Capitolul XSurprindere

Pe când Pastrini avea dialogul, pe care l-am raportat, cu Peppino, Benedict se gândise serios la misterul în care parcă vroia să se învăluie vecinul său de la etajul întâi! Apoi, ca şi cum deodată ar fi luat o hotărâre decisivă, se aşeză la masă şi-şi pregăti hârtie şi condei ca să scrie.

— Oh! Vreau neapărat să ştiu cine este vecinul meu! Zise el cu un aer triumfător. Planul meu este foarte bun şi prevăd de pe acum că va avea un rezultat din cele mai minunate.

Apoi se apucă să scrie următoarea scrisoare: „Cineva care stimează şi respectă mult pe excelenţa voastră, a aflat că secretul excelenţei voastre e descoperit la Roma. Excelenţa voastră să-mi dea voie a o înştiinţa, pentru că n-aş vroi pentru nimic în lume ca dv. să suferiţi cât de puţin din această cauză.

Afecţionat, Conte de Monte-Cristo.”

— Oh! Ce idee bună, uimitoare! Murmură Benedict iscălind scrisoarea cu acel nume ilustru; omul acesta e cunoscut pretutindeni şi de toţi; misteriosul meu vecin va crede înştiinţarea pe care i-o trimit. Dacă vrea să-şi ascundă numele, ce nelinişte, ce spaimă! Dacă nu, va arunca hârtia, tratând ca intrigant pe nobilul senior.

Tocmai atunci se ivi şi Pastrini, care, cu demonstraţiile celui mai smerit respect ceru, mai înainte de a intra, voie lui Benedict.

— Intră, zise acesta pe când închidea scrisoarea.

— Iată biletul pe care mi l-aţi cerut pentru teatrul Argentina, mâine se dă opera Semiramis, în care debutează pentru a doua oară tinerele d'Armilly,.

— Prea bine.

— Excelenţa voastră n-are să-mi dea alte porunci?

— Trebuie să duci îndată scrisoarea aceasta locatarului de la etajul întâi.

— Cum, excelenţă! Dar el nu vrea să primească scrisori.

— Ce, ce? Meştere Pastrini! Pui piedici, când poruncesc eu! Vreau, vreau, mă pricepi? Să-i duci scrisoarea aceasta, pentru că aşa-mi place mie şi fără să mai stai la îndoială

— Mă voi supune, excelenţă, răspunse Pastrini, cu un aer de smerenie ipocrită, după ce-şi aruncă ochii pe plic. Totuşi vă voi spune că n-are adresa… Şi că e lucru rar o scrisoare fără nume. Cum vrei să-l fac să priceapă că lui i-aţi trimis scrisoarea aceasta?

— Ei! Meştere Pastrini, trebuie să-ţi spun că eşti cam tare de cap. Ce fel, n-ai în casa dumitale o foaie de plumb, o bucată de pergament, în sfârşit ceva în care să poţi înveli scrisoarea spre a o introduce în odaia străinului? O cutie cu prăjituri, de pildă!

Meşterul Pastrini dădu din cap, murmurând cu un aer de om neconvins:

— Oh! Ar fi însă un abuz care ar vătăma creditul bucătăriei mele.

— N-ai grijă, bucătarul dumitale nu va spune nici un cuvânt nimănui despre aceasta şi creditul bucătăriei dumitale nu va suferi cât de puţin. Hai, meştere Pastrini, cu scrupulele dumitale ai să mă faci să cred în cele din urmă că ai oarecare relaţii cu acel bucătar misterios; eu, care, după cum ştii, sunt un student care călătoresc spre a mă instrui în bellearte, examinând cu luare aminte monumentele arhitecturii vechi; nu pot să sufăr misterele. M-ai înţeles? Apoi îţi declar că locatarul dumitale nu-mi place mie mult, ş-apoi îl bănuiesc foarte învăţat în chimie şi în fizică experimentală, fără să mai spun că el este unul din cei mai buni arhitecţi din Europa; aşa că sunt bine hotărât să vorbesc cu dânsul. Vreau.

Hai, hai, meştere Pastrini, du-te, norocul ne va ajuta; poate că vei găsi şi dumneata un prilej bun de a vorbi despre treburile dumitale cu un vrăjitor care-ţi poate prezice fără greş ziua şi ceasul morţii.

Meşterul Pastrini, care murea de poftă de-a vorbi cu locatarul său de la etajul întâi, se conformă poruncii lui Benedict şi se însărcina să-i dea scrisoarea.

Să ne întoarcem acum la Peppino şi să-i observăm toate mişcările în casa presupusului agent francez.

Peppino, urmând întocmai indicaţiile căpătate asupra casei unde locuia sărmanul baron ruinat, acum portar la teatrul Argentina, ajunse acolo fără a întâmpina cea mai mică piedică, dar nu fără să se fi dus mai întâi pe la bancherul său; bandiţii romani se înţeleg totdeauna cu câte un cămătar, ca să aibă bani; ca om dibaci în meseria sa, el observă casa şi poarta, ferestrele, tot.

Convingându-se că era cu neputinţă să intre acolo cu sila, recurse la un vicleşug şi bătu în poartă.

Peste câteva minute, se auzi glasul lui Danglars întrebând cine era şi Peppino răspunse:

— Vreau numai să vă dau o scrisoare, excelenţă.

— Oh! Oh! Iată altul care-mi zice excelenţă, cugetă Danglars; şi adăugă cu glas tare:

— Îmi spui că ai să-mi dai o scrisoare şi din partea cui?

— Nu ştiu, excelenţă; tot ce vă pot spune e că vine din Franţa.

— Din Franţa! Repetă Danglars încet şi pe când o sudoare rece îi acoperea fruntea. Desigur, prietene, ai greşit adresa; zise el tare căci cine mi-ar putea-o trimite?

Peppino rămase un moment cam zăpăcit şi neştiind ce să răspundă, totuşi redobândindu-şi iute prezenţa de spirit, zise:

— Un domn care stă la hotelul Pastrini, via del Corso.

— Ah! Ah! Am înţeles, e de la Andrea Cavalcanti cugetă Danglars şi deschise poarta.

Peppino se urcă şi intră în odaia bietului portar al teatrului Argentina, având grijă mai întâi ca să închidă bine poarta din stradă. Pe urmă, băgând mâna în sân, porni repede spre dânsul şi, scoţând un pumnal ascuţit, i-l puse la gât.

— De-i scoate cel mai mic ţipăt, domnule baron, te omor. Surprinderea baronului fu aşa de mare că un moment nici nu putu vorbi. Se îngălbeni teribil şi tremură din tot trupul aşa încât să inspire milă.

— N-ai teamă, domnule baron, îi zise Peppino cu aerul cel mai blând din lume. Asta nu vrea să zică nicidecum că eu am să am cinstea de a te omorî, e numai o mică înştiinţare care nu va fi pusă în faptă dacă dumneata vei binevoi să te convingi că nu trebuie să strigi.

— Ce vrei cu mine? Întrebă Danglars, făcând o uimitoare sforţare asupră-şi ca să-şi biruiască frica.

— Un lucru de nimic, domnule, reluă Peppino. Ştiu tot şi mai ales ştiu pentru ce te afli dumneata la Roma; este însă un alt mic secret pe care aş vroi să-l cumpăr în numele domnului Luigi Vampa, în mâinile căruia d-ta, domnule baron, ai avut deja bunătatea să verşi bagatela de şase milioane de lei.

— Bun! Murmură Danglars care începea să-şi mai vină puţin în fire. Faci o mare greşeală de a confunda verbul „fura”! Cu verbul „vărsa”. Fără de această confundare, ai fi putu spune: domnu Luigi Vampa, ale cărui mâini mi-au furat şase milioane lei.

— Luigi Vampa are cinstea să propună domnului baron cu toată loialitatea şi sinceritatea care-l caracterizează următoarea învoială: Domnul baron îmi va spune numele tovarăşilor săi, îi va aduna la o întrunire foarte secretă, la Coloseu, în mijlocul nopţii şi va primi în schimb o mie de forinţi asupra cărora îi pot da chiar acum o mică arvună.

Discursul său, mai bine-zis propunerea banditului, era cât se poate de extravagantă, mai extravagantă decât cele pe care şi le-ar fi putut închipui cândva baronul de Danglars. Căscă ochii mari şi încercă a se convinge că nu dormea.

— Ce vrei, domnule baron, asta e gramatica noastră, şi-ţi spun drept că voi muri fără să o schimb, pentru că-mi place mai mult decât oricare alta.

Dar să revenim la noi; d-ta, domnule baron, ai suferit acea mică nenorocire din porunca domnului conte de Monte-Cristo, zis altfel şi Simbad marinarul şi cum e firesc lucru nu-i eşti tocmai recunoscător; eu însă nu te învinuiesc pentru aceasta, domnule baron: părerile sunt libere. Cât despre mine, însă, în loc să fiu mânios pe dânsul, m-aş arunca în foc pentru el. Vezi aşadar că noi urmăm căi foarte diferite. Dumneata, negreşit, ai jurat să dobori stejarul; eu, dimpotrivă, să încheiem, domnule baron.

Peppino îl înţelese, ridică în sus braţul făcând să sclipească pumnalul pe când cu mâna stângă sună banii conţinuţi într-o pungă, sunet care produsese asupra inimii nobile a lui Danglars cel mai plăcut efect.

— Domnule, zise el, nu ştiu despre ce vrei să vorbeşti, îmi spui despre tovarăşi! Ai avea bunătatea să mă desluşeşti unde-i am pe acei tovarăşi! Poate că nu ştii că eu acum sunt numai un biet portar la teatrul Argentina, că nu fac afaceri.

— Basme, poveşti, domnule baron; ţi-ai ales rău momentul de a mi le spune. Moneda asta n-are curs. Ştim foarte bine că eşti agentul guvernului francez, că lucrezi la nimicirea contelui de Monte-Cristo…

— Eu, eu! Tot ce ştiu eu despre omul acesta e că el e un fel de mit care seamănă cu dinţii Sibilei Cumana.

— Înainte, domnule baron.

— Ştiu că acest conte de Monte-Cristo a fost victima unui furt considerabil care i-a lăsat afacerile cam încurcate.

Peppino zâmbi, dând din cap.

— Şi ce i-au furat?

— Aur nu, dar ceva foarte ciudat, extraordinar de ciudat; un talisman cu care el dobândea tot ce dorea şi cu care-şi săvârşea negrele sale răzbunări.

— Iacă alta acum, întrerupse Peppino. Şi ce talisman era.

— O mână de mort, răspunse Danglars. Peppino se îngălbeni şi se înfiora.

— Se zice; urmă baronul că pretinsul conte de Monte-Cristo, care a aţâţat atâta vreme admiraţia Europei cu magnificenţa şi cu capriciile lui, a căzut într-o stare ridicolă de când i s-a furat acel talisman şi nu mai ştiu altceva.

Peppino avea şi el multă superstiţie, ca orice om din clasa de jos, superstiţie care formează mai toată religia acestor oameni slabi, pentru care fiece cuvânt din Biblie, fiece mişcare a preotului sunt mistere care se respectă numai din cauza obiceiului moştenit în curs de veacuri.

Peppino, bandit îndrăzneţ şi netemător, care în stare normală ar fi ars cu cel mai mare sânge rece creierii unui om în punga căruia ar fi bănuit că se găsea o monedă de aur, n-ar fi avut curajul să înţepe cu un ac braţul unui cadavru; ba ar fi fost văzut îngenunchind lângă corpul victimei sale şi rostind rugăciuni pentru odihna sufletului mortului.

Faptul că i se spunea, combinat cu vorbele lui Pastrini, produse aşadar o vie impresie asupra lui, impresie care nu era nicidecum favorabilă contelui de Monte-Cristo, căruia totuşi îi datora viaţa.

Toate simţămintele de simpatie, pe care purtarea acelui om şi nemărginita lui putere le insuflaseră banditului, se stinseră pe dată în inima lui, din momentul când dobândi convingerea că puterea aceea nemărginită avea ca temei un fapt oribil, posesiunea unei mâini de mort, tăiată negreşit, chiar de dânsul cu o îndrăzneală sacrilegică, profanând astfel un mormânt şi tulburând odihna morţilor.

Totuşi, dacă simpatia dispăru, recunoştinţa cu datoriile legate de dânsa rămase şi Peppino jură să scape viaţa contelui după cum contele o scăpase pe a lui.

— Domnule baron, oricât ar fi de ciudat ceea ce dumneata mi-ai istorisit, eu tot stărui în întrebarea pe care ţi-am pus-o cu privire la tovarăşii dumitale.

— Asta-i! Dar cine sunt tovarăşii aceia? Ţi-am spus că nu mă mai ocup de afaceri.

— Domnule, să nu pierdem vremea, reluă banditul. Dacă nu-mi spui ceea ce-ţi cer, te omor.

— Îţi jur că te amăgeşti; ai fost rău informat… Eu n-am nici un gând împotriva contelui de Monte-Cristo.

— Bine! Vreau să te cred, dar atunci spune-mi cine e acela care a furat talismanul acela, şi-ţi voi da ca răsplată o mie de florini.

Răspunsul acesta nu-i displăcu lui Danglars, care se pregăti să spună tot.

— Şi mă pot întemeia pe prudenţa dumitale? Întrebă el

— Da, răspunse Peppino.

— Bine. Adă banii, atunci.

— Drace! Murmură Peppino, numărând banii în mâna lui Danglars, mult te grăbeşti! Gândeşte-te bine, domnule baron, cel puţin. Dacă dumneata nu vei spune adevărul, îţi-primejduieşti viaţa. Iaca banii.

— Şi iată adevărul, adăugă Danglars, care fără să se oprească, urmă în chipul următor:

— La hotelul Pastrini, la etajul al doilea, stă un om din Franţa, care posedă talismanul furat, dacă trebuie să-l credem, de la contele de Monte-Cristo. Am văzut chiar cu ochii mei într-un cufăraş de abanos cu brăţări de oţel lustruit, mâna de mort acoperită cu un văl subţire şi am observat într-un deget! Al mâinii aceleia un inel mare de aur pe care mi s-a părut că avea săpat un nume.

Şi baronul se uită lacom la banii pe care-i avea în mână, uimit că aşa de puţine cuvinte, îi produceau aşa de mulţi bani.

— Acum, domnule baron, dacă dumneata vei avea bunăvoinţa să urmezi a mă informa despre posesorul mâinii de mort, eu, Peppino, aghiotantul lui Vampa, îţi făgăduiesc să întregesc suma pe care ai primit-o; dar te prevestesc totodată că cea mai mică minciună, ar fi cauza morţii dumitale.

— Dar eu nu mai ştiu nimic despre omul acesta, te asigur.

— Mâine, poimâine ai putea să ştii…

— Ah! Aşa se poate; învoiala e făcută. Dar unde te voi găsi?

— Nu e necesar, domnule baron, să stabilim un loc de întâlnire, pentru că îndată ce vei afla ceva o vei putea spune fără teamă omului care-ţi va da cuvântul de ordine „fidelitatea lui Vampa şi a lui Peppino”.

— Şi unde voi găsi pe omul acela?

— Pretutindeni.

— Dar banii?

— Îi vei primi din mâna lui.

Apoi banditul îşi luă rămas bun de la Danglars şi plecă mulţumit de convorbirea sa şi convins că lăcomia lui Danglars va fi cel mai bun mijloc de spionaj, într-adevăr, Danglars. Îndată ce dispăru Peppino, îşi frecă mâinile cu bucurie şi începu a crede că norocul, obosit, vroia să-i zâmbească iarăşi.

— Fără îndoială voi face slujba aceasta; îmi place, muncă puţină, greutăţi puţine, bani mulţi, e tocmai o slujbă pentru mine.

Şi luă hotărârea de a se retrage din onorabila funcţie de portar al teatrului Argentina şi legănat de visuri aurite, dezmierdat de cele mai zâmbitoare himere, adormi liniştit şi dormi până dimineaţa, ca şi cum nimic n-ar fi trebuit să-i tulbure nevinovăţia sufletului.