Capitolul VI Casa din Auteuil
Monte-Cristo remarcase că, atunci când a coborât de pe peron, Bertuccio se închinase aşa cum se închină corsicanii, adică tăind aerul în formă de cruce cu degetul şi că, suindu-se în trăsură, mormăise în şoaptă o rugăciune scurtă. Oricine altul s-ar fi înduioşat de temerea ciudată pe care vrednicul administrator o manifestase pentru promenada plănuită de conte extra muros. Dar, după cât se pare, acesta era prea curios pentru a-l scuti pe Bertuccio de micul voiaj.
În douăzeci de minute ajunseră la Auteuil. Emoţia administratorului sporise. Intrând în sat, Bertuccio, care se ghemuise în colţul trăsurii, începu să examineze cu emoţie înfrigurată casele pe dinaintea cărora treceau.
— Să spui să oprească pe rue de la Fontaine numărul 28, îi spuse contele, fixându-şi privirea fără milă asupra celui căruia îi dădea acest ordin.
Sudoarea se ivi pe chipul lui Bertuccio. Totuşi el se supuse şi, aplecându-se afară din trăsură, strigă vizitiului:
— Rue de la Fontaine, numărul 28!
Numărul 28 se găsea în capătul satului. Între timp, noaptea venise sau, mai bine-zis, un nor negru, încărcat de electricitate, dădea întunericului prematur aparenţa şi solemnitatea unui episod dramatic. Trăsura se opri şi valetul se repezi să deschidă uşa.
— Domnule Bertuccio, dumneata nu cobori? Rămâi în trăsură? Dar la ce naiba te gândeşti astă-seară?
Bertuccio se năpusti afară şi îşi întinse umărul contelui care, de data aceasta, se sprijini de el coborând una câte una cele trei trepte ale scării cupeului.
— Bate, spuse contele şi anunţă-mă.
Bertuccio bătu, poarta se deschise şi portarul se arătă.
— Ce e? Întrebă el.
— Noul dumitale stăpân, spuse valetul şi întinse portarului hârtia dată de notar.
— Cum, casa e vândută? Întrebă portarul. Domnul vine să locuiască aici?
— Da, prietene, spuse contele şi voi căuta să nu ai motive să-l regreţi pe fostul dumitale stăpân.
— O, domnule, spuse portarul, nu voi avea motive să-l regret prea mult, căci îl vedeam foarte rar. De mai bine de cinci ani n-a venit şi a făcut bine vânzând o casă care nu-i producea nimic.
— Dar cum se numeşte fostul dumitale stăpân? Întrebă Monte-Cristo.
— Domnul marchiz de Saint-Méran. Sunt sigur că nu a vândut casa cu cât l-a costat.
— Marchizul de Saint-Méran? Întrebă Monte-Cristo. Mi se pare că acest nume nu mi-e necunoscut, spuse contele. Marchizul de Saint-Méran… Şi păru că se străduieşte să-şi aducă aminte.
— Un nobil bătrân, continuă portarul, un slujitor credincios al Bourbonilor. Avea o singură fiică, pe care o măritase cu domnul de Villefort, fost procuror regal la Nimes şi apoi la Versailles.
Monte-Cristo îi aruncă o privire lui Bertuccio, care era mai livid decât zidul de care se rezema să nu cadă.
— Şi fiica aceasta nu a murit? Întrebă Monte-Cristo. Mi se pare că am auzit vorbindu-se.
— Da, domnule, acum 21 de ani, iar de atunci noi nu l-am mai văzut nici de trei ori pe sărmanul marchiz.
— Mulţumesc, mulţumesc, spuse Monte-Cristo, judecând după înmărmurirea administratorului că nu putea să întindă coarda mai mult fără riscul de a se rupe. Mulţumesc. Fă lumină!
— Să-l însoţesc pe domnul?
— Nu e nevoie. Domnul Bertuccio îmi va lumina. Şi Monte-Cristo îşi însoţi cuvintele cu două piese de aur care stârniră o explozie de binecuvântări şi suspine.
— Mă iertaţi, domnule, n-am lumânări aici, spuse portarul, după ce căută zadarnic pe marginea căminului şi pe laviţele înconjurătoare.
— Bertuccio, ia una din lanternele trăsurii şi arată-mi apartamentele, spuse contele.
Administratorul se supuse fără cârtire, dar se vedea lesne, după tremurul mânii care ţinea lanterna, cât de greu îi era să îndeplinească ordinul.
Străbătură un parter vast. Apoi primul etaj, compus dintr-un salon, o sala de baie şi două camere de culcare. Printr-unul din dormitoare, ajungeai la o scară răsucită, al cărei capăt dădea în grădină.
— O scară de ieşire, spuse contele, destul de comodă. Luminează-mi, domnule Bertuccio. Ia-o înainte şi să mergem acolo unde ne va duce scara aceasta.
— Duce în grădină, domnule, suspină Bertuccio.
— Dar de unde ştii dumneata, rogu-te?
— Vreau să spun că e firesc să ducă.
Bertuccio scoase un oftat şi merse înainte. Scara ducea în adevăr, în grădină.
La uşa de afară, administratorul se opri.
— Haide, domnule Bertuccio, spuse contele.
Dar acesta era năucit, prostit, zdrobit. Ochii lui rătăciţi căutau în juru-i urmele unui trecut grozav, iar cu mâinile crispate încerca parcă să alunge amintiri înfricoşătoare.
— Ei? Stărui contele.
— Nu, nu, strigă Bertuccio, punând mâna pe colţul peretelui interior. Nu, domnule, mai departe nu merg, este cu neputinţă.
— Ce înseamnă asta? Se auzi vocea poruncitoare a lui Monte-Cristo.
— Domnule, vedeţi bine că ceea ce se întâmplă nu este natural, exclamă administratorul. Că, având de cumpărat o casă la Paris, o cumpăraţi exact la Auteuil şi cumpărând-o la Auteuil, casa se găseşte în rue de la Fontaine numărul 28. O, de ce nu v-am spus totul acolo, Monseniore! Nu mi-aţi fi pretins, desigur, să vin. Nădăjduiam că locuinţa va fi alta. Parcă n-ar mai exista la Auteuil altă casă decât aceea a crimei.
— Oho, exclamă Monte-Cristo oprindu-se brusc. Ce cuvânt greu ai rostit! Om afurisit! Corsican încăpăţânat, umbli tot cu mistere şi superstiţii? Haide, ia lanterna şi să vizităm grădina. Nădăjduiesc că, fiind cu mine, n-o să-ţi fie frică.
Bertuccio ridică lanterna şi se supuse. Deschizând uşa, zăriră un cer alburiu pe care luna se străduia zadarnic să lupte împotriva norilor ce o acopereau cu valurile lor sumbre. Ea le lumină o clipă, iar ele se pierdeau apoi şi mai posomorâte în adâncurile infinitului.
Administratorul vru să apuce la stânga.
— Nu, domnule, îi spuse Monte-Cristo. De ce să mergem de-a lungul aleilor? Uite o peluză frumoasă, s-o luăm înainte.
Bertuccio îşi şterse sudoarea care curgea pe fruntea sa, dar nu se supuse; continuă s-o ia spre stânga. Monte-Cristo se abătea, dimpotrivă, la dreapta. Când ajunse lângă un pâlc de arbori, se opri.
Administratorul nu putu să se stăpânească.
— Depărtaţi-vă, domnule! Strigă el. Vă implor, depărtaţi-vă! Staţi exact în locul acela.
— În ce loc?
— În locul în care el a căzut…
— Dragă domnule Bertuccio, râse Monte-Cristo. Vino-ţi în fire, te rog. Nu ne găsim aci la Sartena sau la Corte. Aici nu sunt mărăcinişurile Corsicii, ci e o grădină englezească, rău întreţinută, recunosc, dar care nu trebuie calomniată pentru asta.
— Domnule, nu rămâneţi acolo, nu rămâneţi acolo, vă implor!
— Mi se pare că îţi pierzi mintea, Bertuccio, zise contele cu răceală. Dacă este aşa, înştiinţează-mă, căci te voi interna într-o casă de sănătate mai înainte de a se întâmpla o nenorocire.
— Oh, Excelenţă, nenorocirea s-a întâmplat, gemu Bertuccio, clătinând din cap şi împreunându-şi mâinile într-o atitudine care l-ar fi făcut pe conte să râdă, dacă gândul unui interes superior nu-l subjuga în momentul acela şi nu-l făcea foarte atent la cele mai neînsemnate izbucniri ale unei conştiinţe înfricoşate.
— Domnule Bcrtuccio, spuse contele, mi-e foarte uşor să-ţi spun că, tot gesticulând, îţi suceşti braţele şi că rostogoleşti nişte ochi ca un posedat din al cărui trup diavolul nu vrea să iasă; dar mai totdeauna am băgat de seamă că diavolul cel mai îndărătnic în a rămâne la postul său e un secret. Te ştiam corsican, te ştiam sumbru şi rumegând totdeauna o poveste veche privitoare la o vendetă, şi-ţi treceam cu vederea acestea în Italia, deoarece în Italia lucrurile acestea sunt obişnuite, dar în Franţa asasinatul e considerat în genere ca un lucru de foarte prost-gust. De el se ocupă jandarmii, judecătorii îl condamnă, iar eşafoadele îl răzbună.
Bertuccio îşi împreună mâinile şi, deoarece în timp ce făcea diferite gesturi, nu se despărţea de lanternă, lumina îi lumină chipul tulburat.
Monte-Cristo îl observă aşa cum la Roma observase supliciul lui Andrea; apoi, cu un ton care strecură un fior nou în corpul bietului administrator, continuă:
— Aşadar, abatele Busoni m-a minţit, când, după călătoria sa în Franţa, în 1829, te-a trimis la mine cu o scrisoare de recomandare în care îmi lăuda preţioasele dumitale calităţi. Uite, îi voi scrie abatelui. Am să-l trag la răspundere pentru protejatul său şi am să aflu, fără îndoială, ce e cu afacerea asta a asasinatului. Te previn însă, domnule Bertuccio, că, atunci când trăiesc într-o ţară, sunt obişnuit să mă conformez legilor ei şi că nu am poftă să mă cert pentru dumneata cu justiţia Franţei.
— O, să nu faceţi asta, Excelenţă. V-am servit cu credinţă, nu e aşa? Exclamă Bertuccio deznădăjduit, am fost totdeauna un om cinstit şi am făcut fapte bune mai mult decât mi-a stat în putinţă.
— Nu tăgăduiesc, consimţi contele, dar de ce dracu te agiţi aşa? E semn rău. O conştiinţă curată nu pune atâta paloare pe obraji, atâta febră în mâinile unui om…
— Dar, domnule conte, reluă Bertuccio şovăielnic, nu mi-aţi spus chiar dumneavoastră că domnul abate Busoni, care a auzit spovedania mea în închisoarea din Nimes, v-a avertizat, trimiţându-mă la dumneavoastră, că am un păcat greu pe suflet?
— Da, dar deoarece el mi te trimitea spunându-mi că vei fi un administrator excelent, am crezut că ai furat. Atâta tot.
— O, domnule conte! Glăsui Bertuccio cu resemnare.
— Sau că, întrucât erai corsican, n-ai putut să rezişti dorinţei de a găuri o piele, aşa cum se spune în ţara voastră.
— Ei, da, Monseniore, da, bunul meu nobil, acesta-i adevărul! Strigă Bertuccio, aruncându-se la picioarele contelui. Da, o răzbunare, o simplă răzbunare, jur.
— Înţeleg, dar ceea ce nu înţeleg e că tocmai casa aceasta te-a tulburat aşa de mult.
— Dar nu e oare firesc, Monseniore, dacă răzbunarea a fost săvârşită în casa aceasta? Întrebă Bertuccio.
— Cum în casa mea?
— O, Monseniore, ca nu era încă a dumneavoastră, răspunse Bertuccio cu naivitate.
— Dar a cui era? A domnului marchiz de Saint-Méran, după cum îmi pare că ne-a spus notarul? Ce naiba ai avut să te răzbuni împotriva marchizului de Saint-Méran?
— Nu de el era vorba, Monseniore, ci de altcineva.
— Ciudată întâlnire, spuse Monte-Cristo, cedând parcă reflexiilor sale, să te găseşti aşa, din întâmplare, fără vreo pregătire, într-o casă unde s-a întâmplat o scenă ce-ţi trezeşte remuşcări grozave!
— Monseniore, se lamentă administratorul, fatalitatea orânduieşte toate acestea, sunt sigur. Mai întâi, dumneavoastră cumpăraţi o casă exact la Auteuil, iar casa e aceea unde eu am săvârşit un asasinat. Coborâţi în grădină exact pe scara pe unde a coborât el, vă opriţi exact în locul unde el a primit lovitura. La doi paşi, sub platanul acesta, era groapa unde el şi-a îngropat copilul. Toate acestea nu sunt întâmplare, nu, căci în acest caz, întâmplarea prea ar semăna Providenţei.
— Ei, bine, domnule corsican, să presupunem că este Providenţa; eu presupun totdeauna ceea ce alţii vor. De altminteri, minţilor bolnave trebuie să li se facă concesii. Haide, adună-ţi minţile şi povesteşte-mi.
— Nu am povestit întâmplarea decât o dată şi atunci am povestit-o abatelui Busoni. Astfel de lucruri, adăugă Bertuccio, clătinând din cap, nu se spun decât sub pecetea spovedaniei.
— În cazul acesta, dragă Bertuccio, spuse contele, te voi trimite înapoi la duhovnicul dumitale să vorbiţi despre tainele voastre. Mie însă mi-e frică de o gazdă înspăimântată de astfel de fantome. Nu-mi place ca oamenii mei să nu aibă curajul de a se plimba seara prin grădina mea. Apoi, mărturisesc, nu prea ţin la vizita vreunui comisar de poliţie. Căci află de la mine, maestre Bertuccio, în Italia justiţia nu e plătită decât dacă tace, dar în Franţa, dimpotrivă, n-o plăteşti decât dacă vorbeşte. La naiba, te credeam întrucâtva corsican, foarte mult contrabandist, un administrator iscusit, dar văd că mai ai şi alte coarde la arcul dumitale. Nu-mi mai aparţii, domnule Bertuccio.
— O, Monseniore, Monseniore, exclamă administratorul înfricoşat la auzul ameninţării. Dacă e nevoie numai de atât pentru a rămâne în serviciul dumneavoastră, am să vorbesc, am să spun totul, iar dacă vă părăsesc, vă voi părăsi pentru a merge la eşafod.
— În cazul acesta, se schimbă lucrurile, spuse Monte-Cristo. Dar dacă vrei să minţi, ia seama: e mai bine să nu mai vorbeşti deloc.
— Nu, domnule, vă jur pe sufletul meu că vă voi spune totul. Nici chiar abatele Busoni n-a ştiut decât o parte din taina mea. Mai întâi însă, vă implor, depărtaţi-vă de platanul acela. Uite, luna înăbuşe norul şi acolo, aşezat cum sunteţi, înfăşurat cu o manta ca aceasta, care ascunde statura dumneavoastră şi care seamănă cu a domnului de Villefort…
— Cum, exclamă Monte-Cristo, domnul de Villefort…
— Excelenţa voastră îl cunoaşte?
— Fostul procuror regal din Nimes?
— Da.
— Care se însurase cu fiica marchizului de Saint-Méran?
— Da.
— Care avea în barou reputaţia celui mai onest, mai sever, mai rigid magistrat?
— Ei, bine, domnule, exclamă Bertuccio, omul acela cu reputaţia fără cusur… Era un infam.
— Eh, nu se poate, spuse Monte-Cristo.
— E totuşi cum vă spun.
— Adevărat? Întrebă Monte-Cristo. Şi ai dovada?
— Cel puţin am avut-o.
— Şi ai pierdut-o, nătărăule?
— Da, dar căutând bine, poate fi regăsită.
— Ia, povesteşte-mi, domnule Bertuccio, căci lucrul începe să mă intereseze cu adevărat, spuse contele. Şi, fredonând o arie din Lucia, contele se aşeză pe bancă, în timp ce Bertuccio îl urma, rechemându-şi amintirile.
Bertuccio rămase în picioare, în faţa lui.
