Capitolul VOspăţul de logodnă

A doua zi a fost o vreme frumoasă. Soarele se înălţa pur şi strălucitor, iar primele raze, de un roşu purpuriu, bălţau cu rubinele lor vârfurile spumoase ale valurilor.

Ospăţul fusese pregătit la etajul întâi al aceluiaşi local „Réserve”, cu al cărui umbrar am făcut cunoştinţă. O sală mare, luminată de cinci sau şase ferestre, deasupra cărora (să explice fenomenul, cine va putea!) era scris numele câte unuia din marile oraşe ale Franţei.

De-a lungul ferestrelor trona o balustradă de lemn, aşa cum de lemn era întreaga clădire.

Deşi ospăţul nu fusese anunţat decât pentru amiază, încă de la ceasurile unsprezece balustrada era plină de persoane nerăbdătoare: marinarii privilegiaţi de pe „Faraon” şi câţiva soldaţi, prieteni cu Dantès. În cinstea logodnicilor îmbrăcaseră toţi cele mai frumoase veşminte. Se zvonea, printre viitorii comeseni, că armatorii „Faraonului” vor cinsti cu prezenţa lor ospăţul secundului. Cinstea acordată lui Dantès li se părea aşa de mare, încât nimeni nu cuteza să creadă.

Totuşi, sosind cu Caderousse, Danglars confirmă la rândul său ştirea. Îl văzuse de dimineaţă pe domnul Morrel, iar domnul Morrel îi spusese că va veni la „Réserve” la masă.

Într-adevăr, o clipă după ei, domnul Morrel apăru în sală şi fu salutat de mateloţii „Faraonului” cu aplauze unanime. Prezenţa armatorului era pentru ei confirmarea zvonului care circula că Dantès va fi numit căpitan, iar fiindcă Dantès era foarte iubit pe vas, oamenii îi mulţumeau astfel armatorului pentru că, întâmplător, o dată cu alegerea lui era în armonie cu dorinţele lor. De îndată ce domnul Morrel intră, Danglars şi Caderousse fură trimişi după logodnic: misiunea lor era să-l înştiinţeze de sosirea importantului personaj, a cărei vedere produsese o senzaţie aşa de vie şi să-i spună să se grăbească.

Danglars şi Caderousse porniră în goană, dar nu făcură o sută de paşi când, în dreptul prăvăliei de pulbere, zăriră micul grup venind. El se compunea din patru fete, prietene cu Mercédès, catalane ca şi ea, care o însoţeau pe logodnica ţinută de braţ de Edmond. Lângă viitoarea mireasă mergea bătrânul Dantès, iar în urma lor venea Fernand, cu zâmbetul lui rău.

Nici Mercédès, nici Edmond, nu vedeau zâmbetul hain al lui Fernand. Bieţii copii erau aşa de fericiţi, încât nu se vedeau decât pe ei şi cerul limpede, frumos, care îi binecuvânta.

Danglars şi Caderousse se achitară de misiunea lor de ambasadori; apoi, după ce schimbară o strângere de mână viguroasă şi prietenească cu Edmond, plecară, Danglars luând loc lângă Fernand, Caderousse aşezându-se lângă bătrânul Dantès, centrul atenţiei generale.

Bătrânul era îmbrăcat cu haina lui frumoasă de tafta, împodobită cu nasturi mari de oţel. Picioarele-i şubrede, dar nervoase, erau strânse în frumoşi ciorapi de bumbac, care miroseau de la o leghe a contrabandă englezească. De pălăria lui cu trei colţuri atârna un şuvoi de panglici albe şi albastre. Se sprijinea într-un toiag de lemn, încovoiat la capăt ca un pedum {2} antic. Părea unul dintre fanţii care îşi dădeau aere în 1796, în grădinile redeschise din nou ale Luxemburgului şi Tuileriilor.

Lângă el, am spus, se furişase Caderousse, Caderousse pe care nădejdea unui ospăţ bun îl împăcase cu familia Dantès, Caderousse căruia îi rămăsese în memorie o amintire vagă a întâmplărilor din ajun, aşa cum, trezindu-te dimineaţa, găseşti în minte umbra visului pe care l-ai avut în somn.

Apropiindu-se de Fernand, Danglars aruncase asupra îndrăgostitului înciudat o privire adâncă. Mergând în urma viitorilor soţi, uitat cu totul de Mercédès care, în egoismul juvenil şi fermecător al iubirii, nu avea ochi decât pentru Edmond – Fernand era când palid, când îmbujorat de fierbinţeli subite, care dispăreau făcând de fiecare dată loc unei palori sporite. Din când în când el privea spre Marsilia şi, atunci, un tremur nervos, involuntar, îi înfiora mădularele. Fernand părea că aşteaptă sau cel puţin prevede un mare eveniment.

Dantès era îmbrăcat simplu. Aparţinând marinei comerciale, el avea un costum care nu era nici uniformă militară nici costum civil; iar în veşmântul acesta, înfăţişarea lui simpatică, pe care o sporeau şi mai mult bucuria şi frumuseţea logodnicei, era desăvârşită.

Mercédès era frumoasă ca una din acele grecoaice din Cipru sau din Kios, cu ochi de abanos şi buze de mărgean. Mergea cu pasul liber şi uşor al arlezienelor şi andaluzelor. Poate că o fată de la oraş ar fi încercat să-şi tăinuiască bucuria sub un voal sau cel puţin sub catifeaua pleoapelor, Mercédès zâmbea însă şi-i privea pe cei din preajma ei, iar zâmbetul şi privirea spuneau tot aşa de sincer cum ar fi putut spune aceste cuvinte: dacă-mi sunteţi prieteni, bucuraţi-vă împreună cu mine căci, zău, sunt tare fericită!

De îndată ce logodnicii şi însoţitorii lor ajunseră în faţa Réservei, domnul Morrel coborî şi înaintă în întâmpinarea lor, urmat de mateloţi şi de soldaţii cu care stătuse până atunci de vorbă şi cărora le reînnoise făgăduiala făcută lui Dantès, că acesta va urma căpitanului Leclère. Văzându-l venind, Edmond părăsi braţul logodnicei şi îl trecu pe sub al domnului Morrel. Armatorul şi fata dădură atunci exemplu, urcând cei dintâi scara de lemn care ducea la camera unde ospăţul era servit şi care scârţâi cinci minute sub paşii greoi ai comesenilor.

— Tată, spuse Mercédès, oprindu-se la mijlocul mesei, te rog să stai la dreapta mea; la stânga îl voi pune pe cel care mi-a fost ca un frate, glăsui ea cu o blândeţe care pătrunse în străfundul inimii lui Fernand ca o lovitură de pumnal.

Buzele lui deveniră livide, iar sub tenul bronzat al feţei, sângele fu văzut încă o dată retrăgându-se puţin câte puţin pentru a năvăli la inimă.

Între timp Dantès executase aceeaşi manevră; la dreapta îl pusese pe domnul Morrel, la stânga pe Danglars, apoi, cu mâna, făcuse fiecăruia semn să se aşeze după voie.

Începură să circule în jurul mesei cârnaţi de Arles, cu carnea bună şi cu aromă accentuată, langustele cu carapacea strălucitoare, ursinii, care seamănă cu castanele înconjurate de învelişul lor înţepător; scoicile, care au pretenţia să înlocuiască, prin superioritatea lor, pentru mâncăcioşii de la Sud, stridiile de la Nord; în sfârşit, toate acele bunătăţi pe care valul le rostogoleşte pe ţărmul nisipos şi cărora pescari recunoscători, le spun, sub numele generic, fructe de mare.

— Ce tăcere! Spuse bătrânul, gustând un pahar cu vin gălbui ca topazul pe care bătrânul Pamphile în persoană îl adusese dinaintea fetei. Şi când te gândeşti că sunt aci treizeci de persoane care nu vor altceva decât să râdă…

— Ei, un soţ nu e totdeauna vesel! Spuse Caderousse.

— Adevărul e, glăsui Dantès, că în acest moment sunt prea fericit, ca să fiu vesel. Dacă înţelegi astfel, vecine, ai dreptate. Bucuria produce uneori un efect ciudat: ea gâtuieşte ca şi durerea.

Danglars îl observă pe Fernand, a cărui natură impresionabilă absorbea şi alunga fiecare emoţie.

— Nu cumva, spuse el, ţi-e teamă de ceva? Mi se pare, din contră, că totul merge precum doreşti.

— Tocmai asta mă înspăimântă, spuse Dantès; mie îmi pare că omul nu e făcut să fie fericit cu atâta uşurinţă. Fericirea e ca palatele acelea din insulele vrăjite, cu porţile păzite de balauri. Trebuie să lupţi pentru a o cuceri, iar eu, la drept vorbind, nu ştiu cu ce am meritat fericirea de a fi soţul lui Mercédès.

— Soţul, soţul, spuse Caderousse, râzând. Căpitane, nu încă; încearcă de fă pe soţul şi ai să vezi cum vei fi primit.

Mercédès roşi.

Fernand se frământa pe scaun, tresărea la cel mai neînsemnat zgomot, şi, din când în când, ştergea broboanele mari de sudoare care străluceau pe fruntea lui, asemeni primilor stropi ai unei ploi cu furtună.

— Pe legea mea, spuse Dantès, nu mă face să mă contrazic pentru aşa de puţin lucru, vecine Caderousse. Mercédès nu e încă soţia mea, este adevărat… (scoase ceasul), dar peste un ceas şi jumătate va fi.

Toată lumea scoase un strigăt de surpriză, afară de bătrânul Dantès, al cărui râs larg îi arăta dinţii încă frumoşi. Mercédès zâmbi şi nu mai roşi. Fernand apucă, cu o mişcare convulsivă, mânerul cuţitului.

— Peste un ceas? Spuse Danglars, îngălbenindu-se şi el. Dar cum?

— Da, prieteni, răspunse Dantès, graţie creditului domnului Morrel, omul căruia, după tatăl meu, îi sunt cel mai îndatorat, toate greutăţile au fost înlăturate. Am achitat strigările, iar la orele două şi jumătate primarul din Marsilia ne aşteaptă la primărie. Iar pentru că ora unu şi un sfert a sunat, nu cred că mă înşel prea mult spunând că, peste un ceas şi treizeci de minute, Mercédès se va numi doamna Dantès.

Fernand închise ochii. Un nor de foc părea că-i arde pleoapele. Se sprijini de masă să nu cadă şi, în ciuda sforţărilor sale, nu-şi putu stăpâni un geamăt surd, care se pierdu în hărmălaia râsetelor şi felicitărilor adunării.

— Ce spuneţi? Nu e bine aşa? Glăsui bătrânul Dantès. Înseamnă asta pierdere de timp? Ieri dimineaţă a sosit, astăzi la trei însurat.

— Dar celelalte formalităţi? Obiectă cu sfială Danglars. Contractul, actele?

— Contractul este gata, spuse Dantès râzând. Mercédès nu are nimic, eu la fel. Ne căsătorim sub regimul comunităţii, atâta lot. Actul n-a durat mult şi n-o să coste scump.

Gluma stârni o nouă explozie de bucurie şi de aplauze.

— Aşadar, ceea ce noi luam drept ospăţ de logodnă, spuse Danglars, e ospăţ de nuntă?

— Nu, glăsui Dantès; fiţi pe pace, n-o să pierdeţi nimic. Mâine dimineaţă plec la Paris. Patru zile dusul, patru zile întorsul, o zi ca să îndeplinesc comisionul cu care sunt însărcinat, iar la 1 martie mă înapoiez. Prin urmare, la două martie, adevăratul ospăţ de nuntă.

Perspectiva unui nou festin spori ilaritatea în aşa măsură, încât bătrânul Dantès care, la începutul mesei, se plângea de prea multă tăcere, făcea acum, în toiul conversaţiei generale, sforţări zadarnice pentru a-şi plasa urările de prosperitate la adresa viitorilor soţi.

Dantès ghici gândul părintelui său şi îi răspunse printr-un zâmbet plin de iubire. Mercédès începu să privească ceasul din sală şi îi făcu lui Edmond un semn tainic.

În jurul mesei trona veselia aceea zgomotoasă şi acea libertate care însoţesc la oamenii simpli sfârşitul prânzurilor. Cei nemulţumiţi de locul lor se sculaseră de la masă şi îşi căutară alţi vecini. Toată lumea începea să vorbească în acelaşi timp şi nu se mai sinchisea nimeni să răspundă vorbelor interlocutorului, ci gândurilor proprii.

Paloarea lui Fernand trecuse aproape pe obrajii lui Danglars. În ce-l priveşte pe Fernand, el părea că nu mai trăieşte, oferind imaginea unui osândit la loc de pârjol. Se ridicase printre cei dintâi şi se plimba în lung şi-n lat prin sală, încercând să-şi izoleze urechea de zgomotul cântecelor şi de ciocnitul paharelor.

Caderousse se apropie de el în momentul când Danglars, pe care părea că-l ocoleşte, îl ajunsese într-un ungher al sălii.

— La drept vorbind, spuse Caderousse, căruia atenţiile lui Dantès şi mai cu seamă vinul bun al bătrânului Pamphile îi alungaseră toate rămăşiţele urii, ai cărei germeni fuseseră zvârliţi în sufletul său de norocul neaşteptat al lui Dantès, la drept vorbind Dantès e băiat drăguţ; iar când îl văd lângă logodnica lui, îmi spun că ar fi fost păcat să-i faceţi gluma proastă pe care o puneaţi ieri la cale.

— Bine, glăsui Danglars, dar ai văzut că chestia n-a avut urmare. Bietul domn Fernand era aşa de tulburat, încât îmi trezise la început milă. Din moment însă ce el s-a resemnat până la a deveni cavalerul de onoare al rivalului său, nu se mai poate spune nimic.

Caderousse îl privi pe Fernand, care era livid.

— Jertfa e cu atât mai mare, continuă Danglars, cu cât într-adevăr fata este frumoasă. La naiba, fericită puşlamaua, viitorul meu căpitan. Aş vrea să mă numesc Dantès măcar douăsprezece ceasuri.

— Plecăm? Întrebă glasul dulce al fetei. A bătut orele două şi suntem aşteptaţi la două şi un sfert.

— Da, da, plecăm! Spuse Dantès, ridicându-se repede.

— Plecăm! Repetară în cor toţi comesenii.

În momentul acela Danglars, care nu-l pierdea din ochi pe Fernand ce sta pe marginea ferestrei, îl văzu deschizând ochii buimaci, ridicându-se ca împins de o mişcare convulsivă şi recăzând pe prichiciul ferestrei; aproape în aceeaşi clipă un zgomot înăbuşit răsună pe scară; răsunetul unui pas greoi, un zvon nelămurit de voci amestecate cu-n zornăit de arme acoperiră exclamaţiile comesenilor, oricât de zgomotoase erau acestea şi atraseră atenţia generală care se manifestă îndată printr-o tăcere neliniştită.

Zgomotul se apropie: trei lovituri răsunară în tăblia uşii; fiecare îşi privi vecinul cu uimire.

— În numele legii! Strigă un glas vibrant, căruia nu-i răspunse nici o voce.

Uşa se deschise numaidecât şi un comisar încins cu eşarfă intră în sală, urmat de patru soldaţi înarmaţi, conduşi de un caporal.

Neliniştea făcu loc groazei.

— Ce e? Întrebă armatorul, înaintând spre comisarul pe care-l cunoştea. De bună seamă, domnule, e o greşeală.

— Domnule Morrel, dacă e o greşeală, răspunse comisarul, fiţi sigur că ea va fi repede reparată. Până una alta, sunt purtătorul unui mandat de arestare şi, deşi îmi îndeplinesc misiunea cu părere de rău, sunt dator s-o îndeplinesc. Cine dintre dumneavoastră, domnilor, este Edmond Dantès?

Toate privirile se îndreptară spre tânărul care, tulburat, dar păstrându-şi demnitatea, făcu un pas înainte şi spuse:

— Eu sunt, domnule, ce doriţi?

— Edmond Dantès, reluă comisarul, în numele legii te arestez!

— Mă arestaţi? Întrebă Edmond, pălind uşor. Dar de ce?

— Nu ştiu, domnule, însă primul interogatoriu te va lămuri.

Domnul Morrel înţelese că nu se putea face nimic împotriva situaţiei: un comisar încins cu eşarfă nu mai era un om, e statuia legi rece, surdă, mută.

Bătrânul, dimpotrivă, se repezi spre ofiţer; sunt lucruri pe care inima unui părinte sau a unei mame nu le va înţelege niciodată.

Se rugă şi imploră: lacrimile şi rugăminţile nu puteau face nimic; deznădejdea lui era totuşi aşa de mare încât comisarul fu mişcat.

— Domnule, spuse el, linişteşte-te; poate că fiul dumitale a neglijat vreo formalitate vamală sau sanitară şi de bună seamă va fi pus în libertate după ce va da informaţiile necesare.

— Aha, ce-nseamnă asta? Întrebă încruntat Caderousse pe Danglars care se prefăcea mirat.

— Ştiu eu? Spuse Danglars; sunt ca şi tine; văd ce se petrece, nu înţeleg nimic şi sunt nedumerit.

Caderousse îl căută pe Fernand din ochi: dispăruse.

Scena din ajun i se înfăţişă atunci în minte cu o luciditate înfricoşătoare.

Catastrofa smulsese parcă vălul pe care beţia din ajun îl aruncase între el şi memoria lui.

— Aha, glăsui el cu voce răguşită, nu cumva asta este urmarea glumei despre care vorbeaţi ieri, Danglars? În cazul ăsta, vai de cel care a făcut-o, căci tare este tristă!

— Câtuşi de puţin, exclamă Danglars, dimpotrivă. Ştii bine că eu am rupt hârtia.

— N-ai rupt-o, spuse Caderousse. Ai aruncat-o într-un colţ, atâta tot.

— Taci! N-ai văzut nimic, căci erai beat.

— Unde e Fernand? Întrebă Caderousse.

— Habar n-am, răspunse Danglars; de bună seamă, la treburile lui; dar în loc să ne ocupăm de asta, hai mai bine să dăm ajutor bieţilor năpăstuiţi.

În timpul conversaţiei, Dantès strânsese zâmbind mâna tuturor prietenilor săi şi se constituise prizonier, spunând:

— Fiţi pe pace, greşeala se va lămuri şi probabil că nici n-o să merg până la închisoare.

— O, cu siguranţă, garantez! Spuse Danglars, care în acel moment se apropia de grupul principal.

Dantès coborî scara, precedat de comisarul de poliţie şi înconjurat de soldaţi. O trăsură, a cărei uşă era dată în lături, aştepta. Urcă, doi soldaţi şi comisarul urcară după el, uşa se închise şi trăsura porni spre Marsilia.

— Adio, Dantès! Adio, Edmond! Strigă Mercédès aplecându-se peste balustradă.

Prizonierul auzi strigătul ieşit ca un suspin din inima sfâşiată a logodnicei sale. Scoase capul prin uşă şi strigă:

— La revedere, Mercédès şi dispăru pe după un colţ al fortului Saint-Nicolas.

— Aşteptaţi-mă aici, spuse armatorul; iau prima trăsură pe care o întâlnesc, dau fuga la Marsilia şi vă aduc veşti.

— Duceţi-vă, strigară toate vocile, duceţi-vă şi înapoiaţi-vă repede!

După ambele plecări, urmă un moment de buimăceală cumplită printre cei rămaşi.

Bătrânul şi Mercédès stătură câtva timp izolaţi, fiecare cu durerea sa. Dar, în cele din urmă, ochii li se întâlniră, se recunoscură ca două victime izbite de aceeaşi lovitură şi se aruncară unul în braţele celuilalt.

Fernand reintră între timp, îşi turnă un pahar cu apă pe care îl bău şi se aşeză pe un scaun.

Din întâmplare, Mercédès, desfăcându-se din braţele bătrânului, căzu pe un scaun învecinat.

Fernand se trase instinctiv în scaunul său.

— El e, se adresă Danglars lui Caderousse, care nu-l pierduse pe catalan din ochi.

— Nu cred, răspunse Danglars, este prea nătâng; în orice caz, blestemul să cadă pe capul celui ce a săvârşit fapta.

— Nu pomeneşti şi de cel care l-a sfătuit? Spuse Caderousse.

— Ei, nu zău, dacă am fi răspunzători de tot ce se spune aşa în vânt… Glăsui Danglars.

— Da, când ceea ce spui în vânt recade pe pământ.

În vremea asta grupurile comentau arestarea în fel şi chip.

— Dar dumneata, Danglars, spuse un glas, ce gândeşti despre întâmplarea aceasta?

— Eu, glăsui Danglars, cred c-o fi adus niscai baloturi cu mărfuri nepermise.

— Dar dacă e aşa, ar trebui să ştii, Danglars, dumneata, care eşti agent contabil.

— Da, e adevărat; însă agentul contabil nu cunoaşte decât coletele care i se declară: ştiu că suntem încărcaţi cu bumbac, atâta tot; şi am luat marfa la Alexandria, de la domnul Pastret şi la Smirna, de la domnul Pascal; mai mult să nu mă întrebaţi.

— Da, îmi amintesc acum, murmură bietul părinte, agăţându-se de acest pai, îmi amintesc că mi-a spus ieri, că avea pentru mine o ladă cu cafea şi o ladă cu tutun.

— Vedeţi, spuse Danglars, asta este: în lipsa noastră, vama a făcut o vizită pe bordul „Faraonului” şi a descoperit contrabanda.

Mercédès nu credea nimic din toate astea; căci, gâtuită până în momentul acela, durerea ei izbucni deodată în suspine.

— Haide, haide, nu-ţi pierde speranţa! Spuse fără să-şi dea prea bine seama bătrânul Dantès.

— Speranţa, repetă Danglars.

— Speranţa, încercă Fernand să murmure.

Dar cuvântul îl înăbuşea; buzele lui se mişcară, însă nici un cuvânt nu-i ieşi din gură.

— Domnilor, strigă unul din comesenii rămaşi de santinelă pe balcon; domnilor, o trăsură! A, e domnul Morrel. Curaj! Curaj! De bună seamă că ne aduce veşti bune.

Mercédès şi bătrânul părinte alergară în întâmpinarea armatorului, pe care-l întâlniră la uşă. Domnul Morrel era foarte palid.

— Ei, ce e? Strigară ei cu un singur glas.

— Dragii mei, răspunse armatorul, clătinând din cap, lucrul e mai grav decât ne închipuiam.

— Oh, domnule! Exclamă Mercédès, este nevinovat.

— Cred şi eu, răspunse domnul Morrel, însă i se aduc acuzaţii…

— Ce acuzaţii? Întrebă bătrânul Dantès.

— Că e agent bonapartist.

Aceia dintre cititorii mei care au trăit pe vremea când se petrece istoria de faţă, îşi vor reaminti ce cumplită acuzaţie era pe atunci aceea pe care o formulase domnul Morrel.

Mercédès scoase un strigăt; bătrânul căzu pe un scaun.

— Aha, murmură Caderousse, m-ai înşelat, Danglars, gluma a fost dusă până la capăt: nu vreau să-i las pe bătrân şi pe fată să moară de durere, am să le spun totul.

— Taci, nenorocitule, strigă Danglars apucându-l de mână pe Caderousse. Nu garantez altminteri nici de tine. Cine îţi spune că Dantès nu e cu adevărat vinovat? Vasul a ajuns la insula Elba, el a coborât acolo şi a stat o zi întreagă la Porto-Ferrajo; dacă s-o fi găsit asupra lui vreo scrisoare compromiţătoare, cei care îi vor lua apărarea au să treacă drept complici.

Cu instinctul rapid al egoismului, Caderousse înţelese întreaga temeinicie a acestei judecăţi. Îl privi pe Danglars cu ochi prostiţi, de teamă şi de durere, iar pentru pasul făcut înainte, se trase doi înapoi.

— Atunci să aşteptăm, murmură el.

— Da, să aşteptăm, spuse Danglars; dacă e nevinovat, au să-l pună în libertate; dacă e vinovat, ne compromitem zadarnic pentru un conspirator.

— În cazul ăsta să plecăm. Nu mai pot să zăbovesc aici.

— Da, vino, spuse Danglars încântat că găseşte un tovarăş de retragere. Vino şi să-i lăsăm să iasă din încurcătură cum vor putea.

Plecară. Redevenind sprijinul fetei, Fernand o luă pe Mercédès de mână şi o readuse la Catalani. Prietenii lui Dantès îl readuseră la rândul lor, pe bătrânul aproape leşinat, în aleea Meilhan.

Zvonul că Dantès fusese arestat ca agent bonapartist se răspândi curând în tot oraşul.

— Ai fi putut să crezi asta, dragă Danglars? Spuse domnul Morrel, ajungându-l din urmă pe agentul contabil şi pe, Caderousse, căci se înapoia şi el la oraş, cu toată graba, ca să afle vreo ştire directă cu privire la Edmond din partea substitutului de procuror regal, domnul de Villefort, pe care-l cunoştea întrucâtva. Ai fi putut să crezi asta?

— O, domnule, răspunse Danglars, vă spusesem că Dantès a poposit fără nici un motiv pe insula Elba şi că, vă amintiţi, popasul mi s-a părut suspect.

— Dar ai împărtăşit bănuielile dumitale şi altcuiva afară de mine?

— M-am ferit, domnule, adăugă Danglars în şoaptă. Ştiţi bine că, din cauza unchiului dumneavoastră, domnul Policar Morrel, care a servit sub celălalt şi care nu-şi ascunde gândul, lumea vă bănuieşte că vă pare rău după Napoleon; mi-ar fi fost frică să nu-i fac vreun rău lui Edmond şi apoi dumneavoastră. Sunt lucruri pe care un subordonat e dator să le spună armatorului său şi să le tăinuiască cu străşnicie faţă de alţii.

— Bine, Danglars, bine, glăsui armatorul. Eşti un băiat de ispravă, de aceea mă gândisem dinainte la dumneata, în cazul când bietul Dantès ar fi devenit căpitanul „Faraonului”.

— În ce fel, domnule?

— Da, l-am întrebat dinainte pe Dantès ce gândeşte despre dumneata şi dacă ar fi avut vreun motiv să nu te menţină în post, căci nu ştiu de ce băgasem parcă de seamă că între voi era o răceală.

— Şi ce v-a răspuns?

— Că într-adevăr, a avut, într-o împrejurare pe care nu mi-a spus-o, oarecari porniri împotriva dumitale, însă că orice persoană care se bucură de încrederea armatorului avea şi încrederea sa.

— Făţarnicul! Murmură Danglars.

— Bietul Dantès, glăsui Caderousse, fapt e că era un băiat admirabil.

— Da, dar deocamdată, spuse domnul Morrel, iată, „Faraonul” e fără căpitan.

— O, spuse Danglars, să nădăjduim.

— Întrucât până în trei luni nu putem să plecăm – că, până atunci Dantès va fi pus în libertate.

— De bună seamă, dar până atunci?

— Până atunci sunt eu, domnule Morrel, spuse Danglars. Ştiţi că eu mă pricep la manevrarea unui vas, tot aşa de bine ca orice căpitan de cursă lungă. Servindu-vă de mine, veţi avea chiar un avantaj, căci atunci când Edmond o să iasă din închisoare, nu veţi fi obligat faţă de nimeni, el îşi va relua locul său, eu pe-al meu şi gata.

— Îţi mulţumesc, Danglars, glăsui armatorul. Iată o soluţie care împacă totul. Ia deci comanda, te autorizez şi supraveghează debarcarea: orice catastrofă li s-ar întâmpla indivizilor, afacerile nu trebuie să sufere.

— Fiţi pe pace, domnule, dar o să-l putem vedea cel puţin pe bunul Edmond?

— Îţi voi spune asta curând, Danglars; am să caut să vorbesc cu domnul de Villefort şi să intervin pe lângă el în favoarea arestatului. Ştiu că e un regalist înverşunat dar.

— Ce dracu'! Oricât de regalist şi de procuror ar fi, e om şi el şi nu-l cred rău.

— Nu, spuse Danglars, dar am auzit că e ambiţios şi asta aduce cu răutatea.

— În sfârşit, glăsui domnul Morrel cu un suspin, vom vedea; du-te la bord, că vin şi eu acolo.

Şi se despărţi de cei doi prieteni, îndreptându-se spre Palatul Justiţiei.

— Vezi ce întorsătură ia chestia? Se adresă Danglars lui Caderousse. Mai ai chef să-l susţii pe Dantès acum?

— De bună seamă, nu; cu toate astea, este grozavă gluma care are atari urmări.

— Ei, cine a făcut-o? Nici tu, nici eu, nu e aşa? A făcut-o Fernand. Ştii bine că, în ce mă priveşte, am aruncat hârtia într-un colţ; credeam chiar că am rupt-o.

— Nu, nu, spuse Caderousse. Despre asta sunt sigur, o văd parcă în colţul umbrarului, mototolită, strânsă şi tare aş vrea să mai fie acolo.

— Ei, ce vrei… O fi ridicat-o Fernand, o fi copiat-o, ori a pus pe cineva s-o copieze, ori poate nu şi-a dat nici măcar această osteneală; mă gândesc că a trimis chiar scrisoarea mea. Noroc că-mi prefăcusem scrisul.

— Dar tu ştiai că Dantès conspiră?

— Nu, nu ştiam nimic. După cum ţi-am spus, am crezut că fac o glumă, altceva nimic. Se pare că, asemeni Arlechinului, am spus adevărul râzând.

— Tot aia e, urmă Caderousse. Aş da nu ştiu ce ca afacerea să nu se fi întâmplat, sau cel puţin eu să nu fi avut nici un amestec. Ai să vezi, Danglars, c-o să ne poarte nenoroc.

— Dacă e să poarte nenoroc cuiva, apoi o să poarte vinovatului adevărat, iar vinovatul adevărat e Fernand, nu eu. Ce nenorocire vrei să ni se întâmple? N-avem decât să ne vedem de treabă, fără să suflăm un cuvânt şi furtuna o să treacă fără că trăsnetul să cadă.

— Amin! Spuse Caderousse, făcând un semn de despărţire lui Danglars şi îndreptându-se spre aleile Meilhan, clătinând din cap şi vorbindu-şi singur, aşa cum fac oamenii munciţi de gânduri.

„Bun, spuse Danglars, lucrurile iau întorsătura pe care o prevăzusem. Iată-mă locţiitor de căpitan… Şi dacă nătărăul de Caderousse o să poată să-şi ţină gura, căpitan de-a binelea. Dar nu cumva justiţia o să-l pună pe Dantès în libertate? A, dar justiţia e justiţie, mă bizui pe ea”, adăugă el cu un zâmbet.

Glăsuind acestea, sări într-o barcă, dând barcagiului ordin să-l conducă la bordul „Faraonului” unde, vă amintiţi, armatorul îi fixase întâlnire.