Capitolul IV Complot

Danglars urmări din ochi pe Edmond şi pe Mercédès până când dispărură înapoia unui unghi al fortului Saint-Nicolas, apoi, întorcând capul, îl zări pe Fernand care recăzuse, palid şi înfiorat, pe scaun, în timp ce Caderousse îngăima cuvintele unui cântec de chef.

— Dragă domnule, spuse Danglars, adresându-i-se lui Fernand, căsătoria asta nu-mi face impresia că bucură pe toată lumea.

— Mă scoate din sărite, spuse Fernand.

— O iubeai va să zică pe Mercédès?

— O adoram.

— De mult?

— De când ne cunoaştem, am iubit-o întotdeauna.

— Şi stai aici, smulgându-ţi părul, în loc să cauţi leacul? Ce dracu, nu credeam că se poartă aşa oamenii din neamul dumitale.

— Ce vrei să fac? Întrebă Fernand.

— Eu ştiu? Parcă e treaba mea? Nu eu sunt îndrăgostit de domnişoara Mercédès, ci dumneata. Caută, spune Evanghelia şi vei găsi.

— Găsisem.

— Ce?

— Vroiam să-l înjunghii pe om, dar femeia mi-a spus că, dacă i se întâmplă o nenorocire logodnicului ei, îşi pune capăt zilelor.

— Eh, lucrurile astea se spun, dar nu se fac!

— Nu o cunoşti pe Mercédès, domnule: din moment ce a spus, aşa va face.

— Nătărăule, murmură Danglars; ce-mi pasă mie că ea se omoară sau nu; totul e ca Dantès să nu fie căpitan.

— Iar mai înainte ca Mercédès să moară, urmă Fernand cu nestrămutată hotărâre, voi muri eu.

— Asta dragoste, nu glumă, spuse Caderousse cu vorba tot mai împleticită.

— Haide, spuse Danglars, îmi faci impresia unui băiat drăguţ şi dracu' să mă ia, aş vrea să te scot din încurcătură; dar…

— Zii înainte, spuse Caderousse, haide.

— Dragul meu, reluă Danglars, tu eşti pe trei sferturi beat: mântuieşte sticla şi-o să fii gata. Bea şi nu te amesteca în ce facem noi. Pentru ceea ce facem, e nevoie de minte limpede.

— Eu, beat? Spuse Caderousse. Haida, de! Aş putea să mai beau încă patru sticle de-astea de ale tale, care nu sunt mai mari decât sticlele de apă de Colonie. Tată Pamphile, adu vin.

În sprijinul spuselor sale, Caderousse bătu cu paharul în masă.

— Ce spuneai, domnule? Reluă Fernand, aşteptând cu încordare urmarea frazei întrerupte.

— Ce spuneam? Nu-mi mai aduc aminte. Beţivul de Caderousse m-a făcut să-mi pierd şirul gândurilor.

— Beţiv? Treaba mea; cu atât mai rău pentru cei care se tem de vin. Înseamnă că ei au vreun gând rău şi li-i teamă că vinul o să-i trădeze.

Caderousse începu să cânte ultimele două versuri ale unui cântec foarte la modă pe vremea aceea:

Toţi oamenii răi sunt băutori de apă.

Dovedeşte asta potopul.

— Spuneai, domnule, reluă Fernand, că ai vrea să mă scoţi din încurcătură. Adăugai însă…

— Da, dar adăugam că, pentru a te scoate din încurcătură, este de ajuns ca Dantès să nu se însoare cu fata pe care o iubeşti şi cred că nunta poate foarte bine să nu mai aibă loc fără ca Dantès să moară.

— Numai moartea îi va despărţi, spuse Fernand.

— Judeci ca o scoică, prietene, glăsui Caderousse. Uite, Danglars, care e un pişicher, un viclean, un grec, îţi va dovedi că te înşeli. Dovedeşte-i, Danglars. Am garantat pentru tine. Spune-i că nu e nevoie ca Dantès să moară; de altminteri, ar fi păcat să moară. E un băiat bun şi ţin la el. În sănătatea ta, Dantès!

Fernand se ridică mânios.

— Lasă-l să spună, glăsui Danglars, ţinându-l pe tânăr; de altminteri, oricât de beat ar fi, nu greşeşte prea mult. Absenţa desparte tot aşa de bine ca moartea. Închipuie-ţi că între Edmond şi Mercédès s-ar afla zidurile unei închisori; ele îi vor despărţi tot atât de mult ca şi cum între ei s-ar afla lespedea unui mormânt.

— Da, dar din închisoare poţi ieşi, spuse Caderousse, care ţinea să-şi spună părerea, deşi avea mintea înceţoşată. Iar când ai ieşit din închisoare şi te cheamă Edmond Dantès, te răzbuni.

— Ce-are a face? Murmură Fernand.

— Şi, în definitiv, de ce l-ar întemniţa pe Dantès? Reluă Caderousse. N-a furat, n-a asasinat.

— Taci, glăsui Danglars.

— Nu vreau să tac, spuse Caderousse. Vreau să mi se spună de ce să fie întemniţat Dantès. Mie mi-e drag Dantès. În sănătatea ta, Dantès!

Şi dădu pe gât încă un pahar cu vin.

Danglars urmări în ochii stinşi ai croitorului progresele beţiei şi, întorcându-se spre Fernand, îi zise:

— Înţelegi, aşadar, glăsui el, că nu este nevoie să-l ucizi.

— Nu, desigur, dacă, precum spuneai dumneata adineauri, am putea face ca Dantès să fie arestat. Dar ce mijloc vei folosi?

— Căutând cu luare aminte, am putea să găsim unul, spuse Danglars. Dar, continuă el, pentru ce dracu' mă amestec eu? Ce-mi pasă mie?

— Nu ştiu dacă îţi pasă, spuse Fernand, prinzându-l de braţ; ceea ce ştiu însă, e că ai un motiv special de ură contra lui Dantès: cine urăşte nu se înşeală asupra simţămintelor altora.

— Eu, motive de ură în contra lui Dantès? Pe cinstea mea, niciunul. Te-am văzut nenorocit şi m-a interesat nenorocirea dumitale, atâta tot. Dacă crezi că fac asta pentru mine, atunci adio, scumpe prietene; ieşi din încurcătură cum te pricepi.

Danglars se prefăcu că se ridică.

— Nu, spuse Fernand, reţinându-l, rămâi. La urma urmei puţin îmi pasă dacă îi porţi pică lui Dantès sau nu. Eu îi port, recunosc cu tărie. Găseşte mijlocul şi-l execut, numai să nu fie vorba de moarte de om, căci Mercédès a spus că se omoară dacă ar fi omorât Dantès.

Caderousse, care îşi lăsase capul pe masă, ridică fruntea, uitându-se la Fernand şi la Danglars cu ochi îngreuiaţi, buimaci:

— Să-l omoare pe Dantès? Glăsui el. Cine spune să-l omoare pe Dantès? Eu nu vreau să-l omoare. E prietenul meu. S-a oferit azi dimineaţă să-şi împartă banii cu mine, aşa cum şi eu i-am împărţit cu el; nu vreau să-l omoare pe Dantès.

— Dar cine-ţi spuse că-l omoară, nătărăule? Reluă Danglars. E vorba doar de o glumă. Bea în sănătatea lui, adăugă el umplând paharul lui Caderousse şi lasă-ne în pace.

— Da, da, în sănătatea lui Dantès, spuse Caderousse, deşertând paharul. În sănătatea lui. În sănătatea lui…

— Şi mijlocul? Spuse Fernand.

— Cum, încă nu l-ai găsit?

— Nu, dumneata ţi-ai asumat sarcina asta.

— Adevărat, reluă Danglars, francezii au asupra spaniolilor superioritatea că spaniolii rumegă şi francezii inventează.

— Atunci inventează, spuse Fernand cu nerăbdare.

— Chelner, glăsui Danglars, o pană, cerneală şi hârtie!

— O pană, cerneală şi hârtie, murmură Fernand.

— Da, eu sunt agent contabil: pana, cerneala şi hârtia sunt instrumentele mele; iar fără instrumente, nu ştiu să fac nimic.

— O pană, cerneală şi hârtie, strigă la rândul său Fernand.

— Aveţi aici pe masă ceea ce doriţi, spuse chelnerul, arătând obiectele cerute.

— Atunci dă-ni-le.

Chelnerul luă hârtia, cerneala şi pana, depunându-le pe masa de sub umbrar.

— Când te gândeşti, spuse Caderousse, lăsându-şi mâna pe hârtie, că poţi, cu astea, să ucizi un om mai sigur decât dacă l-ai aştepta în întunericul unei păduri pentru a-l asasina. Mie mi-a fost totdeauna mai mult frică de o pană, de o sticlă cu cerneală şi de o foaie de hârtie, decât de o spadă sau de un pistol.

— Afurisitul nu este încă aşa de beat cum pare, spuse Danglars. Fernand, toarnă-i de băut.

Fernand umplu paharul lui Caderousse, iar acesta, un veritabil băutor, luă mâna de pe hârtie şi o duse la pahar.

Catalanul urmări mişcarea până când, aproape învins de noul atac, Caderousse lăsă paharul, sau, mai bine zis, îi dădu drumul pe masă.

— Ei, reluă catalanul, văzând că ultimul rest al minţii lui Caderousse începea să dispară sub efectul paharului cu vin.

— Aşadar, îţi spuneam, reluă Danglars, că dacă, după o călătorie ca aceasta făcută de Dantès şi în care el a ajuns la Neapole şi pe insula Elba, cineva l-ar denunţa procurorului ca agent bonapartist…

— Îl voi denunţa eu, spuse flăcăul cu însufleţire.

— Bine, dar în acest caz eşti pus să iscăleşti declaraţia, eşti confruntat cu cel pe care l-ai denunţat: eu îţi ofer mijloace să-ţi susţii acuzaţia; dar Dantès nu poate să rămână la nesfârşit în închisoare; într-o zi sau alta el va ieşi, iar atunci va fi vai de cel care l-a băgat.

— Eu nu cer decât un lucru, spuse Fernand: să vină şi să-mi caute pricină.

— Da şi Mercédès? Mercédès, care te urăşte dacă ai cuteza să zgârii epiderma adoratului ei Edmond?

— Într-adevăr, spuse Fernand.

— Nu, nu, reluă Danglars, dacă te hotărăşti la asta, ar fi bine să iei, aşa cum iau eu, pana, s-o moi în cerneală şi să scrii cu stânga, pentru ca scrisul să nu fie recunoscut, un mic denunţ conceput astfel:

Şi, întărindu-şi cuvintele cu fapta, Danglars scrise cu stânga, cu un scris răsturnat, fără nici o asemănare cu scrierea sa obişnuită, următoarele rânduri pe care le dădu lui Fernand şi pe care Fernand le citi încet:

„Domnul procuror regal este înştiinţat, de un prieten al tronului şi al religiei, că numitului Edmond Dantès, secundul vasului «Faraon», sosit azi dimineaţă din Smirna, după ce s-a oprit la Neapole şi la Porto-Ferrajo, i-au fost încredinţate de către Murat o scrisoare pentru uzurpator şi de către uzurpator o scrisoare pentru comitetul bonapartist din Paris.

Dovada crimei sale se poate face arestându-l, căci scrisoarea se va găsi sau la el, sau la părintele său, sau în cabina sa de pe bordul «Faraonului» „.

— Aşa, continuă Danglars. În felul acesta răzbunarea dumitale va fi deplină, căci în nici un chip ea nu va putea să se întoarcă asupră-ţi, iar lucrurile vor merge de la sine. Nu-ţi rămâne decât să îndoi scrisoarea cum fac eu şi să scrii pe ea: „Domnului procuror regal”.

Şi Danglars scrise adresa, parcă în joacă.

— Da, totul e gata, exclamă Caderousse care, cu ultima sforţare a minţii, urmărise lectura şi înţelegea instinctiv nenorocirile ce ar decurge dintr-un atare denunţ; da, totul e gata: atât numai că va fi o infamie.

Şi întinse braţul să apuce scrisoarea.

— Nu, ceea ce spun şi fac este o glumă, glăsui Danglars, îndepărtând scrisoarea; iar primul căruia i-ar părea rău să i se întâmple ceva rău lui Dantès, bunului Dantès, aş fi eu. De aceea, uite…

Luă scrisoarea, o mototoli şi o aruncă într-un colţ al umbrarului.

— Aşa da, spuse Caderousse. Dantès mi-e prieten şi nu vreau să i se facă rău.

— Ei, cine dracu' se gândeşte să-i facă rău? Nici eu, nici Fernand, spuse Danglars, ridicându-se şi privindu-l pe tânărul care rămăsese pe scaun, dar a cărui privire piezişă aţintea hârtia denunţătoare, zvârlită într-un colţ.

— În cazul acesta să ni se dea vin, rosti Caderousse. Vreau să beau în sănătatea lui Edmond şi a frumoasei Mercédès.

— Ai băut prea mult până acum, beţivule, spuse Danglars, iar dacă continui, o să fii nevoit să le culci aici, căci n-o să te mai poţi ţine pe picioare.

— Eu, spuse Caderousse, ridicându-se cu înfumurarea omului beat; eu să nu mă pot ţine pe picioare? Fac prinsoare că mă urc în clopotniţa de la Accoules, ba chiar fără să mă clatin.

— Bine, spuse Danglars, fac prinsoare, dar pentru mâine. Astăzi e vremea să ne întoarcem. Dă-mi braţul şi să plecăm.

— Plecăm, spuse Caderousse, dar n-am nevoie de braţul tău. Vii, Fernand? Vii cu noi la Marsilia?

— Nu, spuse Fernand, eu mă întorc la Catalani.

— Faci rău, vino cu noi la Marsilia.

— N-am nevoie de Marsilia şi nu vreau să mă duc.

— Cum ai spus? Nu vrei? Ei bine, te priveşte. Libertate pentru toată lumea! Vino, Danglars şi să-l lăsăm pe domnul să se întoarcă la Catalani, dacă aşa pofteşte.

Danglars profită de acel moment de bunăvoinţă din partea lui Caderousse, pentru a-l îndrepta spre Marsilia; dar, pentru a-i deschide un drum mai scurt şi mai uşor lui Fernand, în loc să se înapoieze pe cheiul Rive-Neuve, se înapoie prin poarta Saint-Victor. Caderousse îl urmă, bălăbănindu-se la braţul lui.

După vreo douăzeci de paşi, Danglars întoarse capul şi-l văzu pe Fernand aruncându-se asupra hârtiei pe care o băgă în buzunar, apoi, năpustindu-se de sub umbrar, tânărul o apucă spre Pillon.

— Ei, ce face? Spuse Caderousse. Ne-a minţit: a zis că se duce la Catalani şi merge la oraş. Hei, Fernand, te înşeli, băiete.

— Tu eşti cel care vede tulbure, spuse Danglars; el merge drept pe drumul Vieilles-Infirmeries.

— Într-adevăr, spuse Caderousse, aş fi jurat că o ia la dreapta. Hotărât lucru, vinul e un amăgitor.

— Haide-haide, murmură Danglars, cred că acum lucrul este bine pornit şi că nu mai trebuie decât să fie lăsat să meargă singur.