Capitolul VISubstitutul de procuror regal

În strada Grand-Cours, în faţa fântânei Meduzelor, într-una din vechile case cu arhitectură aristocratică, clădite de Puget, se celebra de asemeni, în aceeaşi zi, la aceeaşi oră, un ospăţ de logodnă.

Atât numai că, în loc ca actorii acestei scene să fie oameni din popor, mateloţi şi soldaţi, ei făceau parte din elita societăţii marsilieze. Erau foşti magistraţi, care demisionaseră sub uzurpator; ofiţeri bătrâni, care dezertaseră din rândurile noastre, trecând în acelea ale armatei lui Condé; tineri crescuţi de familiile lor încă neliniştite de viaţa copiilor lor, în ciuda celor patru sau cinci înlocuitori plătiţi de ea să fie luaţi la oaste, împinşi de ura contra omului pe care cinci ani de exil aveau să-l facă un martir şi cincisprezece ani de restauraţie, un zeu.

Lumea se afla la masă, iar conversaţia se desfăşura mistuită de toate pasiunile epocii, pasiuni cu atât mai cumplite, mai vii şi mai înverşunate în sud, cu cât, de cinci sute de ani, duşmăniile religioase veniseră în ajutorul duşmăniilor politice.

Împăratul, rege al insulei Elba, după ce fusese suveranul unei părţi de lume, tronând asupra unei populaţii de cinci-şase mii de suflete, după ce auzise strigându-se: „Trăiască Napoleon” de o sută douăzeci de milioane de supuşi şi în zece limbi diferite, era tratat aci ca un om pierdut de-a binelea pentru Franţa şi pentru tron. Magistraţii relevau boroboaţele politice, militarii vorbeau despre Moscova şi Leipzig; femeile, despre divorţul lui cu Josefina. Lumei acesteia, regalistă, voioasă şi triumfătoare, nu din pricina căderii omului, ci a nimicirii principiului, i se părea că viaţa reîncepea pentru ea şi că se trezea dintr-un vis penibil.

Un bătrân decorat cu crucea Sfântului Ludovic se sculă şi propuse comesenilor săi să se închine pentru sănătatea regelui Ludovic al XVIII-lea. Era marchizul de Saint-Méran.

După toastul care evoca totodată pe exilatul din Hartwel şi pe regele pacificator al Franţei, larma fu mare, paharele se ridicară în manieră englezească, femeile îşi desprinseră buchetele de flori şi le presărară pe faţa de masă. Entuziasmul era aproape poetic.

— Dacă ar fi de faţă toţi revoluţionarii care ne-au izgonit şi pe care noi îi lăsăm să conspire netulburaţi în castelele noastre vechi, cumpărate de ei pentru o bucată de pâine sub Teroare – glăsui marchiza de Saint-Méran, femeie cu ochi uscaţi, cu buze subţiri, cu aer aristocratic şi încă elegant, în ciuda celor cincizeci de ani ai ei; dacă ar fi de faţă, ar recunoaşte că devotamentul adevărat era de partea noastră, deoarece noi rămâneam ataşaţi de monarhia care se năruia, pe când ei, dimpotrivă, salutau răsăritul şi făceau avere, în timp ce noi o pierdeam pe a noastră; ar recunoaşte că regele nostru era într-adevăr Ludovic cel Iubit, în timp ce uzurpatorul lor nu a fost niciodată decât Napoleon blestematul. Nu-i aşa, de Villefort?

— Ce-aţi spus, doamnă marchiză? Iertaţi-mă, nu eram atent.

— Ei, lasă-i pe copii, marchiză, reluă bătrânul care ţinuse toastul. Copiii se căsătoresc şi e natural să aibă de vorbit altceva decât politică.

— Îţi cer iertare, mamă, spuse o tânără şi frumoasă fiinţă cu păr blond, cu ochii de catifea înotând într-un fluid sidefiu; ţi-l înapoiez pe domnul de Villefort, pe care-l acaparasem un moment. Domnule de Villefort, mama îţi vorbeşte.

— Sunt gata să-i răspund doamnei, dacă binevoieşte să repete întrebarea pe care n-am auzit-o bine, spuse domnul de Villefort.

— Eşti iertată, Renée, spuse marchiza cu un zâmbet drăgăstos, care te uimea văzându-l înflorind pe figura uscată; inima femeii este însă în aşa fel făcută încât, oricât de aridă ar deveni faţă de sufletul prejudecăţilor şi de cerinţele etichetei, există totdeauna într-însa un colţ rodnic şi zâmbitor. E ungherul pe care Dumnezeu l-a consacrat iubirii materne. Te iert… Spuneam, Villefort, că bonapartiştii n-aveau nici convingerea, nici entuziasmul, nici devotamentul nostru.

— O, doamnă, au cel puţin ceva care înlocuieşte totul: fanatismul. Napoleon e Mahomedul occidentului, pentru toţi oamenii de rând, dar cu ambiţii supreme, el nu e numai un legislator şi-un maestru, ci şi un tip, tipul egalităţii.

— Egalităţii! Exclamă marchiza. Napoleon, tipul egalităţii!… Dar ce faci cu domnul de Robespierre? Mi se pare că îi răpeşti locul şi îl dai Corsicanului; cred că o uzurpare îi e deajuns.

— Nu doamnă, spuse Villefort, îl las pe fiecare pe piedestalul său: pe Robespierre, în piaţa Louis XV pe eşafod; pe Napoleon, în Piaţa Vendôme pe coloana lui; atât numai că unul a făcut egalitatea care coboară şi altul egalitatea care înalţă; unul i-a coborât pe regi la nivelul tronului. Aceasta nu înseamnă, adăugă Villefort râzând, că ambii nu sunt nişte revoluţionari infami şi că 9 termidor şi 4 aprilie 1814 nu sunt două zile fericite pentru Franţa, vrednice de-a fi, deopotrivă, sărbătorite de prietenii ordinei şi ai monarhiei; aceasta explică însă de asemeni cum.

— Deşi căzut pentru de-a pururi, nădăjduiesc – Napoleon şi-a conservat fanaticii. Ce vreţi, marchiză? Cromwell, care nu era decât pe jumătate din ce a fost Napoleon, îi avea pe-ai săi.

— Villefort, ştii că ceea ce spui miroase de la o leghe a revoluţie? Dar te iert: nu poate să fie cineva fiu de girondin şi să nu păstreze un gust de pământ.

O roşeaţă vie trecu peste fruntea lui Villefort.

— Doamnă, glăsui el, tata era girondin, este adevărat, dar tata n-a votat moartea regelui. Tata a fost proscris de aceeaşi teroare care vă proscria şi pe dumneavoastră şi a lipsit puţin să nu-şi vadă capul pe acelaşi eşafod pe care îl văzuse căzând pe al părintelui dumneavoastră.

— Da, spuse marchiza, fără ca sângeroasa amintire să-i altereze câtuşi de puţin trăsăturile. Atât numai că ei au fost urcaţi pentru principii diametral opuse, iar dovada e că toată familia mea a rămas ataşată prinţilor exilaţi, în timp ce părintele dumitale s-a grăbit să se ralieze noului guvernământ, iar după ce cetăţeanul Noirtier a fost girondin, contele Noirtier a devenit senator.

— Mamă, mamă, spuse Renée, ştii că s-a stabilit să nu se mai vorbească despre amintirile acestea urâte.

— Doamnă, răspunse Villefort, mă voi alătura domnişoarei de Saint-Méran, cerându-vă cu umilinţă uitarea trecutului. La ce bun să aducem învinuiri cu privire la lucruri în care însăşi voinţa lui Dumnezeu este neputincioasă? Dumnezeu poate să schimbe viitorul; el nu poate să modifice trecutul. Ceea ce noi oamenii putem, este, dacă nu să renegăm acest trecut, cel puţin să aruncăm un văl peste el. Ei bine, eu m-am despărţit nu numai de opinia, dar şi de numele părintelui meu. Tata a fost sau poate e încă bonapartist şi se numeşte Noirtier; eu sunt regalist şi mă numesc de Villefort. Lăsaţi, doamnă, să moară în bătrânul trunchi un rest de sevă revoluţionară şi vedeţi doar vlăstarul care se depărtează de trunchi, fără să poată şi.

— Pot spune.

— Aproape fără să vrea, să se desprindă cu totul.

— Bravo, Villefort, spuse marchizul, bravo, ai răspuns bine. I-am predicat şi eu mereu marchizei uitarea trecutului, fără vreun rezultat. Nădăjduiesc că dumneata vei fi mai norocos.

— Da, bun, spuse marchiza, să uităm trecutul. Nici eu nu vreau altceva şi suntem de acord, dar Villefort să fie neclintit măcar în viitor. Nu uita, Villefort, că noi am garantat pentru dumneata în faţa Maiestăţii Sale; că Maiestatea Sa a binevoit să uite, în urma recomandării noastre (ea îi întinse mâna), aşa cum uit şi eu în urma rugăminţii dumitale. Decât, dacă îţi cade vreun conspirator în mâini, gândeşte-te că sunt cu atât mai mulţi ochi asupra dumitale, cu cât se ştie că faci parte dintr-o familie care e, poate, în legături cu conspiratorii aceştia.

— O, doamnă, spuse Villefort, profesiunea mea şi, mai cu seamă, timpurile pe care le trăim, îmi ordonă să fiu sever. Voi fi. Am şi avut câteva acuzaţii politice de susţinut şi în privinţa aceasta am putut face dovada. Din păcate, însă, nu ne aflăm la capăt.

— Crezi? Întrebă marchiza.

— Mi-e teamă că da; Napoleon, pe insula Elba, este foarte aproape de Franţa; prezenţa lui în preajma coastelor noastre întreţine speranţa partizanilor. Marsilia e plină de ofiţeri care zilnic, sub un pretext ridicol, caută pricină regaliştilor. De aci, atâtea dueluri printre oamenii din clasele de sus, de aci atâtea asasinate în popor.

— Da, era vorba despre asta încă la plecarea noastră din Paris, spuse domnul de Saint-Méran. Şi unde îl trimit?

— La Sfânta Elena.

— La Sfânta Elena? Ce este asta? Întrebă marchiza.

— O insulă situată la două mii de leghe de aici, dincolo de ecuator, răspunse contele.

— Bravo! Aşa cum spune şi Villefort, e o mare nebunie ca un astfel de om să fie lăsat să intre în Corsica, acolo unde s-a născut, între Neapole, unde cumnatul său domneşte încă şi în faţa Italiei, din care el vroia să facă un regat pentru fiul său.

— Din nefericire, spuse Villefort, avem tratatele de la 1814 şi nu ne putem atinge de Napoleon fără a le călca.

— Ei bine, le vom călca, spuse domnul de Salvieux. El le-a respectat tot aşa de mult când a fost vorba să-l împuşte pe nenorocitul duce d'Enghien?

— Da, spuse marchiza, e lucru stabilit: Sfânta Alianţă scapă Europa de Napoleon şi Villefort scapă Marsilia de partizanii lui. Regele ori domneşte, ori nu domneşte; dacă domneşte, guvernul lui trebuie să fie tare şi reprezentanţii lui neclintiţi. Numai aşa se poate preveni răul.

— Din păcate, doamnă, spuse Villefort zâmbind, un substitut de procuror regal soseşte totdeauna când răul a fost făcut.

— Atunci are datoria să-l repare.

— Aş putea să vă mai spun, doamnă, ca noi nu reparăm răul, ci îl răzbunăm; atâta tot.

— O, domnule de Villefort, glăsui o tânără şi drăguţă fiinţă, fiica contelui de Salvieux şi prietena domnişoarei de Saint-Méran, caută să ai un proces frumos în timpul şederii noastre la Marsilia. N-am văzut niciodată o curte cu juri şi se spune că e ceva cu totul deosebit.

— Într-adevăr, cu totul deosebit, domnişoară, spuse substitutul; căci, în locul unei tragedii teatrale, e o dramă adevărată; în locul unor dureri jucate, sunt dureri reale. Omul pe care îl vezi acolo, în loc să se întoarcă după coborârea cortinei la el acasă, să cineze în familie şi să se culce liniştit pentru a repeta scena a doua zi, intră în închisoare, unde dă de călăi. Precum vedeţi, nu există spectacol mai frumos decât acesta pentru persoanele nervoase care caută emoţii. Domnişoară, fiţi pe pace: dacă se prezintă ocazia, vi-l voi procura.

— Ne înfioară şi râde, spuse Renée, îngălbenindu-se.

— Ce vreţi, e un fel de duel… Am cerut în cinci sau şase rânduri pedeapsa cu moartea împotriva unor acuzaţi politici sau de alt fel. Ei bine, cine ştie câte pumnale se ascut în momentul acesta în umbră, sau sunt chiar îndreptate împotriva mea?

— O, doamne, glăsui Renée, posomorându-se tot mai mult. Vorbeşti serios, domnule de Villefort?

— Cum nu se poate mai serios, domnişoară, urmă tânărul magistrat cu zâmbetul pe buze. Iar cu procesele acestea frumoase, pe care domnişoara le doreşte pentru a-şi satisface curiozitatea şi pe care eu le doresc pentru a-mi satisface ambiţia, situaţia se va agrava şi mai mult. Vă închipuiţi că toţi aceşti ostaşi ai lui Napoleon, deprinşi să meargă orbeşte spre inamic, cugetă atunci când trag un cartuş sau când dau atacul cu baioneta? Au să cugete ei, când e vorba să ucidă un om pe care îl cred duşmanul lor personal, mai mult decât ar urma să ucidă un rus, un austriac sau un ungur, pe care nu l-au văzut niciodată? De altminteri, acestea sunt necesare; fără asta meseria noastră n-ar avea nici o scuză. Când văd lucind în ochii acuzatului fulgerarea luminoasă a înverşunării, eu mă simt încurajat, exaltat. Nu mai e un proces, e o luptă; lupt împotriva lui, el ripostează, eu înteţesc atacul şi lupta se sfârşeşte că toate bătăliile: cu o victorie sau cu o înfrângere. Iată ce înseamnă a pleda. Pericolul creează elocvenţa. Un acuzat care mi-ar zâmbi după replica mea, m-ar face să cred că am vorbit prost, că ceea ce spun e palid, fără vigoare, neîndestulător. Gândiţi-vă deci la senzaţia de orgoliu pe care o încearcă un procuror regal, convins de culpabilitatea acuzatului, când îl vede pe acesta îngălbenindu-se şi înclinându-se sub povara dovezilor şi sub fulgerele elocvenţei sale. Capul se pleacă, va cădea.

Renée scoase un strigăt uşor.

— Iată ce înseamnă a vorbi, spuse un invitat.

— Iată omul care trebuie în timpuri ca acestea ale noastre, spuse al doilea.

— De aceea, glăsui al treilea, ai fost superb în ultimul dumitale proces, dragă Villefort. Ştii, omul care îşi asasinase părintele. Ei bine, l-ai ucis literalmente, înainte de a-l fi atins călăul.

— O, paricizii, spuse Renée, nu mă interesează; pentru astfel de oameni nu există chinuri îndeajuns de mari; dar în ce-i priveşte pe nenorociţii acuzaţi politici…

— Cu ei este mai grav, Renée, căci regele e părintele naţiunii şi a vroi să răstorni sau să ucizi pe rege, înseamnă a vroi să ucizi pe părintele a treizeci şi două milioane de oameni.

— Tot una e, domnule de Villefort, spuse Renée. Îmi făgăduieşti că vei fi îngăduitor cu cei pe care ţi-i voi recomanda?

— Fii pe pace, spuse Villefort cu cel mai fermecător zâmbet; vom întocmi împreună rechizitoriile.

— Draga mea, spuse marchiza, vezi-ţi de colibrii şi de cârpele tale şi lasă-l pe viitorul tău soţ să-şi facă meseria. Astăzi armele se odihnesc şi robele au trecere; există în privinţa aceasta un cuvânt latin de o mare profunzime.

— Cedant arma togae {3}, spuse Villefort înclinându-se.

— Nu îndrăzneam să vorbesc latineşte, spuse marchiza.

— Aş fi preferat ca dumneata să fii medic, reluă Renée. Îngerul exterminator, oricât ar fi de înger, m-a înfricoşat totdeauna.

— Bună Renée, murmură Villefort învăluind-o pe fată într-o privire iubitoare.

— Fiica mea, spuse marchizul, domnule de Villefort va fi medicul moral şi politic al acestei provincii. Crede-mă, e un rol frumos de jucat.

— Şi va fi un mijloc de a da uitării rolul pe care l-a jucat părintele său, reluă incorigibila marchiză.

— Doamnă, glăsui Villefort cu un zâmbet trist, am avut onoarea să vă spun că părintele meu s-a lepădat – cel puţin aşa nădăjduiesc, de erorile trecutului şi că a devenit un prieten zelos al religiei şi al ordinei, un regalist mai bun decât mine; căci el e din convingere, iar eu nu sunt decât din pasiune.

Şi, după fraza aceasta rotunjită, Villefort privi spre invitaţi pentru a-şi da seama de efectul fanfaronadei sale, aşa cum, după o frază la fel, ar fi privit la tribunal publicul.

— Dragă Villefort, spuse contele de Salvieux, tocmai asta i-am răspuns şi eu deunăzi la Tuileries ministrului Casei Regale, care îmi cerea oarecum socoteală asupra ciudatei alianţe dintre fiul unui girondin şi fiica unui ofiţer al armatei lui Condé; iar ministrul a înţeles foarte bine. Sistemul acesta de fuziune aparţine lui Ludovic al XVIII-lea. De aceea regele care, fără ca noi să bănuim ne asculta conversaţia, ne-a întrerupt spunând: „Villefort.

— Notează, regele, n-a pronunţat numele de Noirtier, ci dimpotrivă a apăsat pe acela de Villefort.

— Villefort, a spus regele, va face o carieră bună. E un tânăr matur de pe acum şi aparţine lumii mele. Am văzut cu plăcere că marchizul şi marchiza de Saint-Méran îl fac ginerele lor şi le-aş fi recomandat această alianţă dacă nu veneau ei cei dintâi să-mi ceară permisiunea.”

— A spus regele asta, conte? Exclamă Villefort încântat.

— Îţi reproduc propriile lui cuvinte, iar dacă marchizul vrea să fie sincer, va mărturisi că ceea ce îţi comunic, în momentul acesta, se potriveşte perfect cu ceea ce regele i-a spus lui însuşi când, acum şase luni, i-a vorbit despre un proiect de căsătorie între fiica sa şi dumneata.

— Adevărat, spuse marchizul.

— O, dar îi datorez prin urmare totul vrednicului suveran! Voi căuta deci să fac totul pentru a-l servi.

— Bravo, glăsui marchiza, aşa te iubesc: să poftească în momentul acesta un conspirator şi va fi bine venit!

— Iar eu, mamă, spuse Renée, îl rog pe Dumnezeu să nu te asculte şi să nu-i trimită domnului de Villefort decât mici hoţi, faliţi fără însemnătate şi escroci timizi. În chipul acesta voi dormi liniştită.

— E ca şi cum ai dori medicului migrene, pojaruri şi înţepături de viespi, lucruri care nu compromit decât epiderma, glăsui Villefort râzând. Dacă vrei să mă vezi procuror, urează-mi, dimpotrivă, maladiile acelea grozave a căror tratare face medicului cinste.

În momentul acela şi ca şi cum întâmplarea nu aşteptase decât exprimarea dorinţei lui Villefort pentru ca aceasta să-i fie satisfăcută, un valet intră şi îi spuse câteva cuvinte la ureche. Villefort se ridică de la masă, scuzându-se şi se înapoie după câteva clipe cu figura luminată şi cu buzele zâmbitoare.

Renée îl privi cu dragoste, căci, văzut astfel, cu ochii lui albaştri, cu tenul mat şi cu favoriţii negri care îi încadrau chipul, era într-adevăr un tânăr elegant şi frumos. De aceea fata aştepta cu nerăbdare explicarea cauzei pentru care un moment dispăruse.

— Domnişoară, spuse Villefort, năzuiai adineauri să ai ca soţ un medic; eu am, cu discipolii lui Esculap (se vorbea astfel încă în 1815), asemănarea că niciodată ceasul nu-mi aparţine şi că sunt deranjat chiar de lângă dumneata, chiar de la ospăţul logodnei mele.

— Şi de ce eşti deranjat, domnule? Întrebă frumoasa fată cu uşoară nelinişte.

— O, pentru un bolnav care, după câte mi s-a spus, e în ultimul grad. Un caz grav şi boala frizează eşafodul.

— Vai, domnule! Exclamă Renée, îngălbenindu-se.

— Adevărat? Rosti într-un singur glas adunarea.

— Se pare că a fost descoperit un mic complot bonapartist.

— E cu putinţă? Spuse marchiza.

— Iată scrisoarea de denunţ.

Şi Villefort citi:

„Domnul procuror regal este înştiinţat, de un prieten al tronului şi al religiei, că numitului Edmond Dantès, secundul vasului «Faraon», sosit azi dimineaţă din Smirna, după ce s-a oprit la Neapole şi la Porto-Ferrajo, i-au fost încredinţate de către Murat o scrisoare pentru uzurpator şi de către uzurpator o scrisoare pentru comitetul bonapartist din Paris.

Dovada crimei sale se poate face arestându-l, căci scrisoarea se va găsi sau la el, sau la părintele său, sau în cabina sa pe bordul «Faraonului» „.

— Dar, glăsui Renée, scrisoarea aceasta, care nu e, de altminteri, decât o scrisoare anonimă, este adresată domnului procuror regal, nu dumitale.

— Da, dar procurorul regal e absent. În lipsa lui epistola a parvenit secretarului său, care avea misiunea să deschidă scrisorile. El a deschis-o deci, m-a căutat şi, negăsindu-mă, a dat ordin de arestare.

— Aşadar, culpabilul e arestat? Întrebă marchiza.

— Adică acuzatul, glăsui Renée.

— Da, doamnă, spuse Villefort, şi, precum aveam onoarea să spun adineaori domnişoarei Renée, dacă scrisoarea în chestiune se va găsi, starea bolnavului e gravă.

— Şi unde e nenorocitul? Întrebă Renée.

— E la mine.

— Haide, prietene, spuse marchizul, nu lipsi de la datoriile dumitale, rămânând cu noi atunci când serviciul regelui te aşteaptă în altă parte. Du-te deci acolo unde te aşteaptă serviciul regelui.

— O, domnule de Villefort, spuse Renée, împreunându-şi mâinile, fii îngăduitor, e ziua dumitale de logodnă.

Villefort făcu ocolul mesei şi, apropiindu-se de scaunul fetei, se rezemă de spătar:

— Voi face tot ce am să pot, scumpă Renée, glăsui el, ca să-ţi cruţ o nelinişte; dacă însă indiciile sunt sigure, dacă acuzaţia este întemeiată, buruiana bonapartistă va trebui tăiată.

Renée se înfioră la auzul cuvântului tăiată, căci buruiana despre care el spunea că trebuie tăiată avea un cap.

— Eh, spuse marchiza, n-o asculta pe copiliţa asta, Villefort. Se va linişti ea.

Şi marchiza îi întinse lui Villefort o mână uscată pe care el o sărută, continuând s-o privească pe Renée şi spunându-i din ochi: „Sărut în momentul acesta mâna dumitale, sau cel puţin aş vrea”.

— Triste auspicii! Murmură Renée.

— Domnişoară, spuse marchiza, eşti de o copilărie deznădăjduitoare: mă rog, ce are a face destinul statului cu fanteziile dumitale de sentiment şi cu sensibilităţile inimii dumitale.

— O, mamă! Murmură Renée.

— Fiţi îngăduitoare cu răul regalist, doamnă marchiză, spuse Villefort, vă făgăduiesc că-mi voi îndeplini pe deplin meseria de substitut de procuror regal, adică o să fiu de o severitate cumplită.

Dar, în timp ce magistratul adresa cuvintele acestea marchizei, logodnicul aruncă pe furiş o privire logodnicei, iar privirea spunea: „Renée, fii liniştită: de hatârul dragostei tale am să fiu indulgent”.

Renée răspunse privirii lui cu cel mai dulce zâmbet şi Villefort ieşi, purtând paradisul în inimă.