Capitolul XXCimitirul Castelului If

Pe pat, culcat de-a lungul şi slab luminat de lumina ceţoasă, care pătrundea prin fereastră, se vedea un sac de pânză grosolană, sub ale cărei cule largi se desena nelămurită o formă lungă, ţeapănă: ultimul giulgiu al lui Faria, giulgiu care, după spusa temnicerilor, costa aşa de ieftin. Prin urmare totul se sfârşise. O despărţire materială exista de pe acum între Dantès şi bătrânul său prieten; nu mai putea să-i vadă ochii, care rămăseseră deschişi ca pentru a privi dincolo de moarte, nu mai putea să strângă mâna iscusită, care ridicase pentru el vălul ce acoperea lucrurile tăinuite. Faria, utilul, bunul tovarăş cu care se obişnuise aşa de temeinic, nu mai exista decât în amintirea sa. Atunci se aşeză la căpătâiul patului cumplit şi se cufundă într-o melancolie sumbră, amară.

Singur! Redevenise singur! Recăzuse în tăcere, se regăsea în faţa neantului!

Singur! Nici măcar vederea, nici măcar glasul singurei fiinţe omeneşti care îl lega încă de pământ! Nu era mai bine să se ducă, asemeni lui Faria şi să-l întrebe pe Dumnezeu de enigma vieţii, cu riscul de a trece prin poarta lugubră a suferinzilor?

Ideea sinuciderii, izgonită de prietenul său, îndepărtată de prezenţa lui, se înălţă atunci ca o fantomă lângă cadavrul lui Faria.

„Dacă aş putea să mor, spuse el, m-aş duce unde se duce el şi cu siguranţă l-aş regăsi. Dar cum să mor? Lucru foarte uşor, adăugă el râzând; voi rămâne aici, mă voi năpusti asupra primului venit, îl voi gâtui şi mă vor ghilotina.”

Dar, deoarece în durerile mari ca şi în marile furtuni abisul se găseşte între două creste de valuri, Dantès se trase înapoi de la ideea morţii infamante şi trecu grabnic de la deznădejde la o sete arzătoare de viaţă şi libertate.

„Să mor? O, nu! Exclamă el; nu am trăit atâta, nu am suferit atâta pentru ca acum să mor. Era bine să mor când luasem hotărârea cândva, sunt ani de atunci; dar acum ar însemna să vin prea mult în ajutorul destinului meu ticălos. Nu; vreau să trăiesc, vreau să lupt până la capăt; nu, vreau să recuceresc fericirea care mi-a fost răpită. Mai înainte de a muri uitam că am călăii mei de pedepsit şi poate, cine ştie, câţiva prieteni de răsplătit. Dar acum voi fi uitat aici şi nu voi mai ieşi din camera mea decât ca Faria.

Când rosti cuvintele acestea, Edmond rămase nemişcat, cu ochii ficşi, ca un om izbit de o idee subită, dar pe care ideea îl înspăimântă; se înălţă deodată, duse mâna la frunte, ca şi cum avea ameţeală, făcu două-trei ocoluri prin încăpere şi se opri dinaintea patului.

— Oh, murmură el, cine îmi trimite gândul acesta? Dumnezeule, tu? De vreme ce numai morţii ies liberi de aici, să luăm locul morţilor.

Şi, fără să mai piardă timpul de a reveni asupra acestei hotărâri, ca pentru a nu da cugetului răgazul să nimicească deznădăjduita hotărâre, el se aplecă asupra sacului hidos, îl desfăcu cu cuţitul lui Faria, scoase cadavrul din sac, îl duse la el, îl culcă în pat, îl acoperi cu zdreanţa cu care se acoperea de obicei singur, trase peste el pătura, sărută încă o dată fruntea îngheţată, încercă să închidă ochii rebeli care continuau să rămână deschişi, înfricoşători prin absenţa gândirii, întoarse capul spre perete, pentru ca temnicerul, aducând cina, să creadă că era culcat aşa cum făcea de obicei deseori, se înapoie în galerie, trase patul lângă zid, reintră în cealaltă încăpere, luă din dulap acul, aţa, îşi aruncă zdrenţele, pentru ca sub pânză să se simtă trupul gol, se strecură în sacul spintecat, se aşeză în poziţia în care era cadavrul, şi-l cusu pe dinăuntru.

I s-ar fi putut auzi bătăile inimii dacă, din nenorocire, intra cineva în momentul acela.

Dantès ar fi putut să aştepte foarte bine până după vizita de seară, dar se temea ca nu cumva guvernatorul să-şi schimbe până atunci hotărârea şi să se ia cadavrul.

Ultima lui speranţă era atunci pierdută.

În orice caz, planul lui era acum întocmit.

Iată ce se gândea să facă.

Dacă, pe parcursul drumului, groparii şi-ar fi dat seama că purtau o fiinţă vie, în loc să poarte un mort, Dantès nu i-ar fi lăsat să se reculeagă; cu o lovitură viguroasă de cuţit el ar fi despicat sacul de sus până jos, ar fi profitat de înfricoşarea lor şi ar fi fugit; dacă ar fi vrut să-l oprească, avea cuţitul.

Dacă îl duceau până la cimitir şi-l depuneau într-o groapă, s-ar fi lăsat acoperit cu pământ; apoi, pentru că era noapte, el şi-ar fi croit, de îndată ce groparii întorceau spatele, un drum prin lutul moale şi ar fi fugit: nădăjduia ca greutatea de pământ să nu fie prea mare, ca s-o poată sălta.

Dacă se înşela, dacă dimpotrivă pământul era prea greu, ar fi murit înăbuşit – şi, cu atât mai bine, totul se sfârşea.

Dantès nu mâncase din ajun, dar nu se gândise la foame în timpul dimineţii şi nu se gândea nici acum. Situaţia sa era prea critică, pentru a-i îngădui să-şi oprească gândul asupra altei idei.

Primul pericol pe care îl întâmpina Dantès era ca nu cumva temnicerul, aducându-i cina de la orele şapte să observe substituirea operată. Din fericire, în vreo douăzeci de rânduri, fie din mizantropie, fie din oboseală, Dantès îl primise pe temnicer culcat; iar în cazul acesta, de obicei, omul depunea pâinea şi supa pe masă şi se retrăgea în tăcere.

De data aceasta însă temnicerul putea să se abată de la mutismul său, să-i vorbească lui Dantès şi, văzând că nu răspunde să se apropie de pat şi să descopere totul.

Când ceasurile şapte seara se apropiară, neliniştile lui Dantès începură cu adevărat. Cu mâna apăsată pe inimă, încerca să astupe bătăile acesteia, în timp ce cu cealaltă îşi ştergea de pe frunte sudoarea care se prelingea de-a lungul tâmplelor. Din când în când îl străbăteau fiori prin tot corpul şi-i strângeau inima ca într-o menghină de gheaţă. Avea atunci senzaţia că moare. Orele se scurseră fără să aducă vreo mişcare în castel şi Dantès înţelese că de prima primejdie a scăpat. Semn bun. În sfârşit, cam la ora fixată de guvernator, se auziră paşi pe scară. Edmond înţelese că a venit momentul; îşi adună tot curajul, ţinându-şi răsuflarea. Ar fi fost fericit, dacă ar fi putut să-şi reţină totodată şi zvâcnirile precipitate ale arterelor.

Mişcarea se opri la uşă; paşii erau dubli. Dantès ghici că cei doi gropari veneau la el. Bănuiala se schimbă în certitudine, când auzi zgomotul pe care ei îl făceau depunând larga.

Uşa se deschise, o lumină voalată răzbi până la ochii lui Dantès. Văzu, prin pânza care-l acoperea, două umbre apropiindu-se de pat. A treia, la uşă, ţinând un felinar în mână. Cei doi oameni care se apropiară de pat apucară sacul de un capăt şi de altul.

— E cam greu pentru un bătrân aşa de slab, spuse unul ridicându-l de cap.

— Se zice că fiecare an sporeşte cu câte o jumătate de livră greutatea oaselor, glăsui celălalt, luându-l de picioare.

— Ţi-ai făcut legătura? Întrebă primul.

— Aş fi fost prost să ne încărcăm cu o greutate de prisos, spuse al doilea; o fac acolo.

— Ai dreptate; să plecăm.

„Ce legătură?” se întrebă Dantès.

Mutară pe pretinsul mort din pat, pe targă. Edmond se înţepenea cât mai mult, ca să-şi joace cât mai bine rolul de răposat. Apucară targa şi cortegiul, luminat de omul cu felinar, care mergea înainte, urcă scara.

Deodată acrul proaspăt şi aspru al nopţii îl năpădi.

Dantès recunoscu mistralul. Avu o senzaţie subită, plină totodată de voluptăţi şi de nelinişti.

Purtătorii făcură vreo douăzeci de paşi, apoi se opriră şi depuseră targa pe sol.

Unul se depărtă, iar Dantès îi auzi bocancii răsunând pe lespezi.

„Unde sunt oare?” se întrebă el.

— Ştii că nu e uşor deloc? Spuse cel care rămăsese lângă Dantès aşezându-se pe marginea tărgii.

Primul simţământ al lui Dantès fusese să evadeze; din fericire se stăpâni.

— Haide, luminează-mi, animalule! Glăsui purtătorul care se depărtase; altminteri n-am să găsesc niciodată ce caut.

Omul cu felinar se supuse îndemnului, deşi, precum aţi văzut, invitaţia nu fusese făcută în termeni tocmai convenabili.

„Dar ce o fi căutând?” se întrebă Dantès. Desigur că o sapă.

O exclamaţie de satisfacţie arătă că groparul găsise ceea ce căuta.

— În sfârşit, spuse celălalt, nu merge prea lesne.

— Da, răspunse el, dar n-a pierdut nimic aşteptând.

Se apropie de Edmond, care auzi depunându-se lângă el un corp greu şi răsunător; în momentul acela o frânghie îi înconjură picioarele strângându-i-le puternic şi dureros.

— Ei, l-ai legat? Întrebă groparul care stătuse degeaba.

— Da şi încă bine, spuse celălalt: îţi garantez.

— Atunci la drum.

Şi targa ridicată porni din nou.

Făcură vreo cincizeci de paşi, apoi se opriră deschizând o uşă, pe urmă iar porniră. Zgomotul valurilor ce se spărgeau de stâncile pe care e construit castelul ajungea tot mai lămurit la urechea lui Dantès, pe măsură ce înaintau.

— Proastă vreme, spuse unul dintre purtători. Nu e bine să te afli pe mare în noaptea asta.

— Da, abatele este în primejdie să se ude, glăsui celălalt şi izbucniră în râs.

Dantès nu pricepu prea bine gluma, dar părul i se zbârli în cap.

— Bravo, am ajuns, reluă primul.

— Mai departe, mai departe, spuse celălalt, ştii bine că ultimul a rămas în drum, zdrobit de stânci şi că guvernatorul ne-a certat a doua zi că suntem trântori.

Făcură încă vreo patru, cinci paşi, urcând mereu, apoi Dantès simţi că e apucat de cap şi de picioare şi legănat.

— Una, spuseră groparii.

— Două.

— Trei!

În momentul acela Dantès se simţi zvârlit într-un vid enorm, străbătând aerul ca o pasăre rănită, căzând, căzând mereu, cu o spaimă care-i îngheţa inima. Deşi tras în jos de un obiect greu care îi precipita zborul, i se păru că prăbuşirea dură un secol. În sfârşit, intră cu un zgomot înfricoşător, ca o săgeată, într-o apă îngheţată ce-l făcu să scoată un strigăt înă-buşit în chiar clipa aceea de scufundare.

Dantès fusese zvârlit în mare, la fundul căreia îl târa o ghiulea de fier, legată de picioarele sale.

Marea e cimitirul Castelului If.