Capitolul XIX Al treilea acces

Acum, când comoara, care fusese atâta timp obiectul meditaţiilor abatelui, putea să asigure în viitor fericirea celui pe care Faria îl iubea cu adevărat ca pe un fiu, valoarea ei sporise în ochii lui; cântărea zilnic cantitatea comorii, explicând lui Dantès binele pe care putea să-l facă prietenilor săi, în vremurile noastre moderne, un om cu 13 sau 14 milioane; şi atunci, chipul lui Dantès se posomora, căci îi venea în minte jurământul de răzbunare pe care îl făcuse şi se gândea cât rău poate să facă pe de altă parte duşmanilor săi, în vremurile noastre moderne, un om cu o avere de 13 sau 14 milioane. Abatele nu cunoştea insula Monte-Cristo, dar Dantès o cunoştea: trecuse deseori pe dinaintea insulei acesteia, situată la 25 mile de Pianosa, între Corsica şi insula Elba, iar o dată poposise acolo. Insula era, fusese totdeauna şi e încă absolut pustie; o stâncă de formă conică aproape, care pare a fi fost împinsă de un cataclism vulcanic din adâncul abisului la suprafaţa mării.

Dantès îi făcea lui Faria planul insulei, iar Faria îi dădea sfaturi lui Dantès cum anume să găsească comoara.

Dar Dantès nu era câtuşi de puţin aşa de entuziast şi mai cu seamă încrezător ca bătrânul. Era sigur acum că Faria nu-i nebun, iar modul cum ajunsese la descoperirea care lăsase impresia nebuniei sale îi sporea admiraţia pentru el; de asemeni însă el nu putea să creadă că depozitul, presupunând că existase, mai exista şi acum, iar când nu privea comoara ca pe ceva himeric, o privea cel puţin ca pe ceva absent.

Între timp, ca şi cum destinul ar fi vrut să răpească deţinuţilor ultima lor speranţă şi să le arate că erau condamnaţi la închisoare veşnică, o nouă nenorocire îi lovi: galeria de pe marginea mării, care ameninţa de multă vreme cu ruina fusese reconstruită; temeliile fuseseră reparate, iar gaura pe jumătate umplută de Dantès, fusese astupată cu enorme cantităţi de stâncă. Dacă nu lua măsura aceasta de prevedere, care fusese, vă amintiţi, sugerată tânărului de către abate, nenorocirea lor ar fi fost şi mai mare, căci s-ar fi descoperit tentativa de fugă şi ar fi fost cu siguranţă despărţiţi: o nouă poartă, mai puternică, mai neînduplecată decât celelalte, se închisese deci pentru ei.

— Vezi bine, spunea tânărul cu o blândă tristeţe lui Faria, că Dumnezeu vrea să-mi răpească până şi meritul aşa zisul meu devotament pentru dumneata. Ţi-am făgăduit că voi rămâne veşnic cu dumneata şi nu mai am încotro; nu vom mai avea comoara, niciunul, nici altul şi nu vom mai ieşi niciodată de aici. De altminteri, adevărata mea comoară, prietene, nu e aceea care mă aşteaptă sub stâncile sumbre ale insulei Monte-Cristo, e prezenţa dumitale, e şederea noastră, laolaltă, câte cinci-şase ceasuri pe zi, în ciuda temnicerilor; sunt razele de inteligenţă, pe care le-ai turnat în creierul meu, limbile pe care le-ai împlântat în memoria mea şi care încolţesc acolo cu toate ramificaţiile lor filologice. Ştiinţele felurite pe care le-ai făcut pentru mine aşa de lesnicioase prin profunzimea cunoştinţei dumitale şi prin precizia principiilor la care le-ai redus.

— Iată comoara mea, prietene, iată cu ce m-ai făcut bogat şi fericit. Crede-mă şi consolează-te, ele preţuiesc pentru mine mai mult decât tonele de aur şi lăzile cu diamante, chiar problematice, aşa cum sunt norii care se văd dimineaţa plutind pe mare, care sunt socotiţi drept pământuri şi care se evaporează, se volatilizează şi dispar pe măsură ce te apropii de ei. Să te am lângă mine cât mai mult timp, să ascult glasul dumitale elocvent împodobindu-mi spiritul, călindu-mi sufletul, făcând întreaga mea făptură capabilă de lucruri mari şi cumplite, dacă voi fi vreodată liber.

— Umplându-le aşa de bine, încât dez-nădejdea în care eram gata să cad când te-am cunoscut, să nu-şi mai gă-sească loc —, iată averea mea: ea nu-i himerică; ţi-o datorez cu adevărat şi toţi suveranii pământului, fie ei Cezar Borgia, nu vor izbuti să mi-o răpească.

Zilele care urmară au fost pentru cei doi nefericiţi, dacă nu zile fericite, cel puţin zile care au trecut destul de repede. Faria care, ani în şir, păstrase tăcerea asupra comorii, pomenea acum despre ea la orice ocazie. Aşa cum prevăzuse, el rămăsese paralizat de braţul drept şi de piciorul stâng şi pierduse aproape orice speranţă; dar visa totodată, pentru tânărul său tovarăş, o eliberare sau o evadare şi se bucura pentru el. Temându-se ca scrisoarea să nu fie într-o zi rătăcită sau pierdută, îl silise pe Dantès s-o înveţe pe dinafară şi Dantès o ştia de la primul până la ultimul cuvânt. Nimicise atunci partea a doua, fiind sigur că prima parte putea să fie găsită, dar fără să se ghicească sensul adevărat. Uneori Faria petrecu ceasuri întregi dând lui Dantès instrucţiuni care aveau să-i servească în ziua când va fi liber. Atunci, o dată liber, din ziua, din ceasul, din momentul când va fi liber, el urma să nu mai aibă decât un singur gând: să ajungă la Monte-Cristo printr-un mijloc oarecare, să rămână acolo singur sub un pretext care să nu trezească bănuieli şi.

— O dată acolo, o dată singur.

— Să caute a regăsi grotele minunate şi să scormonească locul indicat. Locul indicat este, vă amintiţi, unghiul îndepărtat al celei de a doua deschizături.

Până una alta, orele treceau, dacă nu repede, cel puţin suportabil. Aşa cum am spus, fără să fi recăpătat forţa mâinii şi a piciorului, Faria recâştigase toată limpezimea inteligenţei sale şi, în afară de cunoştinţele morale asupra cărora am stăruit, el îl învăţase pe tânărul tovarăş meseria răbdătoare şi sublimă a deţinutului, care din nimic ştie să facă ceva. Erau ocupaţi, prin urmare, în permanenţă.

— Faria temându-se să nu îmbătrânească, Dantès temându-se să nu-şi reamintească trecutul aproape stins şi care nu mai pâlpâia în străfundul memoriei sale decât ca o lumină depărtată, rătăcită în noapte; lucrurile decurgeau astfel ca în acele existenţe în care nenorocirea n-a zdruncinat nimic şi care se scurg maşinal şi calm sub ochiul providenţei.

Dar, sub calmul superficial, erau poate în inima tânărului şi în a bătrânului multe elanuri înfrânate, multe suspine înăbuşite, care îşi croiau drum atunci când Faria rămânea singur şi când Edmond se întorcea la el.

Edmond se trezi într-o noapte brusc, părându-i-se că s-a auzit chemat.

Deschise ochii şi încercă să străpungă bezna.

Numele său sau, mai bine zis, un glas jalnic ce încerca să-i articuleze numele răzbi până la el.

Se ridică pe pat cu sudoarea neliniştii pe frunte şi ascultă. Nici o îndoială, tânguirea venea din carcera tovarăşului său.

— Doamne, murmură Dantès, nu cumva…

Şi îşi clinti patul, scoase piatra, se năpusti în coridor şi ajunse la extremitatea opusă; lespedea era ridicată.

La lumina lămpii, informe şi pâlpâinde, de care am vorbit, Edmond îl văzu pe bătrân, palid, încă în picioare şi ţinându-se de lemnul patului. Trăsăturile lui erau schimonosite de simptomele oribile pe care le cunoştea şi care îl înfricoşaseră atâta, când ele apăruseră pentru întâia oară.

— Prietene, spuse Faria, resemnat, înţelegi, nu-i aşa? N-am nevoie să-ţi spun mai mult.

Edmond scoase un strigăt îndurerat şi, pierzându-şi cu totul mintea, se năpusti spre uşă strigând:

— Ajutor, ajutor.

Faria avu încă puterea să-l oprească.

— Tăcere, spuse el, altminteri eşti pierdut! Să nu ne mai gândim decât la dumneata, prietene, făcându-ţi captivitatea suportabilă sau evadarea posibilă. Ţi-ar trebui ani de zile ca să refaci singur tot ce am făcut eu aici şi s-ar nimici într-o clipă, dacă supraveghetorii noştri ar avea cunoştinţă că am fost înţeleşi. De altminteri, fii liniştit, prietene, carcera pe care o părăsesc nu va rămâne multă vreme goală; alt nenorocit va veni să-mi ia locul. Te vei înfăţişa acestuia ca un înger salvator. Va fi poate tânăr, puternic şi răbdător cu dumneata, va putea să te ajute în evadarea pe care cu o împiedicam. Nu vei mai avea, legată de dumneata, o jumătate de cadavru, care să-ţi paralizeze mişcările. Hotărât lucru, Dumnezeu face, în sfârşit, ceva pentru dumneata: îţi dă mai mult decât îţi răpeşte şi e timpul să mor.

Edmond nu putu decât să-şi împreune mâinile şi să strige:

— Oh, prietene, prietene, taci!

Apoi, recăpătându-şi forţa, zdruncinată o clipă de lovitura neprevăzută şi curajul frânt de cuvintele bătrânului:

— Oh, spuse el, te-am mai salvat o dată, am să te salvez şi a doua oară!

Ridică piciorul patului şi scoase flaconul cu o treime plină încă de licoarea roşie.

— Uite, spuse el, mai e din băutura salvatoare. Repede, repede, spune-mi ce trebuie să fac de data aceasta; sunt instrucţiuni noi? Vorbeşte, prietene, te ascult.

— Nu mai e nici o speranţă, răspunse Faria clătinând capul; dar n-are a face, Dumnezeu vrea ca omul pe care l-a creat şi în inima căruia a înrădăcinat aşa de adânc dragostea de viaţă, să facă tot ce îi stă în putinţă pentru a păstra existenţa aceasta aşa de grea uneori, aşa de scumpă întotdeauna.

— Da, da, exclamă Dantès şi te voi salva, te asigur.

— Ei bine, încearcă. Frigul pune stăpânire pe mine; simt cum sângele năpădeşte la creier; simt tremurătura oribilă care face să-mi clănţănească dinţii şi să-mi desfacă oasele; în cinci minute răul va izbucni, într-un sfert de oră nu va mai rămâne din mine decât un cadavru.

— Oh! Exclamă Dantès cu inima frântă de durere.

— Vei proceda ca şi întâia oară, însă nu vei mai aştepta aşa de mult. În ceasul acesta toate resorturile vieţii sunt uzate, iar moartea – continuă el arătându-şi braţul şi piciorul paralizate – nu va mai avea de făcut decât jumătate din treabă. Dacă, după ce mi-ai turnat douăsprezece picături în gură în loc de zece, vezi că nu-mi revin, vei turna restul. Aşază-mă acum pe pat, căci nu mă mai pot ţine.

Edmond îl luă pe bătrân în braţe şi-l depuse pe pat.

— Acum, prietene, spuse Faria, singura mângâiere a vieţii mele amărâte, dumneata pe care cerul mi te-a dat cam târziu, însă mi te-a dat ca dar nepreţuit şi pentru care îi mulţumesc; în momentul despărţirii de dumneata pentru de-a pururi, îţi urez toată fericirea, toată prosperitatea pe care o meriţi: fiul meu, te binecuvântez!

Tânărul căzu în genunchi rezemându-şi capul de patul bătrânului.

— Ascultă bine ce îţi spun în momentul acesta suprem: comoara familiei Spada există; Dumnezeu îngăduie ca pentru mine să nu mai fie nici distanţă, nici piedică. O văd în fundul grotei a doua; ochii mei străpung adâncul pământului şi sunt uluiţi de atâtea bogăţii. Dacă izbuteşti să fugi, aminteşte-ţi că bietul abate, pe care toată lumea îl credea nebun, nu era. Aleargă la Monte-Cristo, profită de averea noastră, profită de ea, ai suferit destul.

O zguduire violentă îl întrerupse pe bătrân. Dantès înălţă capul, văzu ochii care se injectau cu roşu: părea că un val de sânge urcase din piept la frunte.

— Adio! Adio! Murmură bătrânul, strângând convulsiv mâna tânărului. Adio!

— O, nu încă, nu încă! Strigă acesta; nu ne părăsi; Doamne, ajută-l… Ajutor! Ajutor.

— Tăcere! Tăcere! Murmură muribundul: să nu ne despartă, dacă mă salvezi.

— Ai dreptate. O da, da, fii liniştit, te voi salva! De altminteri, cu toate că suferi mult, suferinţa e mai mică decât întâia oară.

— O, nu te înşela; sufăr mai puţin, pentru că în mine e mai puţină forţă pentru a suferi. La vârsta dumitale ai credinţă în viaţă. Privilegiul tinereţii e să creadă şi să nădăjduiască. Dar bătrânii văd mai limpede moartea. Oh, iat-o… Vine. S-a sfârşit… Vederea mi se pierde… Mintea îmi fuge… Dă-mi mâna, Dantès… Adio. Adio.

Şi, ridicându-se cu o ultimă sforţare în care îşi adună toate puterile:

— Monte-Cristo! Spuse el. Nu uita, Monte-Cristo!

Şi recăzu pe pat.

Criza a fost cumplită: mădulare chircite, pleoape umflate, o spumă sângerândă, un corp nemişcat.

— Iată ce rămase pe patul de durere, în locul făpturii inteligente care se culcase cu o clipă înainte.

Dantès luă lampa, o puse la căpătâiul patului, pe piatra ieşită în relief şi de unde licărirea ei tremurată lumina cu o răsfrângere fantastică figura descompusă şi trupul înţepenit.

Aşteptă cu ochii fixaţi momentul administrării remediului salvator.

Când socoti că momentul a venit, luă cuţitul, descleştă dinţii care se împotriviră mai puţin decât întâia oară, numără una după alta douăsprezece picături şi aşteptă; fiola mai conţinea aproape încă o dată pe atât.

Aşteptă zece minute, un sfert de oră, o jumătate de oră, nu se clinti nimic. Tremurând, cu părul zburlit, cu fruntea îngheţată de sudoare, el număra clipele după bătăile inimii.

Cugetă atunci că era timpul să facă ultima încercare: apropie fiola de buzele învineţite ale lui Faria şi, fără să mai aibă nevoie să descleşteze fălcile care rămăseseră deschise, turnă toată licoarea din ea.

Remediul produse un efect galvanic, o tremurătură violentă scutură membrele bătrânului, ochii lui se redeschiseră groaznici la vedere, scoase un suspin care semăna cu un strigăt, apoi trupul înfiorat recăzu puţin câte puţin în nemişcare.

Rămaseră deschişi numai ochii.

O jumătate de ceas, un ceas, un ceas şi jumătate se scurseră. În ceasul acesta şi jumătate de nelinişte, Edmond, aplecat deasupra prietenului său, cu mâna pe inima lui, simţi rând pe rând cum trupul se răceşte şi cum inima îşi stinge bătaia tot mai surdă şi mai profundă.

În sfârşit, nu supravieţui nimic: ultima tresărire a inimii încetă. Faţa deveni lividă, ochii rămăseseră deschişi, dar privirea se stinse.

Ceasurile erau şase şi jumătate, dimineaţa, ziua începea să se arate şi raza ci alburie, năpădind carcera, făcea să pălească lumina muribundă a lămpii. Răsfrângeri ciudate treceau peste chipul cadavrului, dându-i din când în când aparenţe de viaţă. Câtă vreme dură lupta dintre zi şi noapte, Dantès mai putu să se îndoiască; dar, de îndată ce ziua birui, el înţelese că se află singur cu un cadavru.

Atunci o groază profundă şi de neînfrânt puse stăpânire pe sine; nu mai cuteză să strângă mâna care atârna în josul patului, nu mai cuteză să-şi oprească ochii asupra ochilor ficşi şi albi, pe care încercă în mai multe rânduri, dar inutil, să-i închidă şi care se deschideau mereu. Stinse lampa, o tăinui cu grijă şi fugi, aşezând cât putu mai bine lespedea deasupra capului său.

Era de altminteri timpul, căci temnicerul venea.

De data aceasta, el îşi începu vizita cu Dantès; plecând din carcera lui, urma să treacă în aceea a lui Faria căruia îi ducea mâncare şi rufărie.

Nimic de altminteri nu indica la omul acesta că el avea cunoştinţă de cele întâmplate.

Ieşi.

Dantès fu atunci cuprins de un neastâmpăr nespus de a şti ce se va petrece în carcera nefericitului prieten; reintră deci în galeria subterană şi ajunse la timp ca să audă exclamaţiile gardianului, care chema în ajutor.

În curând ceilalţi temniceri intrară; apoi se auzi pasul greoi şi regulat al soldaţilor. În urma soldaţilor sosi guvernatorul.

Edmond auzi hârşâitul patului pe care era zgâlţâit cadavrul; auzi glasul guvernatorului care poruncea să i se arunce apă în faţă şi care, văzând că în ciuda stropirii deţinutul nu-şi revenea, trimise după medic.

Guvernatorul ieşi; câteva cuvinte de compasiune ajunseră la urechile lui Dantès, amestecate cu râsete batjocoritoare.

— Haide-haide, spuse omul, nebunul s-a dus să-şi găsească comorile; călătorie bună!

— Cu toate milioanele lui n-o să aibă cu ce-şi plăti giulgiul, glăsui altul.

— O, declară al treilea glas, giulgiurile de la Castelul If nu costă scump.

— Poate că, fiind om al bisericii, se vor face niscaiva cheltuieli pentru el, spuse unul dintre primii interlocutori.

— O să aibă atunci onorurile sacului.

Edmond asculta, nu pierdea un cuvânt, dar mare lucru nu înţelegea. Curând glasurile se stinseră şi i se păru că cei veniţi părăseau încăperea.

Totuşi nu cuteză să intre: s-ar fi putut să fi lăsat vreun temnicer pentru păzirea mortului.

Rămase deci tăcut, nemişcat, ţinându-şi răsuflarea.

Cam după un ceas, liniştea fu însufleţită de un zgomot slab care cres-cu treptat.

Se înapoia guvernatorul, urmat de medic şi de mai mulţi ofiţeri.

Se făcu un moment de tăcere: de bună seamă, medicul se apropiase de pat şi examina cadavrul.

Curând discuţiile începură.

Medicul analiză pricina decesului prizonierului şi-l declară pe acesta mort.

Întrebările şi răspunsurile decurgeau cu o indiferenţă care îl indigna pe Dantès; i se părea că toată lumea e datoare să simtă pentru bietul abate o parte din afecţiunea pe care i-o purta el.

— Sunt mâhnit de cele ce-mi spui, glăsui guvernatorul, răspunzând certitudinii manifestate de medic că bătrânul într-adevăr murise; era un prizonier blând, inofensiv, amuzant prin nebunia lui şi, mai cu seamă, uşor de supravegheat.

— O, declară temnicerul, ar fi putut să nu fie păzit deloc şi ar fi rămas cincizeci de ani aici – garantez – fără să încerce o singură tentativă de evadare.

— Totuşi, reluă guvernatorul, cred că s-ar impune de urgenţă, în ciu-da convingerii dumneavoastră – nu pentru că mă îndoiesc de ştiinţa cu care sunteţi înzestrat, dar pentru propria mea răspundere —, să ne asigurăm că prizonierul e într-adevăr mort.

Un moment de tăcere deplină, în răstimpul căreia Dantès, mereu la pândă, socoti că medicul examina şi pipăia încă o dată cadavrul.

— Puteţi fi liniştit, spuse atunci medicul, a murit: vă garantez.

— Ştiţi, domnule, glăsui guvernatorul stăruind, noi nu ne mulţumim în astfel de cazuri cu un simplu examen; în ciuda tuturor aparenţelor, vă rog mântuiţi operaţia, îndeplinind formalităţile prescrise de lege.

— Să fie încălzite fiarele, spuse medicul; serios vorbind e o precauţie inutilă.

Ordinul încălzirii fiarelor îl înfioră pe Dantès.

Se auziră paşi grăbiţi, scârţâitul uşii, câteva tropăituri interioare, iar peste câteva clipe un temnicer se înapoia spunând:

— Poftim jarul cu un fier.

Se produse o tăcere de o clipă, apoi se auzi simitul cărnurilor care ardeau şi al căror miros gros şi greţos străpunse chiar zidul dinapoia căruia Dantès asculta cu oroare.

Când simţi mirosul de carne umană, carbonizată, sudoarea ţâşni pe fruntea tânărului şi avu senzaţia că leşină.

— Precum vedeţi, domnule, este mort, spuse medicul; arsura în călcâi e hotărâtoare; bietul nebun este vindecat de nebunia lui şi liberat din captivitate.

— Nu-l chema Faria? Întrebă unul dintre ofiţerii care îl întovărăşeau pe guvernator.

— Da, domnule, şi, după câte pretindea, era un nume vechi; de altminteri era foarte învăţat şi cu destulă judecată asupra tuturor chestiunilor care nu veneau în atingere cu comoara sa; dar asupra acesteia, trebuie să mărturisesc, nu admitea ripostă.

— Afecţiunea pe care noi o numim monomanie, spuse medicul.

— N-ai avut niciodată motive să te plângi de el? Întrebă guvernatorul pe temnicerul însărcinat cu aducerea proviziilor abatelui.

— Niciodată, domnule guvernator, răspunse temnicerul, absolut niciodată. Ba, dimpotrivă, uneori mă distra foarte mult, spunându-mi fel de fel de lucruri. Într-o zi, când nevastă-mea era bolnavă, el mi-a dat o reţetă care a vindecat-o.

— Ha-ha, râse medicul, nu ştiam că am avut a face cu un coleg; nădăjduiesc, domnule guvernator, adăuga el râzând, că îl veţi trata cum se cuvine.

— Da, da, fii liniştit, va fi îngropat cu decenţă în sacul cel mai nou pe care îl vom putea găsi; eşti mulţumit?

— Trebuie să îndeplinim formalitatea aceasta în faţa dumneavoastră, domnule? Întrebă un temnicer.

— Fără îndoială, dar grăbiţi-vă; nu pot să rămân toată ziua aici.

Se auziră alte tropăituri; în clipa următoare un fâşâit de pânză mototolită răzbi la urechile lui Dantès, patul scârţâi pe arcuri, un pas greoi – pasul unui om care ridica o povară – se propti pe lespede, apoi patul scârţâi din nou sub greutatea pusă de el.

— Pe deseară, spuse guvernatorul.

— Se face slujbă religioasă? Întrebă un ofiţer.

— Cu neputinţă, răspunse guvernatorul; capelanul castelului mi-a cerut ieri concediu, ca să facă un mic voiaj de opt zile la Gyrès şi i-am garantat pentru toţi deţinuţii în intervalul ăsta; bietul abate n-avea decât să nu se grăbească aşa de tare şi ar fi avut recviemul său.

— Eh, spuse medicul cu impietatea oamenilor de meseria sa, este om al bisericii: Dumnezeu o să ţină seama şi n-o să ofere iadului plăcerea răutăcioasă de a-i trimite un preot.

Un hohot de râs urmă glumei de prost gust.

Între timp continua operaţia înmormântării.

— Pe deseară, spuse guvernatorul, când ca fu terminată.

— La ce oră? Întrebă temnicerul.

— Pe la zece sau unsprezece.

— Mortul trebuie vegheat?

— De ce? Închideţi carcera ca şi cum ar fi viu, atâta tot.

Paşii se depărtară atunci, glasurile scăzură treptat, zgomotul uşii cu broasca ei ţăcănitoare şi cu zăvoarele scârţâitoare se auzi, o linişte mai posacă decât aceea a singurătăţii – liniştea morţii – năpădi totul, până şi sufletul îngheţat al tânărului.

Atunci el ridică încetişor lespedea cu capul şi aruncă o privire cercetătoare.

Încăperea era goală: Dantès ieşi din galerie.