Capitolul XVIII Comoara

Când Dantès intră a doua zi dimineaţă în camera tovarăşului de captivitate, îl găsi pe Faria stând cu figura calmă.

Sub raza ce se strecura prin ferestruica celulei, el ţinea în mâna stângă – singura, vă amintiţi, de care se putea folosi – un petec de hârtie, căreia obişnuinţa de a fi înfăşurată, îi dăduse forma unui cilindru ce nu mai voia să se întindă.

Arătă hârtia lui Dantès, în tăcere.

— Ce-i asta? Întrebă Dantès.

— Priveşte bine, spuse abatele zâmbind.

— Privesc cu încordare, glăsui Dantès şi nu văd decât o hârtie pe jumătate arsă, având schiţate pe ea caractere gotice cu o cerneală ciudată.

— Dragul meu, spuse Faria, hârtia asta este – pot să-ţi mărturisesc totul acum, deoarece te-am pus la încercare – comoara mea, din care, începând de astăzi, jumătate îţi aparţine.

O sudoare rece trecu pe fruntea lui Dantès. Până astăzi – şi de cât timp!

— El evitase să-i vorbească lui Faria despre comoară, sursa acuzaţiei de nebunie ce apăsa asupra bietului abate; cu delicateţea-i instinctivă, Edmond preferase să nu atingă coarda aceasta dureros de vibrantă; iar la rândul său, Faria tăcuse. Luase tăcerea bătrânului drept o revenire la raţiune; astăzi, cele câteva cuvinte scăpate lui Faria după o criză aşa de penibilă păreau să anunţe o gravă recidivă a alienaţiei mintale.

— Comoara dumitale? Îngăimă Dantès.

Faria zâmbi.

— Da, spuse el; în toate privinţele dumneata eşti o inimă nobilă, Edmond şi înţeleg după paloarea şi fiorul dumitale ce se petrece în dumneata acum. Nu, fii liniştit, nu sunt nebun. Comoara există, Dantès şi dacă nu mi-a fost dat s-o posed eu, o vei poseda dumneata; nimeni n-a voit să mă asculte şi să mă creadă, deoarece mă socotea nebun: dar dumneata, care ştii desigur că nu sunt, ascultă-mă şi ai să mă crezi pe urmă dacă vrei.

„Oh, murmură Edmond pentru sine, a luat-o iarăşi razna. Nenorocirea asta îmi mai lipsea!”

Apoi, cu glas tare:

— Prietene, îi spuse lui Faria, poate că accesul te-a obosit; nu vrei să te odihneşti puţin? Mâine voi asculta, dacă doreşti, povestea dumitale, dar astăzi nu vreau decât să te îngrijesc. De altminteri, continuă el zâmbind, o comoară e un lucru aşa de important pentru noi?

— Foarte important, Edmond, glăsui bătrânul. Cine ştie dacă mâine, poimâine, poate, nu va veni al treilea acces? Gândeşte-te că atunci totul se va sfârşi. Da, este drept; m-am gândit deseori cu amară plăcere la bogăţiile acestea care ar constitui fericirea a zece familii şi care rămâneau pierdute pentru oamenii ce mă persecutau. Ideea îmi servea de răzbunare şi o gustam pe îndelete, în noaptea carcerei mele şi în deznădejdea captivităţii. Dar acum, când de hatârul dumitale am iertat lumea, acum când te văd tânăr şi plin de viitor, când mă gândesc la toată fericirea ce poate să rezulte pentru dumneata de pe urma unei astfel de revelaţii, întârzierea mă înfioară şi tremur de teamă că nu voi putea asigura unui proprietar vrednic ca dumneata, stăpânirea atâtor bogăţii îngropate.

Edmond întoarse capul oftând.

— Stăruieşti în neîncrederea dumitale, Edmond? Urmă Faria; glasul meu nu te convinge? Văd că ai nevoie de dovezi. Ei bine, citeşte hârtia aceasta, pe care nu am arătat-o nimănui.

— Mâine, prietene, spuse Edmond, dându-se înapoi şi nevrând să se complacă în nebunia bătrânului; credeam că suntem înţeleşi, că nu vom vorbi despre subiectul acesta decât mâine.

— Nu vom vorbi despre el decât mâine, dar citeşte astăzi hârtia.

„Să nu-l irit, gândi Edmond.”

Şi, luând hârtia din care jumătate lipsea, nimicită fiind, desigur în vreun accident, citi:         

„Comoara aceasta care poate să se urce la două taleri romani în unghiul cel mai dep a celei de-a doua deschizături, care declar că-i aparţine în toată pro tar.

25 Aprilie 1498”

— Ei? Spuse Faria după ce tânărul mântui lectura.

— Dar, răspunse Dantès, nu văd aici decât rânduri trunchiate, cuvinte fără şir; frazele sunt întrerupte de foc şi rămân neînţelese.

— Pentru dumneata, prietene, care le citeşti întâia oară, dar nu pentru mine, care m-am trudit deasupra lor nopţi în şir, care am reconstruit fiecare frază şi am completat fiecare rând.

— Şi crezi că ai găsit tâlcul rămas în aer?

— Sunt sigur şi vei judeca; dar, mai întâi, ascultă istoria hârtiei acesteia.

— Tăcere! Exclamă Dantès! Paşi… se apropie, plec… Cu bine.

Şi, bucuros că scăpa de povestea şi de explicaţia care i-ar fi confirmat desigur nenorocirea prietenului său, Dantès se furişă ca o şopârlă prin coridorul îngust, în timp ce Faria, cu puterile sporite din cauza spaimei, împingea cu piciorul lespedea şi o acoperea cu o rogojină ca să ascundă crăpăturile pe care n-avusese timpul să le astupe.

Aflând de la temnicer de accidentul lui Faria, guvernatorul venea să se asigure în persoană de gravitatea lui.

Faria îl primi stând, evită orice gest compromiţător şi izbuti să tăinuiască guvernatorului paralizia care ucisese jumătate din fiinţa sa. Se temea că guvernatorul, înduioşat de el, îl va transporta într-o celulă mai sănătoasă şi-l va despărţi astfel de tânărul tovarăş. Din fericire însă nu se întâmplă aceasta, iar guvernatorul se retrase încredinţat că bietul nebun, pentru care simţea în adâncul inimii o oarecare afecţiune, nu era atins decât de o uşoară indispoziţie.

Între timp, aşezat pe pat, cu capul în mâini, Edmond încerca să-şi adune gândurile; totul era aşa de chibzuit, de mare şi de logic la Faria, de când îl cunoştea, încât nu putea să înţeleagă cum această supremă înţelepciune din toate punctele de vedere e asociată cu sminteala asupra unuia singur: se înşela Faria în privinţa comorii? Se înşela lumea în privinţa lui Faria?

Dantès rămase toată ziua în celula sa, neîndrăznind să se înapoieze la prietenul său. Încerca să îndepărteze astfel momentul când va căpăta certitudinea că abatele e nebun. Convingerea aceasta fu, desigur, groaznică pentru el.

Dar, spre seară, după ora obişnuită de vizită, Faria văzând că tânărul nu revine, încercă să parcurgă spaţiul care-l despărţea de el. Edmond se înfioră auzind sforţările dureroase pe care bătrânul le făcea târându-se. Piciorul îi era ţeapăn şi nu se mai putea ajuta nici cu braţul. Edmond fu obligat să-l tragă spre el, căci singur n-ar fi putut să iasă niciodată prin deschizătura îngustă ce dădea în camera lui Dantès.

— Iată-mă pornit cu înverşunare în urmărirea dumitale, spuse bătrânul cu un zâmbet luminos de bunăvoinţă. Credeai că poţi să scapi de generozitatea mea, dar te înşeli. Ascultă.

Edmond văzu că nu poate da înapoi: îl aşeză pe bătrân pe pat şi se aşeză lângă el pe scăunel.

— Ştii, spuse abatele, că eu eram secretarul, intimul, prietenul cardinalului Spada, ultimul dintre principii cu acest nume. Datorez vrednicului senior toată fericirea pe care am gustat-o în viaţă. Nu era bogat, deşi bogăţiile familiei sale fuseseră proverbiale, astfel că auzeam deseori spunându-se: „bogat ca un Spada”. Dar el trăia ca şi zvonul public, din reputaţia asta de bogăţie. Palatul său a fost paradisul meu. I-am instruit nepoţii, care au murit, iar când fu singur pe lume, îi înapoiai printr-un devotament absolut, tot ce el făcuse pentru mine în zece ani.

Curând casa cardinalului nu mai avu secrete pentru mine; îl văzusem deseori pe monsenior lucrând la compulsarea unor cărţi antice şi scormonind cu lăcomie, în colb, manuscrise de familie. Într-o zi, pe când îi luam în nume de rău vegherile zadarnice şi copleşirea care urma după ele, el mă privi zâmbind cu amărăciune şi îmi deschise o carte, care este istoria oraşului Roma. Aici, la capitolul douăzeci din viaţa papei Alexandru al VI-lea, erau rândurile următoare, pe care nu le-am putut uita niciodată: „Marile războaie ale Romagnei erau terminate. Cezar Borgia, cuceritor, avea nevoie de bani pentru a cumpăra întreaga Italie.

Papa avea de asemeni nevoie de bani pentru a sfârşi cu Ludovic al XII-lea, regele Franţei, care era încă grozav, deşi trecuse prin grele încercări. Trebuia deci să se facă o bună speculaţie, lucru care devenea anevoios în biata Italie sleită.

Sfinţia sa avu o idee. Se hotărî să facă doi cardinali.

Alegând două mari personaje din Roma, doi bogaţi în special, sfântul părinte câştiga din speculaţie următoarele: va avea de vânzare marile funcţii şi însărcinările magnifice, în stăpânirea cărora erau cei doi cardinali; în afară de asta putea să conteze pe un preţ strălucit din vânzarea ambelor demnităţi.

Rămânea a treia parte din speculaţie care se va vedea curând.

Papa şi Cezar Borgia găsiră mai întâi pe viitorii cardinali: pe Jean Rospigliosi, care deţinea singur patru dintre cele mai înalte demnităţi ale Sfântului Scaun, apoi pe Cezar Spada, unul dintre cei mai nobili şi mai bogaţi romani. Şi unul şi altul bănuiau preţul unei atari favori din partea papei. Erau ambiţioşi. După ce-i găsi, Cezar găsi curând şi cumpărători pentru funcţiile lor.

Rospigliosi şi Spada plătiră deci ca să fie cardinali, iar alţi opt plătiră ca să fie ceea ce erau înainte cardinalii creaţi acum. Opt sute de mii de taleri intrară în lăzile speculatorilor.

Să trecem la ultima parte a speculaţiei; e timpul. Copleşind cu atenţii pe Rospigliosi şi Spada, acordându-le insignele cardinalului, încredinţat că, desigur, ci îşi adunaseră averea fixându-se la Roma, pentru a plăti datoria nefictivă a recunoştinţei lor, papa şi Cezar Borgia invitară la masă pe cei doi cardinali.

— Între sfântul părinte şi fiul său se ivi o discuţie: Cezar gândea că se poate recurge la unul din mijloacele pe care le ţinea totdeauna la dispoziţia prietenilor săi intimi, adică: faimoasa cheie cu care ruga anumite persoane să deschidă un anumit dulap. Cheia avea, din neglijenţa lucrătorului, un ascuţiş mic. Când forţai ca să deschizi dulapul, a cărui broască era anevoioasă, te înţepai cu vârful şi mureai a doua zi. Mai era inelul cu cap de leu pe care Cezar îl punea în deget când dăruia anumite strângeri de mâini. Leul muşca epiderma mâinilor favorizate, iar după 24 de ore muşcătura era mortală.

Cezar propuse deci părintelui său, fie să-i trimită pe cardinali să-i deschidă dulapul, fie să dăruiască fiecăruia o cordială strângere de mână, iar Alexandru al VI-lea îi răspunse:

— Să nu ne uităm la un prânz când e vorba de admirabilii cardinali Spada şi Rospigliosi. Ceva îmi spune că vom recâştiga banii cheltuiţi. De altfel uiţi, Cezar, că o indigestie se declară imediat, în timp ce o înţepătură sau o muşcătură nu-şi face efectul decât după o zi sau două.

Cezar se plecă în faţa acestui raţionament. De aceea cardinalii fură invitaţi la masă.

Masa fu aşezată în vila pe care papa o poseda lângă Sfântul Petru din Liens, o fermecătoare locuinţă pe care cardinalii o cunoşteau bine din reputaţie.

Ameţit de demnitatea-i nouă, Rospigliosi îşi pregăti stomacul şi înfăţişarea cea mai bună. Om prudent şi care îşi iubea numai nepotul, un tânăr căpitan care îndreptăţea toate speranţele, Spada luă hârtie, o pană şi îşi făcu testamentul.

Spuse apoi nepotului să-l aştepte în vecinătatea vilei, dar se pare că servitorul nu l-a găsit.

Spada cunoştea obiceiul invitaţilor. De când creştinismul eminamente civilizator îşi adusese progresele la Roma, nu mai venea din partea tiranului un centurion să-ţi spună: «Cezar vrea să mori», ci un ambasador a letere venea să-ţi spună din partea papei cu gură zâmbitoare: «Sfinţia sa vrea să luaţi masa cu ea».

Spada plecă pe la orele două spre Sfântul Petru din Liens; papa îl aştepta. Prima figură care izbi ochii lui Spada fu aceea a nepotului său, gătit şi graţios, căruia Cezar Borgia îi acorda toate atenţiile. Spada îngălbeni; iar Cezar, care îi aruncă o privire plină de ironie, lăsă să se vadă că prevăzuse totul şi capcana era bine întocmită.

Mâncară. Spada nu putuse să-l întrebe pe nepotul său decât: «Ai primit mesajul meu?» Nepotul răspunse că nu şi înţelese perfect valoarea întrebării. Era prea târziu însă, căci băuse un pahar cu un vin excelent pus deoparte pentru el de chelnerul papei. Spada văzu în acelaşi moment apropiindu-se o altă sticlă din care i se oferi cu dărnicie. Peste un ceas, un medic îi declara pe amândoi otrăviţi. Spada murea în pragul vilei, nepotul murea la uşa sa, făcând un semn pe care nevasta nu îl înţelese.

Cezar şi papa se grăbiră îndată să cotropească moştenirea, sub pretextul căutării hârtiilor defuncţilor. Dar moştenirea se rezuma la atât: un petec de hârtie pe care Spada scrisese: «Las nepotului meu drag lăzile mele, cărţile mele, printre care frumosul meu breviar cu colţurile aurite, dorind să păstreze amintirea aceasta de la unchiul său iubitor».

Moştenitorii căutară peste tot, admirară breviarul, sfeterisiră mobilele şi se mirară că Spada, om bogat, era cel mai amărât dintre unchi. Despre comori, nimic: afară de comorile de ştiinţă cuprinse în bibliotecă şi în laboratoare.

Asta a fost tot. Cezar şi tatăl său căutară, răscoliră şi spionară, dar nu găsiră nimic, sau prea puţin: argintărie, ca de o mie de taleri şi cam tot atâta monedă: nepotul avusese însă timpul să spună soţiei sale când a venit:

— Caută printre hârtiile unchiului meu; e acolo un testament adevărat.

Se făcură cercetări cu ardoare mai mare poate decât aceea depusă de auguştii moştenitori. Zadarnic: rămaseră două palate şi o vie în spatele palatului. Dar, pe vremea aceea, bunurile imobiliare aveau o valoare redusă; cele două palate şi via rămaseră familiei, ca nevrednice de lăcomia papei şi a fiului său.

Lunile şi anii trecură. Alexandru al VI-lea muri otrăvit, ştiţi din ce greşeală: Cezar, otrăvit o dată cu el, scăpă năpârlind ca un şarpe şi îmbrăcând un nou înveliş, în care otrava lăsase urme asemănătoare acelora care se văd pe blana tigrului; în sfârşit, forţat să părăsească Roma, el muri obscur într-o încăierare nocturnă şi aproape uitat de istorie.

După moartea papei, după exilul fiului, lumea se aştepta să vadă familia reluând felul de viaţă pe care îl ducea pe timpul cardinalului Spada; dar nu se întâmplă astfel. Familia Spada rămase într-o bogăţie îndoielnică, un mister veşnic trecu peste sumbra afacere şi se zvoni că Cezar, mai iscusit decât părintele său, răpise papei averea celor doi cardinali; spun a celor doi, deoarece cardinalul Rospigliosi, care nu luase nici o măsură de precauţie, fu despuiat complet.”

— Nu ţi se pare că până în prezent povestea este prea nesăbuită? Se întrerupse Faria.

— Dimpotrivă, prietene, spuse Dantès, am impresia că citesc o cronică plină de interes. Urmează, te rog.

— Urmez: „Familia se obişnui cu obscuritatea aceasta. Anii trecură; dintre urmaşi, unii fură soldaţi, alţii diplomaţi; unii oameni ai bisericii, alţii bancheri; unii se îmbogăţiră, alţii se ruinară. Ajung la ultimul din familie, la acela al cărui secretar am fost, Contele de Spada.

Îl auzisem de multe ori plângându-se de disproporţia dintre avutul şi rangul său, astfel că-l sfătuisem să plaseze puţinele bunuri ce-i rămâneau în rente viagere; îmi urmă sfatul şi îşi dublă venitul.

Faimosul breviar rămase în familie şi îl poseda contele de Spada; fusese păstrat din tată în fiu, căci clauza bizară a singurului testament găsit făcuse din el o adevărată relicvă, păstrată cu veneraţie superstiţioasă în familie; era o carte colorată, cu cele mai frumoase figuri gotice şi aşa de grea din cauza aurului, încât un servitor o purta totdeauna dinaintea cardinalului în zilele de mare solemnitate.

Văzând hârtiile de tot felul, titluri, contracte, pergamente, care se păstrau în arhivele familiei şi care toate aparţinuseră cardinalului otrăvit, mă apucai la rândul meu, asemeni celor 20 de servitori, 20 de intendenţi, 20 de secretari care mă precedaseră, să cercetez formidabilele pachete; în ciuda activităţii şi a sârguinţei cercetărilor mele, nu găsii absolut nimic. Citisem, totuşi, ba chiar scrisesem o istorie exactă şi aproape efemeridică a familiei Borgia, cu singurul scop de a mă încredinţa dacă principii aceştia căpătaseră un supliment de avere la moartea cardinalului meu Cezar Spada şi nu constatasem decât sporirea cu bunurile cardinalului Rospigliosi, tovarăşul său de nenorocire.

Eram deci aproape sigur că de moştenire nu profitaseră nici Borgia, nici familia, dar ea rămăsese fără stăpân, ca acele comori din poveştile arabe care dorm în sânul pământului, sub privirile unui duh. Scotocii, numărai, calculai de o mie şi o mie de ori veniturile şi cheltuielile familiei în decurs de 300 de ani; totul fu zadarnic; eu rămăsei în neştiinţa mea, iar contele de Spada în mizeria sa.

Patronul meu muri. Din renta sa pe viaţă, el avea, în afară de hârtiiie de familie, biblioteca alcătuită din 5000 de volume şi faimosul breviar. Mi le lăsă pe toate, dimpreună cu o mie de taleri romani, pe care îi avea bani gheaţă, cu condiţia să plătesc liturghiile aniversare şi să întocmesc un arbore genealogic şi o istorie a casei sale, ceea ce eu îndeplinii cu toată exactitatea…

Linişteşte-te, dragul meu Edmond, ne apropiem de sfârşit.

În 1807, cu o lună înainte de arestarea mea şi la 15 zile după moartea contelui de Spada, la 25 decembrie – vei înţelege numaidecât cum de a rămas în amintirea mea data acestei zile memorabile, reciteam pentru a mia oară hârtiiie pe care le coordonam, căci palatul, aparţinând de acum încolo unui străin, trebuia să părăsesc Roma pentru a mă stabili la Florenţa, luând cu mine 12 mii de lire, pe care le posedam, biblioteca şi faimosul breviar. Obosit de studiul necurmat, indispus de prânzul greu pe care îl luasem, lăsai capul să-mi cadă pe mâini şi adormii: erau ceasurile trei după amiază.

Mă trezii când pendula suna orele 6.

Ridicai capul; mă aflam în întunericul cel mai profund. Sunai să mi se aducă lumină, nu veni nimeni; mă hotărâi atunci să mă servesc singur. O deprindere de filosof, care începea să pună stăpânire pe mine. Luai într-o mână o lumânare pregătită gata şi cu cealaltă, căutai în lipsa chibriturilor din cutie, o hârtie pe care vroiam s-o aprind la o ultimă rămăşiţă de flacără ce pâlpâia în cămin; temându-mă însă, pe întuneric, să nu iau o hârtie de preţ în locul uneia inutile, ezitai, când, deodată îmi adusei aminte că am văzut în faimosul breviar, care era pus pe masă, alături de mine, o hârtie veche, îngălbenită care părea că servise ca semn pentru carte şi care străbătuse veacurile, păstrată la locul ei de veneraţia moştenitorilor. Căutai bâjbâind foaia inutilă, o găsii, o răsucii şi, apropiind-o de flacăra muribundă, o aprinsei.

Dar sub degetele mele, ca prin farmec, pe măsură ce focul urca, văzui răsărind din hârtia albă nişte caractere gălbui; atunci mă cuprinse groaza: strânsei în mâini hârtia, înăbuşii focul, aprinsei de-a dreptul lumânarea de la cămin, redeschisei cu o emoţie de nedescris scrisoarea mototolită şi recunoscui că o cerneală misterioasă şi simpatică schiţase literele acelea care puteau fi văzute numai în contactul cu căldura puternică. Mai mult de o treime din hârtie fusese mistuită de flacără: e hârtia pe care ai citit-o azi dimineaţă; reciteşte-o, Dantès; pe urmă, după ce vei fi recitito, am să-ţi completez eu frazele întrerupte şi sensul incomplet.

Şi, întrerupându-se, Faria oferi hârtia lui Dantès, care, de data aceasta, reciti cu lăcomie cuvintele următoare scrise cu o cerneala roşcată, semănând cu rugina:

„Astăzi 25 April 1498, Alexandru VI şi temându-mă că, ne va vroi să fie moştenitorul meu şi-mi va re şi Bentivoglio, care au murit otrăviţi, legatarul meu universal, că am îng deoarece l-a vizitat cu mine, adică în insula Monte-Cristo, tot ce pos trării, diamante, bijuterii; că numai poate să se urce la vreo două mil o va găsi ridicând a douăzecea stân golf de est în linie dreaptă. Două deschiză în grotele acestea: comoara e în unghiul cel mai de care comoară i-o las şi i-o cedez în toată meu moştenitor.

25 aprilie 1498.

CES

— Acum, reluă abatele, citeşte şi hârtia aceasta.

Şi-i prezintă lui Dantès încă o filă cu alte fragmente de rânduri.

Dantès luă şi citi:

Ind invitat la masă de Sfinţia Sa mulţumit de-a mă fi pus să plătesc rangul, zerva soarta cardinalilor Crăpară declar nepotului meu Guido Spada, ropat într-un loc pe care îl cunoaşte grotele micii edam în lingouri, monedă de aur, pieeu cunosc existenţa comorii, care ioane de taleri romani şi că el că, înccpând de la micul turi au fost făcute părtat al celei de-a doua; proprietatea ca singurului AR + SPADA”

Faria îl urmărea cu ochi aprinşi.

— Şi cum, spuse el când văzu că Dantès ajunsese la ultimul rând, apropie ambele crâmpeie şi dă-ţi seama singur.

Dantès se supuse; crâmpeiele apropiate dădeau următorul ansamblu:

„Astăzi 25 Aprilie 1498, fi… Ind invitat la masă de Sfinţia Sa Alexandru VI şi temându-mă că, ne… Mulţumit de-a mă fi pus să plătesc rangul, va voi să fie moştenitorul meu şi-mi va rezerva soarta cardinalilor Crăpară şi Bentivoglio, care au murit otrăviţi… Declar nepotului meu Guido Spada, legatarul meu universal, că am îng… Ropat într-un loc pe care îl cunoaşte deoarece l-a vizitat cu mine, adică în… Grotele micii insule Monte-Cristo, tot ce pos… Edam în lingouri, monedă de aur, pietrării, diamante, bijuterii, că numai… Eu cu-nosc existenţa comorii care poate să urce la vreo două mil… ioane de taleri romani şi că el o va găsi ridicând a douăzecea stân… Că, începând de la micul golf de est, în linie dreaptă. Două deschiză… Turi au fost făcute în grotele acestea: comoara e în unghiul cel mai depărtat al celei de-a doua, care comoară i-o las şi i-o cedez în toată… Proprietatea sa singurului meu moştenitor.

25 aprilie 1498

CES… AR + SPADA”

— Ei, înţelegi în sfârşit? Spuse Faria.

— Era declaraţia cardinalului Spada şi testamentul căutat de atâta timp? Glăsui Edmond încă neîncrezător.

— Da, de o mie de ori da.

— Cine a reconstituit-o astfel?

— Eu, care, cu ajutorul fragmentului rămas, am ghicit restul, măsurând lungimea rândurilor cu aceea a hârtiei şi pătrunzând în tâlcul tăinuit cu ajutorul simţului vizibil, aşa cum te conduci într-o subterană după un rest de lumină ce vine de sus.

— Şi ce ai făcut când ţi s-a părut că ai căpătat convingerea?

— Am vrut să plec şi am plecat chiar în clipa aceea, luând cu mine începutul marii mele lucrări asupra unităţii unui regat al Italiei; dar, de multă vreme, poliţia imperială, care, pe vremea aceea, voia divizarea provinciilor, spre deosebire de ceea ce Napoleon a vrut apoi, când a căpătat un fiu, avea ochii asupra mea: plecarea mea precipitată, a cărei cauză nu putea câtuşi de puţin s-o ghicească îi trezi bănuielile şi, în momentul când mă îmbarcam la Piombino, am fost arestat.

Acum, continuă Faria, privindu-l pe Dantès cu o expresie aproape părintească, acum, prietene, ştii tot atât cât şi mine: dacă scăpăm împreună, jumătate din comoara mea este a dumitale; dacă mor aici şi scapi singur, ea îţi aparţine în întregime.

— Dar, întrebă Dantès şovăielnic, comoara aceasta nu are pe cineva mai îndreptăţit ca posesor decât noi?

— Nu, nu, fii pe pace, familia s-a stins complet şi, de altminteri ultimul conte Spada m-a făcut moştenitorul lui; lăsându-mi breviarul simbolic, mi-a lăsat ceea ce acesta conţinea: nu, nu, linişteşte-te; dacă punem mâna pe avere, vom putea să ne bucurăm de ea fără remuşcări.

— Şi spui că tezaurul cuprinde…

— Două milioane de taleri romani, cam 13 milioane în moneda noastră.

— Cu neputinţă! Spuse Dantès înfricoşat de enormitatea sumei.

— Cu neputinţă? Şi de ce? Reluă bătrânul. Familia Spada era una dintre cele mai vechi şi mai puternice din secolul al XV-lea. De altminteri, pe vremurile acelea, când orice speculaţie, orice industrie erau absente, îngrămădirile de aur şi de bijuterii nu constituiau o raritate. Există şi azi familii romane care mor de foame lângă un milion în diamante şi pietre preţioase, transmise prin majorat şi de care nu se pot atinge.

Lui Edmond i se părea că visează: plutea între neîncredere şi bucurie.

— N-am păstrat aşa de îndelung timp secretul faţă de dumneata, continuă Faria, decât, mai întâi, ca să te încerc şi apoi ca să te uimesc; dacă eu evadam înainte de accesul meu de catalepsie, te-aş fi condus la Monte-Cristo; acum.

— Adăugă el cu un suspin – vei conduce dumneata. Ei, Dantès, nu-mi mulţumeşti?

— Prietene, spuse Dantès, comoara îţi aparţine numai dumitale şi n-am nici un drept asupra ei: nu-ţi sunt rudă.

— Eşti fiul meu, Dantès! Exclamă bătrânul: eşti copilul captivităţii mele; situaţia mea mă condamnă la celibat; Dumnezeu te-a trimis la mine ca să-l consolezi totodată pe omul care nu putea fi părinte ei pe deţinutul care nu putea fi liber.

Şi Faria întinse braţul rămas teafăr spre tânărul care se aruncă la gâtul lui plângând.