Capitolul V Bertuccio
Contele sosise între timp la el acasă; făcuse drumul în şase minute. Cele şase minute i-au fost deajuns ca să fie văzut de douăzeci de tineri care, cunoscând preţul cailor ce nu putuseră fi cumpăraţi de ei, dăduseră galop cailor lor pentru a-l întrezări pe splendidul senior ce-şi permitea să aibă cai de zece mii de franci unul.
Casa găsită de Ali şi care urma să-i servească drept reşedinţă în oraş lui Monte-Cristo, era situată pe dreapta când urci spre Champs-Elysées, având o curte şi o grădină; o colină foarte stufoasă, în mijlocul curţii, masca o parte din faţadă; în jurul colinei înaintau, ca două braţe, două alei, care, întinzându-se la dreapta şi la stânga, duceau trăsurile la un dublu peron, pe a cărui fiecare treaptă se găsea câte un vas de porţelan cu flori. Izolată în mijlocul unui spaţiu larg, casa avea, în afară de intrarea principală, încă una ce răspundea în strada Ponthieu.
Mai înainte ca vizitiul să-l strige pe portar, poarta masivă se răsuci în ţâţâni. Contele fusese văzut venind şi, la Paris ca şi la Roma, ca pretutindeni, era servit cu iuţeala fulgerului. Vizitiul intră, deschise semicercul fără să-şi încetinească mersul şi poarta era închisă când roţile scârţâiau încă pe nisipul aleii.
Trăsura se opri în partea stângă a peronului; doi oameni apărură la portieră: unul era Ali, care îi zâmbi stăpânului său cu o izbucnire de bucurie, care fu răsplătită de Monte-Cristo cu o simplă privire. Celălalt salută smerit şi-i oferi contelui braţul pentru a-l ajuta să coboare din trăsură.
— Îţi mulţumesc, domnule Bertuccio, spuse contele sărind cu sprinteneală cele trei trepte ale scării cupeului. Unde-i notarul?
— În salon, Excelenţă, răspunse Bertuccio.
— Dar cărţile de vizită pe care ţi-am spus să le comanzi de îndată ce vei avea numărul casei?
— Domnule conte, s-a făcut. Am fost la cel mai bun gravor de la Palais-Royal, care a executat planşa în faţa mea. Prima carte trasă a fost dusă îndată, precum a-ţi poruncit, domnului baron Danglars, deputat, Chaussée-d'Antin numărul 7; celelalte se găsesc pe căminul din dormitorul Excelenţei voastre.
— Bine, cât e ceasul?
— Patru.
Monte-Cristo dădu mănuşile, pălăria şi bastonul lacheului francez, care se năpustise din anticamera contelui de Morcerf să cheme trăsura, apoi, condus de Bertuccio, care-i arăta drumul, trecu în salonaş.
— Marmurele din anticamera asta sunt sărăcăcioase, observă Monte-Cristo. Nădăjduiesc că au să fie ridicate.
Bertuccio se înclină.
Aşa cum spusese administratorul, notarul aştepta în salonaş. O figură onestă, crescută în demnitatea rigidă a notarului de la periferie.
— Domnul este notarul însărcinat să vândă casa de ţară pe care vreau s-o cumpăr? Întrebă Monte-Cristo.
— Da, domnule conte, răspunse notarul.
— Actul de vânzare e gata?
— Da, domnule conte.
— L-ai adus?
— Poftim.
— Perfect. Şi unde e casa pe care o cumpăr? Întrebă Monte-Cristo cu neglijenţă, adre-sându-se pe jumătate lui Bertuccio şi jumătate notarului.
Administratorul făcu un gest care însemna: nu ştiu.
Notarul îl privi pe Monte-Cristo cu uimire.
— Cum, întrebă el, domnul conte nu ştie unde se află casa pe care o cumpără?
— Pe onoarea mea, nu, spuse contele.
— Domnul conte nu o cunoaşte?
— Cum naiba s-o cunosc? Am sosit din Cadix azi-dimineaţă, nu am fost niciodată la Paris, ba pun piciorul pentru prima oară în Franţa.
— Atunci e altceva, răspunse notarul. Casa pe care domnul conte o cumpără se găseşte în Auteuil.
La auzul cuvintelor acestora Bertuccio păli.
— Şi unde a Auteuil? Întrebă Monte-Cristo.
— La doi paşi de aici, domnule conte, spuse notarul. Îndată după Passy, într-o poziţie încântătoare, în Bois de Boulogne.
— Aşa de aproape? Întrebă Monte-Cristo. Dar acolo nu e la ţară. Cum dracu de mi-ai ales o casă la poarta Parisului, domnule Bertuccio?
— Eu? Exclamă administratorul, cu o grabă ciudată. Nu pe mine m-a însărcinat domnul conte cu alegerea casei. Rog pe domnul conte să-şi aducă aminte, să-şi scormonească memoria.
— A, da, zise Monte-Cristo. Îmi amintesc acum. Am citit anunţul într-un ziar şi m-am lăsat sedus de titlul mincinos: Casă de ţară.
— E încă timp, spuse Bertuccio, iar dacă Excelenţa voastră mă însărcinează să caut. În altă parte îi voi găsi tot ce va fi mai bun, fie la Enghien, fie la Fontenay-aux-Rosse, fie la Bellevue.
— Ba nu, spuse Monte-Cristo cu nepăsare. Din moment ce-o am pe aceasta, o păstrez.
— Şi domnul are dreptate, spuse repede notarul care se temea că va pierde onorariul, e o proprietate încântătoare. Apă curgătoare, pădure stufoasă, locuinţă confortabilă, deşi părăsită de multă vreme. Nu mai pun la socoteală mobilierul care, deşi vechi, are mare valoare, în special astăzi când sunt căutate antichităţile. Mă iertaţi, mi se pare că domnul conte preferă moda epocii.
— Spune, continuă Monte-Cristo, e convenabilă?
— O, domnule, mai mult decât atât. E magnifică.
— Drace, să nu pierdem o atare ocazie, declară Monte-Cristo. Ai contractul, domnule notar?
Şi semnă repede, după ce aruncă o privire în punctul unde erau consemnate situaţia casei şi numele proprietarilor.
— Bertuccio, spuse el, dă domnului 55.000 de franci.
Administratorul ieşi cu paşi şovăitori şi reveni cu un teanc de bancnote pe care notarul le numără cu deprinderea omului care nu-şi primeşte dreptul decât după o cercetare atentă.
— Sunt îndeplinite toate formalităţile? Întrebă contele.
— Toate, domnule conte.
— Ai cheile?
— Sunt în mâinile portarului care păzeşte casa. Poftim însă ordinul ce i-am dat, să-l instaleze pe domnul în proprietatea sa.
— Prea bine, Şi Monte-Cristo făcu notarului un semn din cap care voia să spună: „Nu mai am nevoie de dumneata şi pleacă”.
— Mi se pare însă că domnul s-a înşelat, se încumetă cinstitul notar. Suma datorată e numai 50.000 de franci, iar în ea intră totul.
— Şi onorariul dumitale?
— Se găseşte în suma aceasta, domnule conte.
— Dar ai venit din Auteuil aici?
— Da, fără îndoială.
— Ei bine, trebuie, să fii plătit pentru deranj, spuse contele.
Şi îl concedie cu un gest. Notarul ieşi de-a-ndăratelea, salutând până la pământ.
Pentru prima oară în cariera sa întâlnea un asemenea client.
— Condu-l pe domnul, îi spuse contele lui Bertuccio.
Şi administratorul ieşi după notar.
De îndată ce rămase singur, contele scoase din buzunar un portofel cu încuietoare, pe care o deschise cu o cheiţă legată la gât şi de care nu se despărţea niciodată. După ce căută o clipă, se opri la o filă pe care se aflau câteva însemnări, le confruntă cu actul de vânzare, şi, adunându-şi amintirile, murmură: Auteuil, rue de la Fontaine numărul 28. Chiar asta e. Să mă încred oare într-o mărturie smulsă prin teroare religioasă sau prin teroare fizică? De altminteri, într-un ceas voi şti totul.
— Bertuccio, strigă izbind cu un ciocănaş într-o placă, ce scoase un sunet ascuţit şi prelung, ca acela al unui tam-tam. Bertuccio!
Administratorul se arătă în prag.
— Domnule Bertuccio, îl întrebă contele, parcă mi-ai spus cândva că ai călătorit în Franţa?
— Da, în anumite părţi ale Franţei.
— Cunoşti împrejurimile Parisului, nu-i aşa?
— Nu, Excelenţă, nu, răspunse administratorul cu un tremur nervos, pe care Monte-Cristo, cunoscător în materie de emoţii, îl puse cu drept cuvânt în seama unei nelinişti vii.
— Păcat, spuse el, că n-ai vizitat niciodată împrejurimile Parisului, căci seara asta vreau să îmi văd noua proprietate şi, venind cu mine, mi-ai fi dat, fără îndoială, informaţii utile.
— La Auteuil? Exclamă Bertuccio a cărui culoare arămie deveni aproape lividă. Eu să merg la Auteuil?
— Ei, dar ce este de mirare dacă ai veni la Auteuil? Când voi locui acolo, va trebui să vii, deoarece aparţii casei mele.
Bertuccio coborî capul sub privirea aspră a stăpânului şi rămase neclintit, fără să răspundă.
— Dar ce-i cu dumneata? Mă faci să sun a doua oară pentru trăsură? Se miră Monte-Cristo, cu tonul pe care Ludovic al XIV-lea l-a întrebuinţat rostind faimosul: „Era cât pe-aci să aştept”.
Bertuccio făcu un singur salt din salonaş în anticameră şi strigă cu voce răguşită:
— Caii Excelenţei sale!
Monte-Cristo scrise două sau trei scrisori. Când pecetluia ultima scrisoare, administratorul reapăru.
— Trăsura Excelenţei sale e la poartă.
— Bine, ia-ţi mănuşile şi pălăria, spuse Monte-Cristo.
— Trebuie să merg cu domnul conte? Exclamă Bertuccio.
— Fără îndoială, e nevoie să dai ordine acolo, căci cred că am să locuiesc în casa aceea.
Nu se mai pomenise ca cineva să aibă replică la o poruncă a contelui; de aceea, fără să schiţeze vreo obiecţie, administratorul îşi ascultă stăpânul, care se urcă în trăsură şi îi făcu semn să-l urmeze. Administratorul se aşeză respectuos pe bancheta din faţă.
