Capitolul VIIInterogatoriul

De cum ieşi din sufragerie, Villefort părăsi masca voioasă, luând aerul grav al unui om chemat la îndatorirea supremă de a se rosti asupra vieţii semenului său. Dar, cu toată mobilitatea fizionomiei sale, mobilitate pe care substitutul o studiase de multe ori dinaintea oglinzii, aşa cum e dator să facă un actor iscusit, de data aceasta îi fu greu să-şi încrunte sprâncenele şi să-şi posomorască trăsăturile. În afară de amintirea liniei politice, urmată de părintele său care, dacă nu se depărta complet de ea, putea să-i abată viitorul, Gérard de Villefort era în momentul acesta cât se poate de fericit. Bogat prin sine, ocupa la douăzeci şi şapte de ani un loc înalt în magistratură, se însura cu o tânără şi frumoasă fiinţă pe care o iubea, nu pătimaş, ci cu raţiune, aşa cum un substitut de procuror poate să iubească şi, în afară de frumuseţea ei remarcabilă, domnişoara de Saint-Méran, logodnica lui, aparţinea uneia dintre familiile cu cea mai bună situaţie la curte; iar pe lângă influenţa părintelui şi a mamei ei pe care, neavând alt copil, putea fi folosită întreagă pentru ginere. Pe de altă parte, logodnica aducea soţului ei şi o zestre de cincizeci de mii de taleri care, graţie speranţelor.

— Cuvânt groaznic, născocit de mijlocitorii de căsătorii.

— Putea să sporească într-o zi cu o moştenire de o jumătate de milion.

Toate aceste elemente reunite compuneau deci pentru Villefort un total de fericire aşa de uluitor, încât i se părea că vede pete în soare, după ce-şi privise îndelung viaţa interioară cu ochii sufletului.

Găsi la poartă pe comisarul de poliţie care îl aştepta. Vederea omului în negru îl coborî, îndată, din înălţimile celui de al treilea cer, pe pământul material pe care călcăm. Îşi compuse figura aşa cum am spus, apropiindu-se de ofiţerul justiţiei:

— Domnule, îi spuse el, uite, am citit scrisoarea şi ai făcut bine arestându-l pe om. Dă-mi acum asupra lui şi asupra conspiraţiei toate amănuntele pe care le-ai cules.

— Despre conspiraţie, domnule, nu ştim încă nimic; toate hârtiile confiscate au fost închise într-un singur pachet şi depuse cu peceţi pe biroul dumneavoastră. În ce-l priveşte pe acuzat, aţi văzut prin chiar scrisoarea care-l denunţă că e un anume Edmond Dantès, secund pe bordul vasului „Faraonul”, care face comerţ cu bumbac cu Alexandria şi Smirna şi care aparţine casei Morrel şi fiul din Marsilia.

— Înainte de a servi în marina comercială a servit în marina militară?

— O, nu, domnule; este un tinerel.

— Ce vârstă?

— Nouăsprezece sau cel mult douăzeci de ani.

În momentul acela, pe când Villefort, mergând pe strada Mare, ajunse la colţul străzii des Conseils, un om care părea că-l aşteaptă i se adresă; era domnul Morrel.

— A, domnul de Villefort, exclamă acesta zărindu-l pe substitut, îmi pare foarte bine că vă întâlnesc. Închipuiţi-vă că s-a săvârşit eroarea cea mai ciudată, cea mai neauzită: a fost arestat secundul vasului meu, Edmond Dantès.

— Ştiu, domnule, spuse Villefort şi mă duc să-l interoghez.

— O, domnule, continuă domnul Morrel mânat de prietenia sa pentru tânăr, nu-l cunoaşteţi pe cel care e acuzat. Eu îl cunosc; imaginaţi-vă omul cel mai blând, cel mai cinstit şi, aproape că aş îndrăzni să spun, omul care îşi cunoaşte cel mai bine meseria din întreaga marină comercială. O, domnule de Villefort, vi-l recomand cu toată sinceritatea şi din tot sufletul.

Precum s-a putut vedea, Villefort aparţinea taberei nobile din oraş, iar Morrel taberei plebeiene; primul era ultraregalist, al doilea bănuit de bonapartism în surdină. Villefort îl privi pe Morrel dispreţuitor şi îi răspunse rece:

— Ştii, domnule, că cineva poate să fie blând în viaţa particulară, cinstit în relaţiile comerciale, savant în meseria lui şi să fie totuşi, politiceşte vorbind, un mare vinovat. Ştii, nu-i aşa, domnule?

Şi magistratul apasă pe ultimele cuvinte ca şi cum ar fi vrut să le aplice armatorului, în timp ce privirea lui scrutătoare vroia parcă să pătrundă până în adâncul inimii omului acesta, atât de cutezător încât intervenea pentru altul, când el însuşi era dator să ştie că avea nevoie de indulgenţă.

Morrel roşi, căci nu se simţea cu conştiinţa tocmai curată în privinţa opiniilor politice. Şi, de altminteri, destăinuirea pe care i-o făcuse Dantès în ce priveşte întrevederea cu marele mareşal şi cele câteva cuvinte pe care i le adresase împăratul, îl tulburau oarecum. Adăugă totuşi, cu accentul celui mai profund interes:

— Domnule de Villefort, vă implor, fiţi drept cum trebuie să fiţi; bun aşa cum sunteţi totdeauna şi daţi-ni-l repede pe bietul Dantès.

Cuvântul daţi-ni-l sună revoluţionar în urechea substitutului de procuror.

„Ehei, daţi-ni-l, îşi zise el. Nu cumva acest Dantès e afiliat vreunei secte de carbonari, întrucât protectorul lui întrebuinţează, fără să-şi dea seama, formula colectivă? Comisarul mi-a spus, îmi pare, că l-a arestat într-o cârciumă, într-o societate numeroasă: nu cumva complotau?”

Pe urmă, cu glas tare:

— Domnule, răspunse el, poţi să fii pe deplin liniştit şi nu vei fi apelat în zadar la spiritul meu de dreptate dacă acuzatul e inocent; dar dacă, dimpotrivă, e vinovat, trăim într-o epocă grea, domnule, când nepedepsirea ar fi un exemplu fatal. Voi fi deci nevoit să-mi fac datoria.

Şi, deoarece ajunsese la uşa casei sale lipită de palatul de justiţie, intră măreţ, după ce-l salută cu o politeţe de gheaţă pe nefericitul armator, care rămase împietrit parcă în locul unde Villefort îl părăsise.

Anticamera era plină de jandarmi şi de agenţi de poliţie; în mijlocul lor, păzit, învăluit în priviri aprinse de ură, stătea calm şi nemişcat deţinutul.

Villefort străbătu anticamera, aruncă spre Dantès o privire piezişă şi după ce luă un pachet pe care i-l dădu un agent, dispăru, spunând:

— Să se aducă deţinutul!

Oricât de fulgerătoare ar fi fost privirea, ea îi ajunsese lui Villefort pentru a-şi forma o idee despre omul pe care urma să-l supună interogatoriului. Recunoscuse inteligenţa în fruntea lată şi deschisă, curajul în ochii ficşi şi în sprâncenele încruntate şi Sinceritatea în buzele groase, pe jumătate deschise, printre care se vedea un şir dublu de dinţi albi ca fildeşul.

Prima impresie fusese favorabilă lui Dantès. Dar Villefort auzise de atâtea ori, ca pe un cuvânt de politică profundă, că trebuie să le fereşti de prima pornire, tocmai pentru că era bună, încât aplică impresiei maxima aceasta fără să ţină seama de diferenţa dintre aceste două cuvinte.

Îşi înăbuşi deci instinctele bune care vroiau să-i năpădească inima, pentru a da de acolo asalt minţii; îşi potrivi la oglindă figura de zile mari şi se aşeză sumbru, ameninţător, dinaintea biroului.

În clipa următoare Dantès intră.

Tânărul era tot palid, dar calm şi zâmbitor. Îl salută pe judecător cu o politeţe firească, apoi caută din ochi un scaun ca şi cum s-ar fi aflat în salonul armatorului Morrel.

Abia atunci el întâlni privirea posomorâtă a lui Villefort, privire caracteristică oamenilor justiţiei, care nu vor să li se citească gândul şi care fac din ochii lor o sticlă fără luciu. Privirea aceasta îi arătă că se găsea dinaintea chipului mohorât al justiţiei.

— Cine eşti dumneata şi cum te cheamă? Întrebă Villefort răsfoind notele pe care agentul i le predase când a intrat şi care, într-un ceas, deveniseră voluminoase, într-atât corupţia spionajelor se alipeşte de acest corp nefericit care sunt deţinuţii.

— Domnule, mă numesc Edmond Dantès, răspunse tânărul cu glas calm şi sonor. Sunt secund pe bordul vasului „Faraonul” care aparţine domnilor Morrel şi fiul.

— Vârsta dumitale? Continuă Villefort.

— Nouăsprezece ani, răspunse Dantès.

— Ce făceai în momentul când ai fost arestat?

— Mă aflam la ospăţul logodnei mele, domnule, glăsui Dantès cu glas uşor mişcat, într-atât de dureros era contrastul dintre momentele de bucurie şi ceremonia lugubră de acum, într-atât chipul sumbru al domnului de Villefort scotea în relief figura strălucitoare a logodnicei lui.

— Asistai la ospăţul logodnei dumitale? Întrebă substitutul tresărind fără să vrea.

— Da, domnule, sunt pe cale să mă însor cu o femeie pe care o iubesc de trei ani.

Deşi impasibil ca de obicei, Villefort fu izbit totuşi de coincidenţă, iar glasul mişcat al lui Dantès, surprins în toiul fericirii, trezi în taina sufletului său o fibră de simpatie: se însura şi el, era şi el fericit, iar fericirea îi fusese tulburată pentru a contribui la nimicirea bucuriei unui om care, ca şi el, atingea fericirea.

Apropierea aceasta filosofică, gândi el, va face o mare impresie când am să mă înapoiez în salonul domnului de Saint-Méran; şi îşi întocmi dinainte, în cuget, în timp ce Dantès aştepta alte întrebări, cuvintele antitetice cu ajutorul cărora oratorii construiesc frazele care smulg aplauze şi care, uneori, fac impresie unei elocvenţe adevărate.

După ce micul speech lăuntric fu întocmit, Villefort zâmbi cu gândul la efect şi reveni la Dantès:

— Continuă, domnule, glăsui el.

— Ce vreţi să continui?

— Să luminezi justiţia.

— Să-mi spună justiţia asupra cărui punct vrea să fie luminată şi îi voi spune tot ce ştiu; decât, adăugă el la rându-i cu un zâmbet, o înştiinţez că nu ştiu mare lucru.

— Ai servit sub uzurpator?

— Urma să fiu încorporat în marina militară când a căzut.

— Se spune că opiniile dumitale politice sunt exagerate, spuse Villefort, căruia nu i se suflase un cuvânt despre aceasta, dar care nu se da în lături să pună întrebarea aşa cum se pune o acuzare.

— Opiniile mele politice, domnule? O, mi-e aproape ruşine să spun dar eu nu am avut niciodată ceea ce se cheamă o opinie. Sunt în vârstă de abia nouăsprezece ani, după cum am avut onoarea să vă spun. Nu ştiu nimic, nu sunt destinat să joc nici un rol, puţinul care sunt şi voi fi, dacă mi se acordă locul care îl râvnesc, îl voi datora domnului Morrel. De aceea toate opiniile mele, nu politice, dar particulare, se mărginesc la aceste trei sentimente: îl iubesc pe părintele meu, îl respect pe domnul Morrel şi o ador pe Mercédès. Iată, domnule, tot ce pot spune justiţiei. Vedeţi că e prea puţin interesant pentru ea.

Pe măsură ce Dantès vorbea, Villefort îi privea chipul aşa de blând şi de deschis şi îi reveneau în memorie cuvintele rostite de Renée care, fără să-l cunoască, îi ceruse indulgenţa pentru acuzat. Cu deprinderea pe care substitutul crimei şi al criminalilor o căpătase, vedea ţâşnind din fiecare cuvânt al lui Dantès dovada inocenţei. Într-adevăr, tânărul, aproape că s-ar putea spune copilul acesta simplu, natural, elocvent, cu acea elocvenţă a inimii pe care n-o găseşti niciodată când o cauţi, plin de afecţiune pentru toţi, deoarece era fericit şi deoarece fericirea îi face buni chiar pe oamenii răi, revărsa şi asupra judecătorului bunăvoinţa ce-i deborda din inimă. Edmond nu avea în privire, în glas, în gest, oricât de aspru fusese Villefort cu el, decât mângâiere şi bunătate pentru cel care-l interoga.

„La naiba, îşi spuse Villefort, e un băiat fermecător şi, nădăjduiesc, nu-mi va fi greu să-i fac plăcerea lui Renée, îndeplinind prima recomandare dată de ea: voi căpăta astfel o strângere de mână în faţa lumii şi un sărut încântător într-un ungher.”

Şi, la gândul acesta, figura lui Villefort se lumină; de aceea, când îşi abătu privirile de la cugetul său la Dantès, Dantès, care îi urmărise mişcările chipului, zâmbea.

— Domnule, spuse Villefort, cunoşti niscai duşmani?

— Duşmani? Întrebă Dantès; am norocul de a însemna prea puţin pentru ca situaţia mea să mi-i facă. În ce priveşte caracterul meu, poate cam repezit, am încercat totdeauna să-l îmblânzesc faţă de subordonaţi. Am sub ordinele mele zece sau doisprezece mateloţi: întrebaţi-i, domnule şi vă vor spune că mă iubesc şi mă respectă, nu ca pe un părinte.

— Sunt prea tânăr pentru aceasta.

— Dar ca pe un frate mai mare.

— Dar în lipsă de duşmani, poate că ai invidioşi: vei fi numit căpitan la nouăsprezece ani, ceea ce e un post înalt în meseria dumitale. Te vei însura cu o femeie frumoasă, care te iubeşte, ceea ce e un noroc rar pe pământ: Poate că ambele preferinţe ale destinului ţi-au creat niscai invidioşi.

— Da, aveţi dreptate. De bună seamă, îi cunoaşteţi pe oameni mai bine decât mine şi este cu putinţă, dar dacă invidioşii aceştia se găsesc printre prietenii mei, vă declar că prefer să-i cunosc, pentru a nu mă vedea silit să-i urăsc.

— Faci rău, domnule. Trebuie totdeauna, pe cât cu putinţă, să vezi limpede în jurul dumitale; şi, într-adevăr, îmi pari un tânăr aşa de vrednic, încât mă voi abate pentru dumneata de la regulile obişnuite ale justiţiei şi te voi ajuta să vezi limpede, comunicându-ţi denunţul care te aduce la mine: iată hârtia acuzatoare. Recunoşti scrisul?

Şi Villefort scoase din buzunar scrisoarea, prezentând-o lui Dantès. Dantès privi şi citi. Un nor trecu pe fruntea lui şi spuse:

— Nu, domnule, nu cunosc scrisul. E prefăcut şi totuşi e de o formă destul de naturală. În orice caz, l-a aşternut o mână iscusită. Mă bucur foarte mult, adăugă el, privindu-l pe Villefort cu recunoştinţă, că am de-a face cu un om ca dumneavoastră, căci într-adevăr invidiosul meu este un adevărat duşman.

Şi, în fulgerul care trecu prin ochii tânărului când rosti aceste cuvinte, Villefort putu să-şi dea seama de energia violentă ascunsă sub înfăţişarea sa blândă.

— Şi, acum, haide, glăsui substitutul, răspunde-mi sincer, domnule, nu ca un acuzat judecătorului, ci, aşa cum un om aflat într-o situaţie delicată, răspunde altui om care se interesează de el: ce e adevărat în acuzaţia această anonimă?

Şi Villefort aruncă pe birou, cu dezgust, scrisoarea înapoiată de Dantès.

— Totul şi nimic, domnule şi iată adevărul curat, pe onoarea mea de marinar, pe iubirea mea pentru Mercédès, pe viaţa părintelui meu.

— Vorbeşte, domnule, spuse cu glas tare Villefort. Apoi adăugă în şoaptă: „Dacă Renée ar putea să mă vadă, nădăjduiesc că ar fi mulţumită de mine şi că nu mi-ar mai spune că sunt un tăietor de capete”.

— Să vedeţi: plecând din Neapole, căpitanul Leclère s-a îmbolnăvit de friguri. Deoarece nu avem medic pe bord, iar el nu a vrut să poposim în nici un punct al coastei, grăbit cum era, să se ducă pe insula Elba, boala lui s-a înrăutăţit aşa de mult încât, spre sfârşitul celei de-a treia zi, simţind că va muri, m-a chemat lângă el.

„Dragă Dantès, mi-a spus el, jură-mi pe onoarea ta că vei face ce am să-ţi spun. E vorba de interese cât se poate de mari”.

„Îţi jur, domnule căpitan”, i-am răspuns eu.

„Ei bine, întrucât, după moartea mea, comanda vasului îţi aparţine în calitate de secund, vei lua comanda, te vei îndrepta spre insula Elba, vei debarca la Porto-Ferrajo, vei întreba de mareşalul cel mare, îi vei încredinţa scrisoarea aceasta: poate că atunci, el îţi va preda o altă scrisoare şi vei fi însărcinat cu o misiune. Misiunea care-mi era rezervată mie, Dantès, va fi îndeplinită de tine şi toată cinstea ţi se va cuveni ţie”.

„O voi îndeplini, domnule căpitan, dar poate că nu am să ajung aşa de uşor, cum credeţi dumneavoastră, la marele mareşal”.

„Uite un inel pe care i-l vei trimite, glăsui căpitanul şi care va îndepărta toate dificultăţile”.

Spunând acestea, mi-a încredinţat un inel.

Era şi timpul: peste două ceasuri a căzut în delir; a doua zi a murit.

— Şi ce-ai făcut atunci?

— Ceea ce trebuia să fac, domnule, ceea ce oricine ar fi făcut în locul meu. În orice caz, rugăminţile unui muribund sunt sfinte, iar, la marinari, rugăminţile unui superior sunt ordine care trebuie îndeplinite. M-am îndreptat deci spre insula Elba, unde am ajuns a doua zi; am consemnat toată lumea pe bord şi am coborât singur pe pământ. Aşa cum prevăzusem, am întâmpinat unele greutăţi pentru a ajunge la mareşalul cel mare. I-am trimis însă inelul care urma să-mi servească drept semn de recunoaştere şi toate uşile s-au deschis în faţa mea. M-a primit, m-a cercetat cu privire la ultimele împrejurări ale morţii nefericitului Leclère şi, precum acesta prevăzuse, mi-a predat o scrisoare, însărcinându-mă s-o duc personal la Paris. I-am făgăduit, căci era vorba să îndeplinesc ultima voinţă a căpitanului meu. Am coborât pe ţărm, am pus repede la punct toate chestiunile de bord, apoi am alergat să-mi văd logodnica pe care am regăsit-o mai frumoasă şi mai iubitoare decât oricând. Mulţumită domnului Morrel, am trecut peste toate piedicile ecleziastice. În sfârşit, domnule, asistam, cum v-am spus, la ospăţul de logodnă, mă pregăteam să mă căsătoresc peste un ceas şi îmi făceam socoteala să plec mâine la Paris, când, în urma denunţului pe care dumneavoastră arătaţi a-l dispreţui tot atât cât şi mine, am fost arestat.

— Da, da, murmură Villefort, tot ce-mi spui pare a fi adevărat, iar dacă eşti culpabil, e din imprudenţă; ba încă imprudenţa este legitimată de ordinele căpitanului dumitale. Înapoiază-ne scrisoarea care ţi s-a dat pe insula Elba, dă-mi cuvântul că te vei prezenta la prima chemare şi du-te la prietenii dumitale.

— A, dar, sunt liber, domnule? Exclamă Dantès în culmea bucuriei.

— Da, dar dă-mi numai scrisoarea.

— Trebuie să fie în faţa dumneavoastră, domnule; căci mi s-a luat o dată cu celelalte hârtii şi recunosc câteva în pachetul acesta.

— Aşteaptă, spuse substitutul lui Dantès, care îşi lua mănuşile şi pălăria, aşteaptă. Cui îi este adresată?

— Domnului Noirtier, strada Coq-Héron, Paris.

Trăsnetul dacă ar fi căzut asupra lui Villefort şi nu l-ar fi izbit mai fulgerător şi mai neprevăzut. Recăzu în fotoliul de unde se sculase pe jumătate, ca să ajungă la teancul cu hârtii confiscate şi frunzărindu-l repede, scoase scrisoarea fatală asupra căreia aruncă o privire pătrunsă de o groază de nespus.

— Domnul Noirtier, strada Coq-Héron, numărul 13, murmură el, devenind din ce în ce mai palid.

— Da, domnule, răspunse Dantès uimit. Îl cunoaşteţi?

— Nu, răspunse repede Villefort. Un servilor credincios al regelui nu-i cunoaşte pe conspiratori.

— E vorba deci de o conspiraţie? Întrebă Dantès care, după ce se crezuse liber, începea să fie cuprins de o groază mai mare decât cea dintâi. În orice caz, domnule, v-am spus, nu aveam habar de cuprinsul” depeşei pe care o purtam.

— Da, reluă Villefort cu glas înăbuşit; dar ştii numele celui căruia îi era adresată.

— Pentru a i-o preda în persoană trebuia să-l ştiu, domnule.

— Şi n-ai arătat nimănui scrisoarea? Întrebă Villefort citind şi îngălbenindu-se pe măsură ce citea.

— Nimănui, domnule, pe cuvânt de onoare.

— Nu ştie nimeni că erai purtătorul unei scrisori venită de pe insula Elba şi adresată domnului Noirtier?

— Nimeni, domnule, afară de cel care mi-a predat-o.

— E prea mult, totuşi, e prea mult! Murmură Villefort.

Fruntea lui Villefort se întuneca tot mai mult. Buzele lui albe, mâinile tremurătoare, ochii aprinşi făceau să treacă prin cugetul lui Dantès cele mai dureroase bănuieli.

După citirea scrisorii, Villefort îşi lăsă capul în mâini şi rămase o clipă copleşit.

— Vai, ce e, domnule? Întrebă Dantès cu sfială.

Villefort nu răspunse; dar, după câteva clipe, îşi înălţă chipul palid şi descompus şi mai citi o dată scrisoarea.

— Şi spui că nu ştii ce conţinea scrisoarea? Reluă Villefort.

— Repet pe onoarea mea, domnule, că nu ştiu, glăsui Dantès. Dar ce aveţi? Vă simţiţi rău? Vreţi să sun, să chem ajutor?

— Nu, domnule, spuse Villefort, ridicându-se repede. Nu te mişca, nu spune un cuvânt. Eu dau ordine aici, nu dumneata.

— Domnule, spuse Dantès jignit, mă gândeam să vă vin în ajutor, atâta tot.

— Nu am nimic; o ameţeală trecătoare. Ocupă-te de dumneata, nu de mine. Răspunde.

Dantès aştepta interogatoriul pe care îl anunţa porunca aceasta, dar în zadar; Villefort recăzu în fotoliu, îşi trecu o mână îngheţată peste fruntea lac de sudoare şi, pentru a treia oară, se apucă să recitească scrisoarea.

„O, dacă ştie ce cuprinde scrisoarea asta, murmură el şi dacă află vreodată că Noirtier e tatăl lui Villefort, sunt pierdut, pierdut pentru de-a pururi”, gândi el.

Şi-l privea din timp în timp pe Edmond, ca şi cum privirea sa ar fi putut să zdrobească bariera nevăzută ce închide în inimă secretele pe care gura le păstrează.

— O, să nu ne mai îndoim! Exclamă el deodată.

— Dar, în numele cerului, domnule, strigă nefericitul tânăr, dacă va îndoiţi de mine, dacă mă bănuiţi, interogaţi-mă şi sunt gata să vă răspund.

Villefort făcu o sforţare violentă şi cu un ton pe care vroia să-l facă cât mai sigur:

— Domnule, glăsui el, probele cele mai grave rezultă pentru dumneata din interogatoriu, aşa că nu pot, precum nădăjduisem la început, să te pun în libertate numaidecât. Înainte de a lua o astfel de măsură, sunt dator să-l consult pe judecătorul de instrucţie. Deocamdată ai văzut în ce fel m-am purtat cu dumneata.

— O, da, domnule, exclamă Dantès şi vă mulţumesc căci aţi fost pentru mine mai mult un prieten, decât un judecător.

— Ei bine, domnule, am să te mai reţin prizonier, nu mult, cât mai puţin voi putea. Principala dovadă care exista în contra dumitale e scrisoarea aceasta şi vezi…

Villefort se apropie de cămin, o aruncă în foc şi rămase acolo până când ea se prefăcu în cenuşă.

— Şi vezi, urmă el, o distrug.

— O, exclamă Dantès, dumneavoastră sunteţi, domnule, mai mult decât justiţia, sunteţi bunătatea.

— Dar ascultă-mă, urmă Villefort, înţelegi că, după un astfel de act, poţi să ai încredere în mine, nu-i aşa?

— O, domnule, porunciţi şi vă voi respecta ordinele.

— Nu, spuse Villefort, apropiindu-se de tânăr, nu ordine vreau să-ţi dau, înţelegi, ci sfaturi.

— Spuneţi şi mă voi conforma ca unor ordine.

— Am să te ţin până diseară aici, în palatul justiţiei. Poate că va veni şi altcineva să-ţi ia interogatoriul. Spune-i tot ce mi-ai spus, dar nici un cuvânt despre scrisoare.

— Vă făgăduiesc, domnule.

Se părea că Villefort implora şi că acuzatul îl linişteşte pe judecător.

— Pricepi, spuse acesta, aruncând o privire asupra cenuşei care păstra încă forma hârtiei şi care zbura pe deasupra flăcărilor. Scrisoarea este acum distrusă, numai dumneata şi eu ştim că a existat; nu-ţi va mai fi pusă în faţă niciodată; prin urmare, tăgăduieşte dacă ţi se pomeneşte de ea, tăgăduieşte cu îndrăzneală şi eşti salvat.

— Voi tăgădui, domnule, fiţi pe pace, glăsui Dantès.

— Bine, bine, spuse Villefort, ducând mâna la şnurul unei sonerii.

Apoi, oprindu-se în momentul când era gata să sune:

— Numai scrisoarea asta ai avut-o? Întrebă el.

— Numai.

— Jură.

Dantès întinse mâna.

— Jur, glăsui el.

Villefort sună.

Comisarul intră.

Villefort se apropie de poliţai şi îi spuse câteva cuvinte la ureche; comisarul răspunse printr-un simplu semn din cap.

— Urmează-l pe domnul, spuse Villefort lui Dantès.

Dantès se înclină, aruncă încă o privire de recunoştinţă spre Villefort şi ieşi.

De îndată ce uşa se închise în urma lui, forţele îl părăsiră pe Villefort, care căzu aproape leşinat într-un jilţ.

Apoi, după o clipă:

— O, doamne, murmură el, iată de ce depinde viaţa şi norocul. Dacă procurorul ar fi fost la Marsilia, dacă judecătorul de instrucţie ar fi fost chemat în locul meu, eram pierdut. Iar hârtia, hârtia asta blestemată, mă zvârlea în prăpastie. Ah, tată, tată, mereu o să fii tu o piedică pentru fericirea mea pe lume şi veşnic o să trebuiască să lupt cu trecutul tău?

Pe urmă, deodată, o fulgerare neaşteptată păru că îi trece prin minte, luminându-i chipul. Un zâmbet se ivi pe gura lui încă crispată, ochii buimaci deveniră ficşi şi se opriră parcă asupra unui gând.

— Da, da, glăsui el; da, scrisoarea care urma să mă piardă, îmi va fi poate un noroc. Haide, Villefort, la lucru!

Şi, după ce se asigură că acuzatul nu mai era în anticameră, substitutul de procuror ieşi la rându-i şi se îndreptă repede spre casa logodnicei sale.