Cunosc palmă cu palmă toată bucata de pământ de Reggio până la Aosta, atât de partea mării Corsicane cât şi aceea a Adriaticei.

— Să ne mulţumim deocamdată a vorbi de teatrul Argentina.

— Ascult.

— Cunoşti pe cele două actriţe noi?

— Cine nu cunoaşte în Roma pe cele două d'Armilly?

— Vorbesc despre cea mai tânără.

— Eugenia?

— Da.

— Închipuieşte-ţi că un om din lumea aceasta o iubeşte cu patimă, închipuieşte-ţi unul din acele simţăminte nedomolite care te fac să calci în picioare şi lume şi legi, să treci prin orice primejdii, să sfărâmi orice piedici ca să ajungi la posesiunea unui lucru adorat, unul din acele simţăminte care cresc şi se întăresc prin dispreţul rece al acelui lucru adorat şi care, tocmai ca şi trăsnetul, care sfărâmă şi arde tot îşi ajunge la scop.

— Pricep.

— E vorba de răpirea Eugeniei DArmilly.

— Nimic mai simplu.

— Şi când se va face?

— Fixaţi excelenţa voastră noaptea şi ceasul.

— Cum?

— Excelenţă, mi s-a spus că plătiţi bine: trebuie să vă servesc deci după cum plătiţi. Vă rog şi vă repet să-mi spuneţi noaptea şi ceasul când trebuie făcută răpirea.

— Înainte de toate îţi recomand un lucru, zise baroana, ezitând un moment şi parcă având remuşcări de a atenta aşa de mişeleşte la libertatea Eugeniei.

— Ce?

— Respectul cel mai adânc.

— Bine-înţeles.

— Cât mai puţină silnicire.

— N-aveţi teamă

— Şi cine-mi răspunde de supunerea punctuală a dumitale?

— Îmi veţi plăti după ce voi fi săvârşit răpirea, excelenţă şi răpirea vă va putea spune de nu voi fi fost respectuos cu dânsa, în afară numai de aceea că am răpit-o?

— Unde te voi putea găsi?

— Cunoaşteţi catacombele lui san Sebastian?

— Nu răspunse de Servieres,. Care adaugă pe dată: Gândeşte-te, domnule, sarcina dumitale nu se sfârşeşte aici, a o răpi nu e de ajuns, mai trebuie apoi să duci pe Eugenia la Neapole.

— Cu asta nu mă pot însărcina.

— Atunci o vei duce la mănăstirea pe care ţi-o voi indica eu?

— Negreşit; numai să ne primească.

— Vă vor primi.

— Spuneţi-mi ziua răpirii.

— În seara în care va trebui să cânte Semiramida înainte de începerea spectacolului.

— Mănăstirea?

— Îţi voi lăsa aici numele, mâine la amiază.

— Atunci, deoarece nu voi avea cinstea să vă mai văd, plătiţi-mi dinainte.

Baroana prevăzuse tot, scoase punga şi plăti banditului banii pe care îi cerea dânsul.

— Bine, bine murmură ea, văzându-l că pleacă. În mănăstire ţi se va sfârşi visul tău extravagant care mă compromite. Eugenio, te vei căi în singurătate, pentru că ţi-ai părăsit pe mamă-ta într-o zi.

În seara zilei următoare, doamna Danglars primi scrisoarea pe care i-o trimitea Benedict prin Pastrini şi pe care o repetăm aici: „Cineva care stimează şi respectă mult pe excelenţa voastră: a aflat că secretul excelenţei voastre e descoperit în Roma. Excelenţa voastră să-mi dea voie, a o înştiinţa, pentru că n-aş vroi pentru nimic în lume ca dumneavoastră să suferiţi cât de puţin din această cauză.

Afecţionat „Conte de Monte-Cristo”

Dacă fără de veste capul Medusei, cu părul ei şerpuitor şi cu înfăţişarea înspăimântătoare pe care i-o dase răzbunarea Minervei, s-ar fi arătat în aer înaintea ochilor sărmanei baroane, n-ar fi înmărmurit-o mai mult de cea care o cuprinse când sfârşi citirea biletului iscălit contele de Monte-Cristo.

— Să fie vis? Citi iarăşi.

Nu era nici o îndoială. Nu visa. Avea în mâini o scrisoare care-i spunea că secretul ei era cunoscut în Roma! Ce secret? Cărui secret îi putea dânsa atribui cuvintele acelea decât răpirea Eugeniei? Ah! Da, fără îndoială, la răpirea aceea făcea aluzie contele de Monte-Cristo. Dar el unde era? Cum aflase că dânsa, doamna Danglars, se afla la Roma?

— Ah îşi zise ea cu un zâmbet amar, uitam că omul acesta extraordinar are privilegiul să vadă în întuneric, să citească în viitor şi să ghicească prezentul, chiar de l-am socoti acoperit cu cel mai nepătruns mister. Pentru acest om nu există taine, nu există mistere. Dar unde e? Trebuie să-l văd… Trebuie să-i vorbesc… El e mare şi puternic şi nădăjduiesc că-mi va veni într-ajutor.

Vorbind astfel, se duse repede la masa de lucru, scrise, îndoi şi pecetlui o scrisoare, şi-i puse ca adresă următoarele cuvinte:

Excelenţei sale, domnului conte de Monte-Cristo. Foarte urgentă.

Mare fu mirarea lui Pastrini când primi scrisoarea aceasta ca s-o dea vecinului de la etajul al doilea şi îndată ce văzu adresa fu cât pe ce să se întoarcă înapoi şi să spună că persoana căruia i se trimitea scrisoarea nu era la hotelul său şi nu se afla nici măcar în Roma; dar aducându-şi aminte de vorbele lui Benedict şi cugetând că poate acesta-i va desluşi enigma, se sui la etajul al doilea şi intră în odaia bucătarului său.

— Excelenţă, sunt grozav de obosit.

— Ai umblat mult?

— Nu, excelenţă, răspunse Pastrini, scoţând un oftat lung.

— Ai suit scara în fugă?

— Pe Madona! Sunt obosit de povara unei scrisori.

— Ce vrea să zică această glumă, meştere Pastrini?

— Ah! Glumă, glumă! Poate că aşa i se pare excelenţei voastre; dar când o scrisoare are adresa aceasta!

— Ce adresă?

— A contelui de Monte-Cristo! Strigă Pastrini.

— Dă-o încoace, zise Benedict.

Până când Pastrini să n-aibă vreme de a zice un cuvânt, scrisoarea era deja în mâna agitată a celebrului asasin.

— Dar, excelenţă! D-v. Nu sunteţi contele.

— Ei! Sunt secretarul lui.

— D-voastră! Zise Pastrini zăpăcit. D-voastră, secretarul lui! Dar, îmi spusese-ţi că…

— Ah! Dragul meu Pastrini, de astă dată îţi declar că nu mai stau un singur moment în hotelul dumitale, pentru că eşti nesuferit de curios.

Pastrini, care de câtva timp nu mai pricepea absolut nimic din câte se petrecuse în casa lui, se văzu nevoit să plece în biroul său, unde aşteptă ocazia de a vorbi cu Peppino spre a-i spune că secretarul celebrului conte se află la Roma.

Benedict plecă de la hotelul Pastrini, luând cu sine misteriosul cufăraş şi un geamantan de piele care era singurul său bagaj, cu intenţia hotărâtă de a se folosi de norocoasa descoperire pe care o făcuse. Se duse acasă la portarul teatrului Argentina şi bătu în poartă cu atâta aroganţă, încât sărmanul baron ruinat tresări pe scaun şi fu cât pe ce să cadă jos.

— Ei, baroane, strigă Benedict.

— Tot aceeaşi glumă domnule, te-ai jurat, se vede treaba, să mă prăpădeşti?

— Dacă-ţi zic baron, dragul meu, e că sunt convins că eşti în ajun de a-ţi redobândi averea, răspunse Benedict, suindu-se şi punând într-un colţ geamantanul, dar ţinându-şi cufăraşul la subţioară.

— Ce este? Nu cumva pleci în vreo călătorie?

— Vreo călătorie? Ah! Pricep de ce-mi pui întrebarea aceasta! Geamantanul te-a amăgit. Dar ia spune-mi, dragul meu, mi se pare că dacă te muţi nu e obiceiul să-ţi laşi lucrurile în casa de unde pleci!

— Te muţi!

— Da.

— Dar…

— Nu cumva, dragul meu, ai pe aici vreo odaie neocupată?

— Nu, nu, zău nu am, se grăbi să răspundă baronul care nu se putea deloc împăca cu ideea că va avea onoarea vecinătăţii prinţului Andrea de Cavalcanti.

— Rău! Rău! Dragă baroane! Ah! Îmi aduc aminte… Am ceva de făcut; dă-mi hârtie, un condei şi o călimară.

— Domnule, îţi repet că n-am odăi libere în casă… Iacă. Aici e sufrageria, dincoace bucătăria…

— Ei! Eu n-am deloc gustul să fac planul casei dumitale; nu-ţi cer nici o desluşire în privinţa aceasta, te rog numai să-mi dai hârtie, un condei şi o călimară.

— Vrei să scrii?

— De ce nu baroanei Danglars? Răspunse Benedict. Baronul făcu o săritură înapoi, pentru că simţi o emoţie violentă.

— Ai să scrii baroanei?

— Şi pentru ce te miri aşa de mult domnule baron? Nu ţi-am făgăduit să ţi-o dau în mână împreună cu cele trei milioane ale ei, dacă cumva te mai căieşti încă că ai părăsit-o pe dânsa şi milioanele ei, se înţelege. Da, baroana este la Roma, mi-a scris şi am să-i răspund.

— Ţi-a scris?

— Îi cunoşti scriitura?

— Aşa cred.

Benedict îi arătă scrisoarea, trimisă de baroană pretinsului conte de Monte-Cristo.

— Ah! Exclamă baronul, citind numele acela pe plic. Scriitura este a ei, nu e de zis; dar pretinzi că ţi-a scris dumitale şi nu e numele dumitale acesta.

— Nu e al meu, bine, zise Benedict, zâmbind. Şi apoi adaugă îndată:

— Dragă baroane, nu-ţi mai aduci aminte de talismanul meu miraculos… Ah, dacă îmi dai voie, bine că-mi aduci aminte, lasă-mă să pun aici cufărul meu. Dar nu te atinge de el, conţine „mâna de mort”.

Danglars, fără voie, se înfiora; Benedict, urmă:

— Domnule, am comandat baroanei să vină la Roma şi să-şi vândă palatul şi argintăria din Paris. Ea mi s-a supus. Diseară-mi aşteaptă ordinele şi am venit să mă sfătuiesc cu dumneata în această privinţă.

Tonul convins cu care Benedict rosti aceste cuvinte, uimi pe sărmanul baron care rămase cu gura căscată şi cu ochii deschişi mari.

— Parcă aş visa, murmură el. Nu cumva sunt menit a fi inundat de o ploaie de aur?

Sărmanul, fermecat, îşi închipuia că vede acoperişul casei acoperit de monede de aur; visul era frumos… Dar era vis.

— Ai curaj, deci, domnule baron, îi zise Benedict; deşteaptă-te, ieşi din amorţeală. Scriu baroane, şi-i anunţ apropiata dumitale vizită.

— Eu! Să mă duc la dânsa? Nu, nu, niciodată, niciodată.

— Înţeleg, te temi că baroana să nu te mustre pentru nevrednica dumitale purtare faţă de dânsa. Dar n-ai nici o teamă, îţi garantez eu că toate vor merge bine şi că baroana se va arunca dânsa mai întâi în braţele dumitale.

— Oh! Asta baroana n-a făcut-o niciodată, cel puţin de bună voie, nici chiar în timpurile cele mai bune.

— O va face acum. Ai curaj şi lasă-mă să scriu! Exclamă Benedict poruncitor şi scrise următoarele: „Doamnă, nu sunt în stare să vă dau sfaturi; totuşi, părerea mea este că nu trebuie să vă îngrijiţi de nişte lucruri care nu merită a vă nelinişti. Am dejunat astăzi cu domnul baron Danglars în căsuţa sa de ţară, unde mi-a arătat o colecţie de tablouri de mare preţ de un gust deosebit; am observat între altele portretul dumneavoastră care vă seamănă admirabil. Aşa încât, văzându-l, nu am putut să nu şoptesc cuvintele acestea: Frumoasă baroană, eşti rea, dar răutatea ta place celor care te cunosc.

Daţi domnului baron buna veste a aflării dumneavoastră la Roma şi nu mă îndoiesc că se va grăbi să vă facă o vizită mâine seară. Cât despre răpire, credeţi-mă pe mine, nu se va face, pentru că aţi fost trădată; dar omul nu va spune nimic care să vă poată compromite.”

După ce sfârşi scrisoarea şi o iscăli cu numele contelui de Monte-Cristo, o pecetlui şi-i puse adresa doamnei baroane Danglars.

— Acum, zise el, trebuie ca s-o ducă cineva la adresa ei.

— Nu e nimeni aici, aici nu sunt slugi, răspunse baronul, care în vremea aceasta se plimbase prin odaie afundat în socotelile privitoare la chipul cum el va întrebuinţa milioanele baroanei, îndată după ce se va fi împăcat cu soţia sa.

— Ah, sărmana baroană, pe când ea arde de dorinţa de a se uni cu d-ta, stai aici ca o bucată de gheaţă şi nu te gândeşti nici măcar la lucrul cel mai neînsemnat, de a găsi adică un om care să ducă scrisoarea la adresă. Ingratule,… Dar ia ascultă, a bătut cineva la poartă… Oricine va fi, mi-l trimite cerul; cel dintâi care va sosi aici îmi va face serviciul de care am nevoie.

Baronul încruntă sprâncenele şi întrebă:

— Cine este?

— Pe o mie de draci, domnule baron, deschide. Sunt lucruri care nu se pot striga din uliţă, răspunse de afară un glas bărbătesc.

— Ce minune! Ce minune exclamă Benedict. De astă-dată, dragul meu, nu-ţi zic eu baron.

— Pentru numele lui Dumnezeu! Ia-ţi geamantanul şi du-te în odaia dumitale… Sau mai bine nu…, ar fi mai bine să te duci de tot.

— Îţi pierzi mintea? Semnalul se repetă.

— Ah! Doamne Dumnezeule! Exclamă baronul care parcă călca pe jăratec.

Benedict alergă la poartă şi o deschise, în vreme ce Danglars, care nu putu împiedica mişcarea aceea, făcu un gest de mânie şi încercă să-şi ia un aer care să arate noului venit în ce mare încurcătură îl punea.