Capitolul XIO vizită neaşteptată

Doamna Danglars plecase din Paris cu ideea hotărâtă de a părăsi Franţa, pentru că unei femei obişnuită din copilărie, cu luxul, cu eleganţa capitalei, provincia nu-i prezintă nici o atracţie, n-avea nimic care să-i deştepte vreo simpatie, decât poate numai pentru scurtul anotimp al primăverii.

Doamna Danglars nu putea admite putinţa ca ea să ducă o viaţă trândavă şi plicticoasă într-un oraş de mâna a doua. De aceea după ce merse la Lyon, stătu acolo cât timp trebui lui De-bray să vândă palatul ei somptuos din Paris şi să-i trimită un ordin ca să primească banii. Acei bani fură destinaţi cheltuielilor drumului. Şi în urmă, ea se grăbi să iasă din Franţa şi porni cu vaporul spre Roma.

În sfârşit superba cupolă a lui Sf. Petru, desluşindu-se maiestoasă pe cerul albastru al Italiei, se arătă ochilor fermecaţi ai baroanei Danglars, a cărei inimă se deschidea delicios, parcă ar fi renăscut la o altă viaţă.

A doua zi, doamna Danglars sta în hotelul Pastrini, într-un mod cu totul particular care o costă îndoit; acel mod însăşi îi convenea cel puţin pentru toată vremea în care nu era să ştie cu siguranţă dacă bărbatu-său şi fiică-sa se aflau în oraşul acela şi, aflându-se acolo, cu ce se ocupau.

Paşaportul ei era al unui tânăr din familia Servieres, bolnav, care călătorea ca să se distreze. Sub acest nume era cunoscută în hotel, unde se îmbrăca femeieşte numai noaptea ca să se ducă la teatre.

Întâmplarea aduce uneori întâlniri pe care nu le-ar putea naşte nici cel mai îndurat prigonitor. A doua seară după ce ea merse la Argentina, baroana se afla în faţă cu fiică-sa care debuta… Fu, cum am spus, o lovitură de trăsnet pentru dânsa: crezu că era să moară. Şi de aceea, din momentul acela se hotărî să nu mai calce în acel teatru, în care mândria ei primise o lovitură aşa de teribilă şi a nu mai ieşi din apartamentul său. Acolo, cuprinsă de o mânie şi de o furie neputincioase, recurse la toate expedientele bogatei sale imaginaţii spre a găsi un mijloc de a scoate pe Eugenia din cariera în care intrase. Acest mijloc îi fu insuflat de îngâmfarea ei.

— Mă voi duce, zise, la dânsa, voi vorbi, o voi strivi sub povara ruşinii şi îmi va cădea la picioare ca să-mi ceară iertare.

Îngâmfata baroană se amăgea. Oricum, a doua zi după reprezentaţia Semiramidei sau mai bine zis a doua zi după triumful celor două tinere d'Armilly baroana Danglars se duse la o bătrână în casa căreia luase cu chirie un apartament. Acolo îşi făcu schimbarea din tânăr bolnăvicios într-o femeie frumoasă şi viguroasă, şi, înfăşurându-se într-un şal lung, se sui într-o trăsură elegantă.

— La doamnele d'Armilly, zise ea vizitiului cu un aer plin de dispreţul cel mai îngâmfat.

Trăsura plecă în galop.

Cele două primiseră bogatul dar al impresarului şi ţinându-se cu dragoste de braţe, plângeau de fericire şi de entuziasm când auziră oprindu-se o trăsură şi aproape pe dată sunetul nerăbdător al clopoţelului anunţând o vizită.

— Oh! Nu mă amăgesc, strigă Eugenia. Iată a douăzeci şi patra trăsură…, nici mai mult nici mai puţin. Oh! În cele din urmă treaba aceasta devine plicticoasă, ce zici tu, dragă? Douăzeci şi patru de trăsuri în aceiaşi zi la aceiaşi poartă! Parcă ar sta aici un ministru, un agent din diplomaţia înaltă, ori contele de Monte Cristo? Totuşi, ştiu prea bine cu toţii că tu, tu singură, suava şi duioasa mea prietenă, atragi atâta lume.

Şi vorbind astfel Eugenia acoperea de sărutări pe iubita ei Luiza.

— Oh! Arsace nu va ieşi repede din amintirea romanilor, pentru că ei sunt cunoscători buni; ei au putut preţui mai bine decât toţi excelenţa metodei tale, inteligenţa acţiunii tale, nobleţea şi inspirata expresie a gestului tău.

— Încet, încet, dragă Eugenio, nu cumva crezi că am făcut mai mare efect decât tine?

— Nu, dar sunt convinsă că fără de tine n-aş fi putut reprezenta cu aceeaşi putere rolul Semiramidei.

— Ei! Ei! Eugenio, îţi faci despre mine o idee care trece peste orice margini; orbirea ta, generozitatea ta nebună te face să-ţi uiţi meritul tău. Aici vezi două coroane, care nu sunt nici mai puţine, nici mai puţin bogate decât ale mele şi aceasta vrea să zică că poporul italian nu face nici o deosebire între noi şi pune, în nepărtinirea sa, într-aceiaşi cumpănă talentul nostru şi-i dă o aceiaşi răsplată.

Eugenia nu răspunse nimic, dar aruncă cu respect şi cu dragoste braţele pe după gâtul profesoarei, prietenei şi tovarăşei sale.

În momentul acela se deschise uşa salonului şi intră o femeie de vârstă mijlocie, guvernanta casei celor două domnişoare d'Armilly.