Capitolul XXIInsula Tiboulen

Năucit, aproape sufocat, Dantès avu totuşi prezenţa de spirit să-şi ţină răsuflarea şi, deoarece mâna dreaptă, precum am spus, ţinea cuţitul deschis, gata pentru orice eventualitate, el spintecă repede sacul, scoase braţul, pe urmă capul; dar atunci, în ciuda mişcărilor pe care le făcu, pentru a ridica ghiuleaua, se simţi târât la fund; se încordă căutând frânghia care-i lega picioarele şi, cu o sforţare supremă, o tăie exact în momentul când se înăbuşea; cu o lovitură viguroasă de picior, el se înălţă liber la suprafaţa mării, în timp ce ghiuleaua târa în adâncimile necunoscute ţesătura grosolană care fusese cât pe-aci să-i devină giulgiu.

Dantès respiră doar şi se cufundă din nou; căci prima precauţie pe care era dator s-o ia, era să evite privirile.

Când reapăru pentru a doua oară, se afla la cel puţin cincizeci de paşi de locul căderii; văzu deasupra capului un cer negru şi furtunos, pe suprafaţa căruia vântul mătura câţiva nori fugari, dezvăluind uneori un colţişor de azur punctat de o stea; dinaintea lui se întindea marea mohorâtă şi mugindă ale cărei valuri începeau să clocotească, de parcă se apropia o furtună, în timp ce dinapoi se înălţa, ca o fantomă ameninţătoare, gigantul de granit al cărui vârf sumbru părea un braţ întins ca să-şi înşface prada; pe stânca cea mai înaltă un felinar lumina două umbre.

I se păru că umbrele se plecau asupra mării cu nelinişte; desigur, ciudaţii gropari auziseră strigătul pe care el l-a scos străbătând spaţiul. Dantès se cufundă încă o dată şi făcu un drum destul de lung între două ape; manevra îi era altădată familiară şi atrăgea de obicei, în jurul lui, în golful Pharo, numeroşi admiratori, care îl proclamaseră de foarte dese ori, cel mai iscusit înotător din Marsilia.

Când reveni la suprafaţa mării, felinarul dispăruse.

Trebuia sa se orienteze: dintre insulele care înconjoară Castelul If, cele mai apropiate sunt Ratonneau şi Pommegue; dar Ratonneau şi Pommegue sunt locuite; la fel şi mica insulă Daume; insula cea mai sigură era deci Tiboulen sau Lemaire; insulele Tiboulen şi Lemaire se aflau la o leghe de Castelul If.

Dantès se hotărî să ajungă la una din aceste două insule; dar cum să le găsească în toiul nopţii care se îngroşa tot mai mult în jurul lui?

Văzu sclipind în momentul acesta, ca o stea, farul Planier.

Mergând drept spre far, lăsa insula Tiboulen mai la stânga; apucând spre stânga, avea deci să întâlnească insula în cale.

Dar, am spus, de la castelul If la insulă era cel puţin o leghe.

Deseori, în închisoare, Faria repeta tânărului, văzându-l abătut şi leneş:

— Dantès, nu te lăsa în voia moleşelii; te vei îneca dacă încerci să fugi şi dacă forţele dumitale n-au fost întreţinute.

Sub unda greoaie şi amară, cuvintele acestea răsunară în urechile lui Dantès; se grăbise atunci să urce la suprafaţă şi să spintece valurile, ca să vadă dacă nu cumva şi-a pierdut forţele; constată cu bucurie că lipsa de mişcare forţată nu-i răpise nimic din putere şi din agilitate şi simţi că era încă stăpân pe elementul în care se jucase de copil.

De altminteri, frica, persecutoare rapidă, dublă vigoarea lui Dantès; ascultă aplecat pe creasta valurilor dacă nu ajunge până la el vreun zvon. Ori de câte ori se înălţa pe coama unui val, privirea lui grăbită îmbrăţişa orizontul vizibil şi încerca să se cufunde în beznă; fiecare val mai înalt decât celelalte i se părea o barcă pornită în urmărirea lui şi atunci îşi sporea sforţările, care îl îndepărtau desigur, dar a căror repetare avea să-i sleiască grabnic puterile.

Cu toate acestea înota, iar castelul cumplit se topise întrucâtva în negura nocturnă; nu-l distingea, dar încă îl simţea.

Se scursese un ceas, în răstimpul căruia Dantès, exaltat de simţământul libertăţii care-i năpădise toată fiinţa, continua să spintece valurile în direcţia pe care şi-o croise.

„Uite, îşi spunea el, e aproape un ceas de când înot, dar pentru că vântul mi-e potrivnic, am pierdut de bună seamă, un sfert din viteză; cu toate acestea, dacă nu m-am înşelat, sunt acum aproape de Tiboulen… Dar dacă m-am înşelat?”

Un fior trecu prin trupul înotătorului; încercă să facă o clipă pluta, spre a se odihni; dar marea devenea tot mai agitată şi înţelese curând că mijlocul acesta de uşurare pe care contase, era imposibil.

„Ei bine, spuse el, fie, am să merg până la capăt, până când braţele se vor istovi, până când cârceii îmi vor năpădi corpul şi atunci mă voi duce la fund.”

Începu să înoate cu forţa şi cu imboldul deznădejdii.

Deodată i se păru că cerul – şi aşa întunecos – se posomora şi mai mult, că un nor gros, greoi, compact cobora spre el; în acelaşi timp simţi o durere violentă la genunchi: imaginaţia îi spuse atunci, cu viteza ei incalculabilă, că era izbitura unui glonte şi că îndată va auzi detunătura focului de armă; dar detunătura nu răsună. Dantès întinse mâna şi simţi o rezistenţă, îşi trase celălalt picior şi atinse pământul: văzu atunci ce anume obiect confundase cu un nor.

La douăzeci de paşi de el se ridica un bloc de stânci bizare, pe care le-ai fi luat drept un cuptor imens, pietrificat în momentul celei mai intense mistuiri: era insula Tiboulen.

Dantès se ridică, făcu câţiva paşi înainte şi se întinse, mulţumind lui Dumnezeu, pe vârfurile de granit care i se părură în momentul acesta mai plăcute decât i se păruse vreodată cel mai moale pat.

Apoi, în ciuda vântului, în ciuda furtunii, în ciuda ploii care începea să cadă, frânt de oboseală, adormi somnul fermecător al omului căruia trupul îi amorţeşte, dar al cărui suflet veghează cu conştienta unei fericiri nesperate.

După o oră Edmond se trezi sub bubuitura unei detunături imense; furtuna se dezlănţuise în spaţiu şi bătea aerul cu zborul ei extraordinar. Din când în când, un fulger cobora din cer ca un şarpe de foc, luminând valurile şi norii care se rostogoleau unii înaintea altora, asemeni valurilor unui haos imens.

Cu privirea lui de marinar, Dantès nu se înşelase: atinsese prima dintre cele două insule, care e într-adevăr insula Tiboulen. O ştia stearpă, descoperită, neoferind nici cel mai mic azil; dar când furtuna se va calma, el se va arunca din nou în mare şi va ajunge înot pe insula Lemaire, tot aşa de stearpă, dar mai mare şi deci mai ospitalieră.

O stâncă mai înaltă oferi lui Dantès un adăpost momentan. Se refugie acolo şi, aproape în aceeaşi clipă, furtuna izbucni cu toată furia ei.

Edmond simţea, tremurând, stânca sub care se adăpostea; valurile, spărgându-se de baza piramidei gigantice, ţâşneau până la el; deşi în siguranţă, se simţea în mijlocul zgomotului profund, în mijlocul fulgerărilor orbitoare, cuprins de o ameţeală: i se părea că insula tremura sub el şi că, dintr-un moment într-altul, ca un vas ancorat, îşi va frânge cablul şi-l va târî în vârtejul imens.

Îşi aminti atunci că nu mâncase de 24 de ore; îi. Era foame, îi era sete.

Dantès întinse mâinile şi capul şi sorbi apa furtunii din scobitura unei stânci.

Când se înălţă, un fulger, care deschidea parcă cerul până la picioarele tronului strălucitor al lui Dumnezeu, lumină spaţiul. În licărirea fulgerului, Dantès văzu, între insula Lemaire şi capul Croisille, la un sfert de leghe de el, arătându-se ca un spectru ce luneca de pe creasta unui val în abis, un mic vas de pescari, purtat totodată de furtună şi de talaz; în clipa următoare, fantoma reapăru pe coama altui val, apropiindu-se cu repeziciune năpraznică. Dantès vroia să strige, căută vreo zdreanţă ca s-o agite în aer, pentru a le arăta că se nenoroceau, dar ei îşi dădeau singuri seama de asta. În lumina altui fulger tânărul văzu patru oameni cramponaţi de catarge şi de şarturi; al cincilea stătea la cârma frântă. Oamenii, pe care el îi vedea, îl văzură, desigur şi ei, căci strigăte disperate purtate de vijelia şuierătoare îi ajunseră la ureche.

Deasupra, catargul încovoiat ca o trestie, plescăia în aer, cu bătăi precipitate, o pânză zdrenţuită; deodată legăturile care o ţineau încă se rupseră şi ea dispăru dusă de adâncimile mohorâte ale cerului, asemeni păsărilor mari, albe, care se schiţează pe norii întunecoşi.

În acelaşi timp, se auzi o trosnitură înfricoşătoare; strigăte de agonie ajunseră până la Dantès. Cramponat ca un sfinx de stânca de unde se cufunda spre abis, un fulger nou îi arătă micul vas zdrobit şi, printre sfărâmături, capete şi figuri disperate, braţe întinse spre cer.

Apoi totul recăzu în noapte; spectacolul năpraznic avusese durata unui fulger.

Dantès se năpusti pe panta lunecoasă a stâncilor, cu riscul de a se rostogoli în mare; privi, ascultă, dar nu mai auzi şi nu mai văzu nimic: nici strigătele, nici sforţări omeneşti; doar furtuna, acest mare lucru dumnezeiesc, continua să urle dimpreună cu vânturile şi să spumege dimpreună cu valurile.

Puţin câte puţin vântul se potoli; cerul rostogoli spre apus nori mari, cenuşii, dezumflaţi parcă de vijelie; azurul reapăru, cu stelele care erau mai scânteietoare decât oricând; curând, spre miazăzi, o fâşie lungă, roşiatică, desenă la orizont ondulaţii albăstrii, negre; valurile răbufniră, o licărire subită goni pe crestele lor, schimbând coamele spumoase în coame aurii.

Era ziuă.

Dantès rămase încremenit şi mut dinaintea măreţului spectacol, ca şi cum îl vedea pentru întâia oară; într-adevăr, de când se afla la Castelul If îl uitase. Se întoarse spre fortăreaţă, cercetând totodată, c-o privire îndelungă, rotită, pământul şi marea.

Clădirea sumbră ieşea din sânul valurilor cu măreţia impunătoare a lucrurilor nemişcate, care par în acelaşi timp că supraveghează şi comandă.

Puteau să fie ceasurile cinci: marea se potolea treptat, treptat.

„Peste două-trei ceasuri, îşi spuse Edmond, temnicerul va intra în camera mea, va găsi cadavrul bietului meu prieten, îl va recunoaşte, mă va căuta zadarnic şi va da alarma. Atunci se va găsi văgăuna, galeria; vor fi interogaţi oamenii care m-au zvârlit în mare şi care au auzit, desigur, strigătul scos de mine. Bărci pline cu soldaţi înarmaţi vor alerga îndată după fugarul nenorocit, despre care se ştie bine că n-a ajuns departe. Tunul va înştiinţa toată coasta că nu trebuie să se dea adăpost unui om ce va fi întâlnit rătăcind gol şi flămând. Spionii şi poliţiştii din Marsilia vor fi înştiinţaţi şi vor cutreiera coasta, în timp ce guvernatorul Castelului If va porunci să cutreiere marea. Atunci, fugărit pe apă, împresurat pe pământ, ce voi deveni? Mi-e foame, mi-e frig, am aruncat până şi cuţitul salvator care mă stânjenea la înot; sunt la cheremul primului ţăran care va voi să câştige 20 de franci, predându-mă; nu mai am nici puteri, nici idei, nici hotărâri. Doamne, Doamne, gândeşte-te dacă nu am suferit destul şi dacă poţi să faci pentru mine mai mult decât pot face eu însumi!

În momentul când, într-un delir prilejuit de istovirea forţelor şi de golul din minte, Edmond rostea înturnat cu îngrijorare spre Castelul If, rugăciunea aceasta fierbinte, văzu apărând în zarea insulei Pomègue, schiţându-şi pânza latină la orizont şi asemeni unui pescăruş care zboară atingând valul, un vas mic, pe care numai ochiul unui marinar îl putea recunoaşte ca fiind o corabie genoveză, pe linia încă semi-întunecată a mării. Venea din portul Marsilia şi se îndrepta spre larg, împingând spuma scânteietoare din dreptul prorei ascuţite, care deschidea un drum mai uşor coastelor ei rotunde.

„Oh, exclamă Edmond, când mă gândesc că într-o jumătate de ceas aş ajunge la nava asta, dacă nu m-aş teme că voi fi cercetat, că voi fi recunoscut ca fugar şi dus înapoi la Marsilia! Ce să fac? Ce să spun? Ce poveste să născocesc pentru ca ei s-o creadă? Oamenii aceştia sunt toţi contrabandişti, piraţi pe jumătate. Sub pretextul cabotajului, ei adulmecă coastele; vor prefera să mă vândă decât să facă o faptă bună, stearpă.

Să aşteptăm.

Dar aşteptarea este cu neputinţă: mor de foame; peste câteva ceasuri forţele slabe de care mai dispun se vor duce; de altminteri ora vizitei se apropie; alarma nu e încă dată, poate că oamenii nu bănuiesc nimic; pot să mă dau drept unul dintre mateloţii micului vas care s-a zdrobit azi noapte. Povestea nu e lipsită de temei; nu mă va contrazice nimeni. Haidem.”

Şi spunând cuvintele acestea, Dantès îşi îndreptă ochii spre locul unde mica barcă se sfărâmase şi tresări. De creasta unei stânci rămăsese agăţată boneta frigiană a unuia dintre mateloţii naufragiaţi iar în apropiere pluteau câteva rămăşiţe de carenă, bine înţepenite, pe care marea le împingea şi le îndepărta de baza insulei şi pe care ele o băteau ca nişte berbeci neputincioşi.

Dantès luă hotărârea cât ai clipi; se aruncă în mare, înotă spre bonetă, o puse pe cap, luă o bârnă şi se îndreptă în calea vasului.

— Acum sunt salvat, murmură el.

Iar convingerea aceasta îi reînsufleţi puterile.

Zări în curând corabia care gonea între Castelul If şi farul Planier. Un moment Dantès se temu că, în loc de a merge de-a lungul coastei, micul vas va porni în larg, cum ar fi făcut de exemplu el, dacă avea destinaţia spre Corsica sau Sardinia; dar după modul cum manevra, înotătorul îşi dădu seama curând că vasul dorea să treacă, precum e obiceiul vaselor care merg în Italia, între insula Jaros şi insula Calascraigne.

Între timp, vasul şi înotătorul se apropiau pe nesimţite unul de altul; făcând un salt, micul vas veni chiar la un sfert de leghe de Dantès. El se ridică atunci pe valuri, fluturându-şi boneta în semn de alarmă; dar nu-l văzuse nimeni pe vasul care cârmi.

Dantès se gândi să strige; măsură însă din ochi distanţa şi înţelese că glasul său nu va ajunge până la navă, dus şi acoperit de briza mării şi de zgomotul valurilor.

Se felicită atunci pentru precauţia ce luase de a se lungi pe o bârnă. Poate că, slăbit cum era, nu s-ar fi putut susţine pe mare până ajungea la corabie; şi, cu siguranţă că, dacă, ceea ce era cu putinţă, corabia trecea fără să-l vadă, nu s-ar mai fi putut înapoia pe coastă.

Deşi aproape sigur de drumul pe care îl urma vasul, Dantès îl însoţi din ochi cu nelinişte până în momentul când îl văzu abătându-se din nou şi revenind spre el.

Înaintă atunci în întâmpinarea lui; dar, mai înainte ca el şi vasul să se fi ajuns, acesta începu să vireze din nou.

Îndată, cu o sforţare supremă, Dantès se ridică aproape în picioare, pe apă, fluturându-şi boneta şi scoţând unul din acele strigăte jalnice pe care le scot marinarii în primejdie şi care seamănă cu tânguirea unui duh al mării.

De data aceasta îl văzură şi auziră. Corabia întrerupse manevra şi îndreptă prova spre el. Văzu în acelaşi timp că se făceau pregătiri pentru lansarea unei şalupe pe mare.

În clipa următoare şalupa cu doi oameni se îndrepta spre el, spintecând marea cu două vâsle. Dantès dădu drumul bârnei, de care cugeta că nu mai are nevoie şi înotă cu vigoare pentru a economisi jumătate din drum celor ce veneau la el.

Înotătorul contase totuşi pe forţe aproape absente; simţi atunci de cât folos îi fusese bucata de lemn care plutea ţeapănă la 100 de metri de el. Braţele începeau să-i înţepenească, picioarele îşi pierduseră elasticitatea, mişcările deveneau grele şi zvâcnitoare, pieptul îi gâfâia.

Scoase un strigăt puternic, vâslaşii îşi înteţiră energia iar unul îi strigă în italieneşte:

— Curaj!

Cuvântul ajunse la el în momentul când un val, pe care nu mai avea putere să-l înfrunte, trecea peste capul său şi îl acoperea cu spumă.

Reapăru bătând marea cu mişcările inegale şi disperate ale unui om care se îneacă, scoase al treilea strigăt şi se simţi afundându-se în mare, ca şi cum ar fi avut încă de picior ghiuleaua mortală.

Apa trecu peste capul lui şi, prin apă, văzu cerul livid cu pete negre.

O sforţare violentă îl readuse la suprafaţa mării. I se păru atunci că era apucat de păr; apoi nu mai văzu nimic, nu mai auzi nimic; era leşinat.

Când redeschise ochii, Dantès se pomeni pe puntea corăbiei care îşi continua drumul; prima lui privire a fost să vadă ce direcţie urma ea: se depărtau tot mai mult de Castelul If.

Dantès era aşa de istovit, încât exclamaţia de bucurie pe care o scoase fu luată drept un oftat de durere.

Precum am spus, era culcat pe punte: un matelot îi freca braţele şi picioarele c-o bucată de lână; altul, pe care îl recunoscu, fiind cel care îi strigase „curaj”, îi introducea gâtul unei sticle în gură; al treilea, un marinar bătrân, care era totodată pilotul şi patronul, îl privea cu sentimentul milei egoiste pe care o încearcă în genere oamenii pentru o nenorocire din care au scăpat în ajun şi care îi poate lovi a doua zi.

Câteva picături de rom din sticlă înviorară inima slăbită a tânărului, în timp ce fricţiunile, pe care matelotul îngenuncheat în faţa lui continua să le efectueze cu bucata de lână, dădeau elasticitate mădularelor.

— Cine eşti dumneata? Întrebă într-o franceză stricată patronul.

— Eu sunt, răspunse Dantès într-o italienească stricată, un matelot maltez; veneam din Siracuza, încărcasem vin şi panolină. Vijelia de azi noapte ne-a surprins la capul Morgion şi am fost zdrobiţi de stâncile de colo.

— De unde vii?

— De la stâncile de care am avut norocul să mă agăţ, în timp ce bietul nostru căpitan şi-a sfărâmat capul. Cei trei tovarăşi ai noştri s-au înecat. Mi se pare că sunt singurul rămas în viaţă; am zărit vasul dumneavoastră şi, temându-mă să nu aştept îndelung pe insula singuratică şi pustie, m-am hazardat pe o epavă a vasului nostru ca să încerc să vin până la dumneavoastră. Vă mulţumesc, continuă Dantès, mi-aţi salvat viaţa, eram pierdut, când unul din mateloţii dumneavoastră m-a apucat de păr.

— Eu sunt, spuse un matelot cu figura sinceră şi deschisă, încadrată de favoriţi lungi negri; şi era timpul, te scufundai.

— Da, glăsui Dantès întinzându-i mâna, da, prietene, îţi mulţumesc încă o dată.

— Pe legea mea, glăsui marinarul, aproape stăm pe gânduri; cu barba dumitale de şase coţi lungime şi cu părul de un metru, păreai mai mult un tâlhar decât un om de treabă.

Dantès îşi aminti într-adevăr că, de când se afla la Castelul If, nu-şi retezase nici părul nici barba.

— Da, spuse el, e un jurământ pe care l-am făcut la catedrala del Pie de la Grota, într-un moment de pericol: că, zece ani de zile, n-am să-mi tai nici părul, nici barba. Jurământul meu se încheie astăzi şi era tocmai să mă înec de ziua aniversării.

— Ce să facem acum cu dumneata? Întrebă patronul.

— Oh, răspunse Dantès, ce veţi vrea: corabia pe care mă aflam e pierdută, căpitanul e mort; precum vedeţi, am scăpat, însă complet gol; din fericire sunt un matelot destul de bun; lepădaţi-mă în primul port unde veţi poposi şi am să găsesc de lucru pe-un vas comercial.

— Cunoşti Mediterana?

— Navighez pe ea de când eram copil.

— Cunoşti locurile bune pentru acostare?

— Sunt puţine porturi, chiar dintre cele mai anevoioase, în care eu să nu pot intra sau din care să nu pot ieşi cu ochii închişi.

— Ascultă, patroane, întrebă matelotul care îi strigase lui Dantès „curaj”, dacă tovarăşul spune adevărul, cine e contra ca el să rămână cu noi?

— Da, dacă spune adevărul, glăsui patronul cu aer de îndoială; dar, în starea în care nenorocitul se găseşte, el poate să făgăduiască mult şi să se ţină de cuvânt cum o putea.

— Mă voi ţine mai mult decât am făgăduit, rosti Dantès.

— Hoho, vom vedea! Exclamă patronul râzând.

— Oricând, reluă Dantès ridicându-se. Încotro mergeţi?

— La Livorno.

— Bine, atunci în loc să goniţi în salturi, din care cauză pierdeţi un timp preţios, de ce nu strângeţi vântul mai aproape?

— Pentru că am nimeri drept în insula Rion.

— O să treceţi la mai mult de treizeci de metri de ea.

— Ia pune mâna pe cârmă, spuse patronul şi o să ne dăm seama de priceperea dumitale.

Tânărul se aşeză la cârmă, se încredinţă printr-o presiune uşoară că vasul era ascultător şi văzând că, fără să fie de prima calitate, el nu se împotrivea:

— La frânghii! Spuse el.

Cei patru mateloţi care formau echipajul, alergară la postul lor, în timp ce patronul îi urmărea din ochi.

— Şi acum trageţi!

Ordinul fu executat, ca şi primul, iar micul vas, în loc să continue a goni în salturi, începu să înainteze spre insula Rion, pe lângă care trecu aşa cum Dantès precizase, lăsând-o în tribord la vreo treizeci de metri.

— Bravo! Spuse patronul.

— Bravo! Repetară mateloţii.

Ei se uitau cu toţii, minunaţi, la omul a cărui privire regăsise o inteligenţă şi al cărui corp, o vigoare absolut de nebănuit într-însul.”

— Vedeţi, spuse Dantès părăsind cârma, că voi putea să vă fiu de oarecare folos, cel puţin în timpul cursei. Dacă nu mă vreţi, la Livorno, ei bine, mă veţi lăsa acolo; iar din solda pe primele luni vă voi înapoia hrana mea până acolo şi veşmintele pe care mi le veţi împrumuta.

— Bine, bine, spuse patronul; o să ne putem înţelege, dacă nu eşti pretenţios.

— Un om este un om, spuse Dantès; ceea ce daţi camarazilor, o să-mi daţi şi mie şi gata.

— Nu este drept, glăsui matelotul care îl scosese pe Dantès din mare, căci dumneata ştii mai mult decât noi.

— De ce dracu te amesteci? E treaba ta, Jacopo? Spuse patronul; e liber fiecare să se angajeze pentru suma care-i convine.

— Adevărat, spuse Jacopo; făceam numai o observaţie.

— Ai face mai bine împrumutând flăcăului ăsta, care e gol, un pantalon şi o bluză, dacă ai cumva de rezervă.

— Nu, glăsui Jacopo, dar am o cămaşă şi un pantalon.

— E tot ce-mi trebuie, spuse Dantès; îţi mulţumesc, prietene.

Jacopo lunecă jos şi urcă în clipa următoare cu două veşminte, pe care Dantès le îmbrăcă cu o bucurie de negrăit.

— Îţi mai trebuie ceva? Întrebă patronul.

— O bucăţică de pâine şi încă o înghiţitură din romul cel straşnic, din care am mai gustat; căci de multă vreme n-am luat nimic.

Într-adevăr, cam de patruzeci de ore.

I se aduse lui Dantès o bucată de pâine, iar Jacopo îi prezentă clondirul.

— Cârma la babord! Strigă căpitanul, întorcându-se spre cârmaci.

Dantès aruncă o ochire în aceeaşi direcţie, ducând clondirul spre gură, dar pe drum îi rămase la jumătate.

— Hei, ce-o fi acolo la Castelul If? Întrebă patronul.

Într-adevăr, un nouraş alb, un nor care atrăsese atenţia lui Dantès, se ivise încununând meterezele bastionului de sud ale Castelului If.

În clipa următoare, detunătura unei explozii depărtate se stinse pe bordul corăbiei.

Mateloţii ridicară capul, privindu-se unii pe alţii.

— Ce înseamnă asta? Întrebă patronul.

— O fi fugit vreun prizonier azi noapte, spuse Dantès şi se trage tunul de alarmă.

Patronul aruncă o privire asupra tânărului care, spunând cuvintele acestea, dusese clondirul la gură; îl văzu însă gustând licoarea din clondir cu atâta calm şi atâta plăcere, încât, dacă ar fi avut vreo bănuială, bănuiala i-a trecut doar prin minte şi a murit îndată.

— Straşnic de tare e romul ăsta! Spuse Dantès, ştergându-şi cu mâneca fruntea lac de sudoare.

— În orice caz, murmură patronul privindu-l, dacă e el, cu atât mai bine; căci am un om de ispravă.

Sub pretextul că este obosit, Dantès ceru atunci să se aşeze la cârmă. Încântat că e înlocuit, timonierul îl consultă pe patron din ochi, iar acesta îi făcu semn din cap că poate să încredinţeze cârma tovarăşului său.

Aşezat astfel, Dantès putu să rămână cu ochii fixaţi spre Marsilia.

— În câte ale lunii suntem? Îl întrebă Dantès pe Jacopo, care se aşezase lângă el, după ce pierdu din vedere Castelul If.

— În 28 februarie, răspunse acesta.

— Ce an? Mai întrebă Dantès.

— Cum ce an? Întrebi ce an?

— Da, glăsui tânărul, te întreb ce an.

— Ai uitat anul în care ne aflăm?

— Ce vrei? Mi-a fost aşa de frică în noaptea asta, spuse Dantès râzând, încât era să-mi pierd mintea; aşa că memoria mea s-a tulburat toată; prin urmare, te întreb: la 28 februarie al cărui an suntem?

— Al anului 1829, spuse Jacopo.

Erau 14 ani exact de când Dantès fusese arestat.

Intrase la 19 ani în Castelul If, ieşea la 33 de ani.

Un zâmbet dureros trecu pe buzele lui; se întrebă ce a devenit Mercédès în răstimpul în care ca l-a crezut cu siguranţă mort.

Apoi un fulger de ură se aprinse în ochii săi, gândindu-se la cei trei oameni cărora le datora o aşa de lungă şi de crudă captivitate.

Şi reînnoi, împotriva lui Danglars, Fernand şi Villefort, jurământul de neînduplecată răzbunare pe care îl mai rostise în închisoare.

Iar jurământul nu mai era o ameninţare stearpă, căci în ceasul acesta, nici cea mai bună barcă de pe Mediterana n-ar fi putut să prindă corabia micuţă care gonea spre Livorno cu pânzele întinse.