Capitolul VIIICastelul If

Străbătând anticamera, comisarul făcu un semn spre doi jandarmi, care se aşezară unul în dreapta, altul în stânga lui Dantès. Fu deschisă o uşă care comunica din apartamentul procurorului cu palatul de justiţie şi merseră câtva timp pe unul din acele coridoare sumbre şi mari care îi înfioară pe cei ce trec, chiar dacă n-au nici un motiv de înfiorare.

După cum apartamentul lui Villefort comunica cu palatul de justiţie, palatul de justiţie comunica cu închisoarea, monument posomorât, lipit de palat şi pe care îl priveşte curios prin toate deschizăturile-i căscate clopotniţa mănăstirii Accoules, ce se înalţă în faţa ei.

După multe ocolişuri prin coridorul prin care mergea, Dantès văzu deschizându-se o uşă cu un ghişeu de fier. Comisarul dădu cu un ciocan trei lovituri, care răsunară pentru Dantès ca şi cum ar fi lovit în inima sa, uşa se deschise şi cei doi jandarmi îl împinseră uşor pe prizonierul care şovăia încă. Dantès trecu pragul temut şi uşa se închise în urma lui cu zgomot. Respira alt aer, un aer infectat şi greoi: se afla în închisoare.

Fu condus într-o cameră destul de curată, dar zăbrelită şi ferecată. De aceea înfăţişarea locuinţei sale nu-l sperie prea mult. De altminteri cuvintele substitutului de procuror, rostite cu un glas care i se păruse lui Dantès plin de interes, îi răsunau încă în ureche ca o dulce promisiune de speranţă.

Erau orele patru când Dantès fusese condus în camera sa. Era, precum am spus, în ziua de întâi martie; prizonierul se pomeni, deci, învăluit curând de noapte.

Atunci simţul auzului spori la el o dată cu simţul văzului care se stinsese. La cel mai mic zgomot care pătrundea până la dânsul se scula repede şi făcea un pas spre uşă, încredinţat că veneau să-l pună în libertate; dar curând, zgomotul se stingea într-altă direcţie şi Dantès recădea pe scăunelul lui.

În sfârşit, pe la ceasurile zece seara, în momentul când Dantès începea să piardă speranţa, se auzi un nou zgomot care i se păru, de data aceasta, că se îndreaptă spre camera sa. Într-adevăr, răsunară paşi pe coridor şi se opriră în faţa uşii. O cheie se răsuci în broască, zăvoarele scrâşniră şi bariera imensă de stejar se deschise, arătând deodată, în camera mo-horâtă, lumina orbitoare a două torţe.

În lumina torţelor Dantès văzu sclipind săbiile şi puştile a patru jandarmi.

Înaintase doi paşi, dar rămase neclintit în loc văzând sporul de forţe.

— Mă căutaţi pe mine? Întrebă Dantès.

— Da, răspunse unul dintre jandarmi.

— Din partea domnului substitut de procuror?

— De bună seamă.

— Bine, spuse Dantès, sunt gata să vă urmez.

Convingerea că era căutat din partea domnului de Villefort alunga orice temere nefericitului tânăr. El înaintă deci, cu mintea calmă, cu mersul liber, aşezându-se singur în mijlocul escortei.

O trăsură aştepta în stradă, vizitiul stătea pe capră, un gardian stătea lângă vizitiu.

— Pentru mine e trăsura asta? Întrebă Dantès.

— Pentru dumneata, răspunse un jandarm. Urcă!

Dantès vru să facă oarecari obiecţii, dar portiţa trăsurii se deschise şi se simţi împins. Nu avea nici posibilitatea, nici măcar intenţia de a se împotrivi, astfel că se văzu aşezat într-o clipă în fundul trăsurii, între doi jandarmi; ceilalţi doi se aşezară pe bancheta din faţă şi greoiul vehicul porni cu un zgomot sinistru.

Prizonierul îşi aruncă ochii spre deschizături: erau zăbrelite. Schimbase doar închisoarea. Atât numai că aceasta mergea şi-l transporta în goană spre o ţintă necunoscută. Prin gratiile strânse, încât abia putea să treacă mâna prin ele, Dantès recunoscu totuşi că mergeau pe strada Caisserie şi că, prin strada Saint-Laurent şi strada Taramis, se cobora spre chei.

Văzu în curând, printre gratiile sale şi printre gratiile monumentului în apropierea căruia se afla, strălucind luminile de la Consigne.

Trăsura se opri, gardianul coborî, se apropie de corpul de gardă. Vreo doisprezece soldaţi ieşiră şi se aşezară la rând; Dantès vedea puştile lor sclipind în bătaia felinarelor de pe chei.

„Pentru mine se desfăşoară oare o astfel de forţă militară?” îşi spuse el.

Gardianul, deschizând portiţa care se închidea cu cheia, răspunse acestei întrebări, deşi nu rosti un cuvânt: Dantès văzu, printre cele două şiruri de soldaţi, un drum croit pentru el, de la trăsură până în port.

Jandarmii de pe bancheta din faţă coborâră cei dintâi, apoi îl coborâră pe el, pe urmă cei din dreapta şi din stânga lui îl urmară. Merseră spre o barcă pe care un marinar al vămii o ţinea lângă chei de un lanţ. Soldaţii îl priviră pe Dantès cu un aer de curiozitate năucă. Într-o clipă el fu aşezat la pupa vasului, tot între cei patru jandarmi, pe când gardianul stătea la prora. O zgâlţâitură violentă depărtă barca de bord şi patru lopătari vâsliră zdravăn spre Pilon. Când, din barcă, fu scos un strigăt, lanţul care închide portul se coborî şi Dantès văzu că se afla în aşa zisul Frioul, adică dincolo de rada portului.

Prima pornire a prizonierului, găsindu-se în aer liber, fusese aceea de bucurie. Acrul este aproape libertatea. Respiră deci în adâncul pieptului adierea vie, care aduce pe aripile ei toate aromele necunoscute ale nopţii şi ale mării. Curând, totuşi, scoase un oftat. Trecea pe dinaintea Réservei, unde fusese aşa de fericit dimineaţa, în ceasul de dinaintea arestării şi, prin deschizătura celor două ferestre, zgomotul voios al unui bal răzbea până la el.

Dantès îşi împreună mâinile, îşi înălţă ochii la cer şi se rugă.

Barca îşi continua drumul, trecuse de Cap de Mort, se afla în faţa golfului Pharo, ocolea bateria. Manevra nu putea fi înţeleasă de Dantès.

— Dar unde mă duceţi? Întrebă el pe un jandarm.

— Ai să afli curând.

— Dar…

— Nu avem voie să-ţi dăm nici o explicaţie.

Dantès, care era pe jumătate soldat, considera absurd să pună întrebări unor subordonaţi cărora le era interzis să răspundă, aşa că tăcu.

Atunci, cele mai ciudate gânduri îi trecură prin minte: deoarece nu putea să facă un drum lung cu o astfel de barcă, deoarece nici un vas nu era ancorat în direcţia spre care mergeau, îşi închipui că va fi depus într-un loc depărtat de coastă, spunându-i-se că e liber. Nu era legat, nu se făcuse nici o încercare pentru a-i pune cătuşe, ceea ce i se părea un semn bun. De altminteri, nu-i spusese substitutul, aşa de bun cu el că, dacă nu rosteşte numele fatal de Noirtier, nu are a se teme de nimic? Nu distrusese Villefort, în prezenţa lui, scrisoarea periculoasă, singura dovadă ce existase în contra sa?

Aştepta deci, mut şi îngândurat, încercând să străpungă cu ochii marinarului deprins cu întunericul şi cu spaţiul în bezna nopţii.

Lăsaseră la dreapta insula Ratonneau, unde lumina un far, şi, mergând pe lângă coastă, ajunseseră în dreptul golfului Catalanilor. Acolo privirile prizonierului îşi înteţiră energia: acolo se afla Mercédès şi lui i se părea în fiecare clipă că vede schiţându-se pe ţărmul mohorât forma nelămurită a unei femei.

Cum de nu-i spunea fetei un presentiment că iubitul ei trecea la trei sute de paşi de ea?

O singură lumină strălucea la Catalani. După poziţia luminii, Dantès îşi dădu seama că ea lumina camera logodnicei sale. Singură Mercédès veghea în toată colonia. Scoţând un strigăt puternic, tânărul putea să fie auzit de logodnică.

Îl reţinu o ruşine nemotivată. Ce vor spune oamenii care îl priveau, auzindu-l că strigă ca un smintit? Rămase deci tăcut, cu ochii aţintiţi asupra luminii.

În vremea asta barca îşi continua drumul. Prizonierul nu se gândea însă la barcă, el se gândea la Mercédès.

O ridicătură de teren acoperi lumina. Dantès se întoarse şi observă că barca pornea în larg. În timp ce privea cufundat în gânduri, vâslele fuseseră înlocuite cu pânze şi barca înainta acum împinsă de vânt.

Cu tot dezgustul pe care Dantès il încerca de a-i pune jandarmului alte întrebări, se apropie de el, luându-i mâna:

— Camarade, îi spuse, pe conştiinţa şi pe rangul dumitale de soldat, te implor să ai milă de mine şi să-mi răspunzi. Eu sunt căpitanul Dantès, francez bun şi loial, măcar că acuzat de nu ştiu ce trădare. Unde mă duci? Spune-mi şi, pe cuvântul meu de marinar, mă voi supune datoriei şi mă voi resemna soartei.”

Jandarmul îşi scărpină urechea, privi spre camaradul său. Acesta făcu o mişcare, care vroia să spună parcă: „Cred că în locul unde ne aflăm nu mai e nici o piedică” şi jandarmul se întoarse spre Dantès:

— Dumneata eşti marsiliez şi marinar şi mă întrebi încotro mergem?

— Da, căci, pe onoarea mea, nu ştiu.

— Nu bănuieşti?

— Deloc.

— Nu este cu putinţă.

— Îţi jur pe ce am mai sfânt în lume. Răspunde-mi, te implor.

— Dar consemnul?

— Consemnul nu te opreşte să-mi comunici ceea ce voi afla peste zece minute, peste o jumătate de ceas, poate peste un ceas. Atât numai că, până atunci, îmi cruţi veacuri de nesiguranţă. Te întreb, ca şi cum ai fi prietenul meu. Uite, nu vreau nici să mă revolt, nici să fug; de altfel, nu pot. Încotro mergem?

— Dacă ai avea ochii legaţi sau dacă n-ai fi ieşit niciodată din portul Marsiliei, ar trebui totuşi să ghiceşti unde mergi.

— Nu ghicesc.

— Priveşte atunci în jurul dumitale.

Dantès se ridică, îşi aţinti ochii spre punctul unde părea că se îndreaptă barca şi, la o sută de stânjeni în faţa lui, văzu înălţându-se stânca neagră şi dreaptă pe care, ca un adaos de silex, se afla castelul mohorât If.

Forma ciudată, închisoarea în jurul căreia domnea o aşa de profundă groază, fortăreaţa care de trei sute de ani alimenta Marsilia cu tradiţiile ei lugubre, arătându-se deodată lui Dantès care nu se gândea la ea, produse asupra lui efectul pe care înfăţişarea eşafodului îl face asupra condamnatului la moarte.

— Doamne, Castelul If! Exclamă el. Ce-o să facem acolo?

Jandarmul zâmbi.

— Nu mă duceţi cumva ca să mă întemniţaţi? Continuă Dantès. Castelul If e o închisoare de stat, destinată numai marilor vinovaţi politici. Eu nu am săvârşit nici o crimă. Sunt la Castelul If judecători de instrucţie sau alt fel de magistraţi?

— Îmi închipui că acolo nu sunt, spuse jandarmul, decât un guvernator, temnicerii, o garnizoană şi ziduri bune. Haide, haide, prietene, nu mai face atâta pe miratul, că mă faci să cred că răsplăteşti bunăvoinţa mea bătându-ţi joc de mine.

Dantès strânse mâna jandarmului, gata să i-o rupă.

— Spui deci, glăsui el, că sunt dus la Castelul If ca să mă întemniţeze?

— De bună seamă, spuse jandarmul. În orice caz, camarade, e de prisos să mă strângi aşa de tare.

— Fără altă informaţie, fără altă formalitate? Întrebă tânărul.

— Formalităţile sunt îndeplinite, informaţia ţi-a fost dată.

— Aşadar, cu toată făgăduiala domnului de Villefort?

— Nu ştiu dacă domnul de Villefort ţi-a făgăduit ceva, spuse jandarmul, dar ceea ce ştiu este că mergem la Castelul If. Hei, dar ce faci? Camarazi, ajutor!

Cu o mişcare ca fulgerul, care, totuşi fusese prevăzută de ochiul iscusit al jandarmului, Dantès vrusese să se arunce în mare; dar patru mâini viguroase îl reţinură în momentul când picioarele lui părăseau puntea bărcii.

Căzu la fund, urlând de ciudă.

— Bravo! Exclamă jandarmul, punând un genunchi pe pieptul lui, bravo! Aşa îţi ţii cuvântul de marinar? Să se mai încreadă cineva în oamenii mieroşi! Ei bine, dragă prietene, fă acum o mişcare, una singură şi îţi trântesc un glonţ în cap. M-am abătut de la primul consemn, dar te asigur că n-am să mă abat de la al doilea.

Şi-şi coborî într-adevăr carabina spre Dantès, care simţi vârful ţevii la tâmplă.

Se gândi o clipă să facă mişcarea interzisă şi să sfârşească astfel în chip violent cu nenorocirea neaşteptată ce se abătuse asupra lui, prinzându-l în ghearele ei de vultur. Dar tocmai pentru că nenorocirea era neaşteptată, Dantès se gândi că ea nu putea să dureze.

Îi reveniră, pe urmă, în minte, făgăduielile domnului de Villefort; pe urmă.

— De ce să n-o spunem – moartea în fundul unei bărci, venită din mâna unui jandarm, i se păru urâtă.

Recăzu deci pe fundul bărcii, scoţând un urlet de turbare şi frământându-şi mâinile cu furie. Aproape în aceeaşi clipă o izbitură violentă zgudui barca. Un vâslaş sări pe stânca pe care prova micii bărci o atinsese, o frânghie se desfăşură în jurul unui scripete care scârţâi şi Dantès înţelese ca ajunseseră şi că barca era legată.

Într-adevăr, paznicii care-l ţineau şi de braţe şi de gulerul hainei, îl siliră să se ridice, îl împinseră să coboare pe ţărm, şi-l târâră spre treptele care urcau la poarta citadelei, în timp ce gardianul, înarmat cu o flintă cu baionetă, mergea în urma lui.

Dantès nu făcu, de altminteri, nici o împotrivire zadarnică. Încetineala lui se datora mai mult inerţiei decât împotrivirii; era amorţit şi se clătina ca un om beat. Văzu din nou soldaţi care se înşirau pe panta dreaptă, simţi scări care îl sileau să ridice picioarele, observă că trecea printr-o poartă şi că poarta se închidea în urma lui, dar toate acestea, maşinal, ca printr-o ceaţă, fără să distingă nimic limpede. Nu mai vedea nici marea.

— Imensa durere a prizonierilor care privesc spaţiul cu sentimentul cumplit al neputinţei.

Se făcu un popas de un moment, în răstimpul căruia încercă să-şi adune gândurile. Privi în juru-i; se găsea într-o curte pătrată, formată din patru ziduri înalte. Se auzea pasul încet şi regulat al sentinelelor şi, ori de câte ori ele treceau pe dinaintea a două sau trei fascicole de lumină, proiectate pe ziduri de lucirea a două sau trei lumini care sclipeau înlăuntrul castelului, se vedea scânteind ţeava puştilor lor.

Aşteptară cam zece minute. Fiind siguri că Dantès nu mai putea să fugă, jandarmii îi dăduseră drumul. Părea că aşteaptă ordine. Şi ordinele sosiră.

— Unde e deţinutul? Întrebă o voce.

— Iată-l, răspunseră jandarmii.

— Să mă urmeze, să-l duc unde îi e locul.

— Haide, spuseră jandarmii, împingându-l pe Dantès.

Deţinutul îl urmă pe conducătorul său, care-l duse într-adevăr într-o sală aproape subterană, ai cărei pereţi goi şi umeziţi păreau îmbibaţi de lacrimi. Un fel de lampion, pus pe un scăunel, a cărui feştilă plutea într-o grăsime infectă, ilumina pereţii lucioşi ai groaznicei încăperi, arătându-l lui Dantès pe conducătorul său, un temnicer subaltern, prost îmbrăcat şi cu mutra suspectă.

— Iată camera dumitale pentru noaptea asta, glăsui el. E târziu şi domnul guvernator s-a culcat. Mâine, când o să se trezească şi-o să ia cunoştinţă de ordinele care te privesc, poate c-o să-ţi schimbe domiciliul. Până atunci, iată pâine, apa e în ulcior, paie colo în colţ; e tot ce un deţinut poate să-şi dorească. Bună seara.

Şi mai înainte ca Dantès să se fi gândit să deschidă gura pentru a-i răspunde, mai înainte de a fi băgat de seamă unde punea temnicerul pâinea, mai înainte de a-şi fi dat seama de locul unde zăcea ulciorul, mai înainte de a-şi fi îndreptat ochii spre colţul unde îl aşteptau paiele destinate să-i servească de pat, temnicerul luase lampionul şi, închizând uşa, răpise deţinutului lumina alburie care îi arătase, ca la lumina unei fulger, pereţii umeziţi ai închisorii.

Se pomeni atunci singur, în beznă şi în tăcere, mut şi posac, ca bolţile al căror frig glacial îl simţea coborând pe fruntea încinsă.

Când primele raze ale zilei aduseră puţină lumină în vizuină, temnicerul reveni cu ordinul de a-l lăsa pe prizonier acolo unde se găsea. Dantès nu-şi schimbase locul. O mână de fier îl ţintuise parcă în chiar punctul unde se oprise în ajun. Atât numai că ochii săi adânci se ascundeau sub valul umed al lacrimilor. Stătea neclintit şi privea în pământ.

Petrecuse astfel toată noaptea, în picioare, fără să doarmă o singură clipă.

Temnicerul se apropie de el, se învârti în juru-i, însă Dantès nu păru că-l vede.

Îl bătu pe umăr; Dantès tresări şi clătină din cap.

— N-ai dormit? Îl întrebă temnicerul.

— Nu ştiu, răspunse Dantès.

Temnicerul îl privi cu mirare.

— Nu ţi-e foame? Continuă el.

— Nu ştiu, răspunse iarăşi Dantès.

— Vrei ceva?

— Aş vrea să-l văd pe guvernator.

Temnicerul înălţă din umeri şi ieşi.

Dantès îl urmări din ochi, întinse mâinile spre uşa întredeschisă, dar uşa se închise.

Pieptul i se sfâşie parcă într-un lung suspin. Lacrimile care-i năpădeau pieptul ţâşniră ca două pâraie. Căzu în genunchi, începând să se roage îndelung, evocând în minte întreaga-i viaţă de altădată şi întrebându-se ce crimă săvârşise în viaţa aceasta încă atât de tânără să merite o pedeapsă atât de crudă.

Ziua trecu astfel. Abia dacă înghiţi câţiva dumicaţi de pâine şi sorbi câteva picături de apă. Uneori rămânea jos, cufundat în gânduri, alteori se învârtea de jur-împrejurul celulei, ca un animal sălbatic închis într-o cuşcă de fier. În special un gând îl scotea din sărite: că, în timpul cât fusese adus aici, neştiind unde era dus, rămăsese aşa de calm şi de liniştit, deşi ar fi putut de zece ori să se arunce în mare şi, o dată în apă, graţie iscusinţei sale de a înota, deprinderii, care făcea din el unul dintre cei mai isteţi cufundători din Marsilia, ar fi putut să dispară sub apă, să scape de paznici, să ajungă în Italia sau în Spania şi de acolo să-i scrie logodnicei să vină la el. Existenţa nu îl neliniştea, indiferent de ţinut: pretutindeni marinarii de ispravă sunt rari. Vorbea italiana ca un toscan, spaniola ca un copil al Vechii Castilii, ar fi trăit liber, fericit, cu Mercédès şi cu tatăl său, căci tatăl său ar fi venit după el, în timp ce acum era prizonier închis în Castelul If, în închisoarea din care nu se putea ieşi, neştiind ce se va întâmpla cu părintele sau, cu Mercédès şi toate astea, pentru că crezuse în cuvântul lui Villefort. Îi venea să înnebunească. De aceea Dantès se zvârcolea furios pe paiele proaspete, care îi fuseseră aduse de temnicer.

A doua zi, la aceeaşi oră, temnicerul reintră.

— Ei, îl întrebă acesta. Eşti mai cuminte astăzi decât ieri?

Dantès nu răspunse.

— Haida, de, îi spuse acesta, puţin curaj. Doreşti ceva care să-mi stea în putinţă? Hai, spune!

— Doresc să vorbesc cu guvernatorul.

— Eh, exclamă temnicerul cu enervare, ţi-am mai spus că asta e cu neputinţă.

— De ce-i cu neputinţă?

— Pentru că, prin regulamentul închisorii, un prizonier n-are dreptul să ceară aşa ceva.

— Dar ce-i permis aici? Întrebă Dantès.

— O hrană mai bună cu plată, plimbarea şi câteodată cărţi.

— N-am nevoie de cărţi, n-am nici un chef să mă plimb şi găsesc că hrana este bună. Astfel că nu vreau decât un lucru: să-l văd pe guvernator.

— Dacă îmi baţi capul repetând mereu acelaşi lucru, glăsui temnicerul, nu-ţi mai aduc mâncare.

— Ei, şi? Spuse Dantès. Dacă nu-mi mai aduci de mâncare, am să mor de foame, atâta tot.

Accentul cu care Dantès rosti cuvintele acestea dovedi temnicerului că prizonierul său ar fi fericit să moară. De aceea, întrucât orice prizonier înseamnă un câştig de aproximativ 50 de centime pe zi pentru temnicerul său, acesta cugetă la deficitul care ar rezulta pentru el prin moartea arestatului, astfel că reluă cu ton mai blând:

— Ascultă, ceea ce doreşti dumneata este cu neputinţă. Nu mai cere, căci nu s-a mai pomenit ca, la cererea deţinutului, guvernatorul să vină în camera acestuia. Fii cuminte, ţi se va îngădui plimbarea şi s-ar putea ca, într-o zi, în timp ce ai să te plimbi, guvernatorul să treacă. Te vei adresa atunci lui, dacă o să vrea să-ţi răspundă, îl priveşte.

— Dar, întrebă Dantès, cât am să aştept până ce întâmplarea se va produce?

— Eh, glăsui temnicerul, o lună, trei luni, şase luni, poate un an.

— E prea mult, exclamă Dantès; vreau să-l văd numaidecât.

— Nu te lăsa obsedat de o singură dorinţă pe care e imposibil să o îndeplineşti, glăsui temnicerul; altminteri, până în cincisprezece zile, ai să înnebuneşti.

— Crezi? Îl întrebă Dantès.

— Da, vei fi nebun. Aşa începe totdeauna nebunia. Avem un exemplu aici: oferind întruna guvernatorului un milion ca să-l pună în libertate, creierul abatelui care locuia în odaia aceasta înaintea dumitale s-a scrântit.

— Şi de când a părăsit odaia asta?

— De doi ani.

— L-au pus în libertate?

— Nu, l-au băgat la carceră.

— Ascultă, spuse Dantès, eu nu sunt abate şi nu sunt nebun. Poate că am să devin dar, din nefericire, în ceasul de faţă am încă judecata întreagă: îţi fac altă propunere.

— Care?

— N-am să-ţi promit un milion, căci n-am să ţi-l pot da. Dar am să-ţi ofer o sută de taleri dacă vrei, când ai să mergi cu prima ocazie la Marsilia, să cobori până la Catalani şi să dai o scrisoare unei fete pe care o cheamă Mercédès; nici măcar o scrisoare, doar două rânduri.

— Dacă duc aceste două rânduri şi sunt descoperit, îmi pierd locul care face o mie de lire pe an, fără să mai pun la socoteală beneficiile şi hrana; vezi deci că aş fi un mare nătărău riscând o mie de lire ca să câştig trei sute.

— Ei, bine, spuse Dantès, ascultă şi ia aminte: dacă refuzi să duci fetei două rânduri sau măcar s-o înştiinţezi că sunt aici, am să te pândesc într-o zi dinapoia uşii şi, în momentul când intri, am să-ţi zdrobesc capul cu scăunelul ăsta.

— Mă ameninţi? Exclamă temnicerul, făcând un pas înapoi şi luând poziţie de apărare; nu zău, ţi se sminteşte capul. Abatele a început ca dumneata, aşa că, în trei zile ai să fii nebun de legat ca şi el. Noroc că în castelul If există carcere.

Dantès luă scăunelul şi îl învârti pe după cap.

— Bine, bine, glăsui temnicerul; dacă vrei neapărat, o să-l înştiinţez pe guvernator.

— Bravo, spuse Dantès, punând jos scăunelul şi aşezându-se pe el cu capul plecat, cu ochii rătăciţi, ca şi cum devenise cu adevărat nebun.

Temnicerul ieşi, dar în clipa următoare se înapoie cu patru soldaţi şi cu un caporal.

— Din ordinul guvernatorului, spune el, coborâţi-l pe prizonier la etajul de dedesubt.

— Adică la carceră? Glăsui caporalul.

— La carceră: nebunii trebuie puşi cu nebunii.

Cei patru soldaţi îl apucară pe Dantès, care căzu într-un fel de apatie, şi-i urmă fără împotrivire.

Îl siliră să coboare cincisprezece trepte şi deschiseră uşa unei carcere, în care el intră murmurând:

— Are dreptate, nebunii trebuie puşi cu nebunii.

Uşa se închise şi Dantès merse înainte cu mâinile întinse, până când simţi zidul. Atunci se aşeză într-un ungher şi rămase nemişcat, în timp ce ochii, obişnuindu-se treptat-treptat cu întunericul, începeau să distingă obiectele.

Temnicerul avea dreptate: mai lipsea foarte puţin ca Dantès să înnebunească.