Capitolul IV Prezentarea

Când rămase între patru ochi cu Monte-Cristo, Albert îi spuse:

— Domnule conte, permiteţi-mi să încep cu meseria mea de cicerone, arătându-vă mostra unui apartament de celibatar. Obişnuit cu palatele din Italia, veţi avea un studiu de făcut, calculând pe câte picioare pătrate poate să trăiască unul dintre tinerii Parisului, care nu e socotit totuşi că stă prea rău. Pe măsură ce vom trece dintr-o cameră într-alta, vom deschide ferestrele să respiraţi.

Monte-Cristo cunoştea sala de mâncare şi salonul de la parter. Albert îl conduse mai întâi în atelier; acesta era, vă amintiţi, încăperea sa preferată.

Monte-Cristo era un vrednic preţuitor al tuturor lucrurilor grămădite de Albert în încăperea aceasta: sipeturi vechi, porţelanuri japoneze, stofe din Orient, mărgelării veneţiene, arme din toate ţările lumii, totul îi era familiar şi recunoştea de la prima ochire secolul, ţara şi obârşia. Morcerf crezuse că îi va da explicaţii şi, dimpotrivă, el făcea, sub direcţia contelui, un curs de arheologie, de mineralogie şi de istorie naturală. Coborâră la primul etaj. Albert îşi introduse musafirul în salon. Salonul era tapetat cu opere de pictori moderni; vedeai, acolo peisaje de Dupré, cu trestii lungi, cu arbori zvelţi, cu vaci care mugeau şi cu ceruri minunate; vedeau călăreţi arabi de Delacroix cu burnusuri lungi, albe, cu centuri sclipitoare, cu arme împletite în argint, cu cai care se muşcau înverşunaţi, în timp ce oamenii se sfâşiau cu buzdugane de fier; acuarele de Boulanger reprezentând Notre Dame de Paris, cu acea vigoare care face din pictor emulul poetului; vedeai pânze de Diaz, care fac florile mai frumoase decât în realitate şi soarele mai strălucitor decât e; desene de Decamps, la fel de colorate ca şi acelea ale lui Salvator Rosa, dar mai poetice; pasteluri de Giraud şi Müler înfăţişând copii cu capete de îngeri, femei cu trăsături de fecioară; crochiuri desprinse din albumul de călătorie în Orient al lui Dauzats, care fuseseră creionate, în câteva secunde, pe şaua unei cămile sau sub domul unei moschei; în sfârşit, tot ce arta modernă poate să dea în schimb şi ca despăgubire pentru arta pierdută şi risipită o dată cu scurgerea veacurilor.

Albert se aştepta să arate, măcar de data aceasta, ceva nou ciudatului călător; dar, spre marea sa uimire, acesta, fără a avea nevoie să caute semnăturile dintre care, de altminteri, câteva nu figurau decât cu iniţiale, aplică îndată numele fiecărui autor pe opera sa, încât se vedea lesne că nu numai fiecare nume îi era cunoscut, dar şi că fiecare talent fusese apreciat şi studiat de el.

Trecură din salon în dormitor. Acesta era totodată un model de eleganţă şi de gust sever: un singur portret, dar semnat Leopold Robert, strălucea în rama sa de aur mat.

Portretul atrase de la început privirile contelui de Monte-Cristo, căci el făcu trei paşi repezi în cameră şi se opri deodată în faţa lui.

Reprezenta o tânără femeie de 25, 26 de ani, cu tenul brun, cu privirea de foc voalată sub o pleoapă nostalgică. Purta costumul pitoresc al pescăriţelor catalane, cu corset roşu şi negru şi cu agrafe de aur înfipte în păr. Privea marea, iar silueta ei elegantă se desprindea pe îndoitul azur al valurilor şi cerului.

În cameră era penumbră, altminteri Albert ar fi putut să vadă paloarea care se aşternu pe obrajii contelui şi să surprindă fiorul nervos care îi mişcă umerii şi pieptul.

Se făcu o clipă de tăcere, în răstimpul căreia Monte-Cristo rămase cu ochii aţintiţi asupra picturii.

— Viconte, aveţi o frumoasă metresă, observă Monte-Cristo cu vocea perfect calmă; iar costumul acesta, costum de bal fără îndoială, îi vine admirabil.

— O, domnule, spuse Albert, nu v-aş ierta eroarea pe care o faceţi dacă, alături de portretul acesta, aţi mai fi văzut altul. N-o cunoaşteţi pe mama, domnule. Pe ea o vedeţi în rama aceasta. Ea a pozat astfel acum vreo şase sau opt ani. Costumul este un costum fantezist, pare-se, iar asemănarea este aşa de mare încât parcă o văd pe mama mea aşa cum era ea la 1830. Contesa a pus să i se facă portretul în timpul unei absenţe a contelui. Îşi închipuia, fără îndoială, că-i pregăteşte, la înapoiere, o surpriza plăcută. Dar, lucru ciudat, portretul a displăcut părintelui meu, iar valoarea picturii, care este, precum vedeţi, una din pânzele frumoase ale lui Leopold Robert, nu-i putu frâna antipatia. Între noi fie zis, scumpe conte, domnul de Morcerf este unul dintre pairii cei mai asidui la Luxemburg, un general renumit ca teoretician, dar un amator de artă cât se poate de mediocru. Nu acelaşi lucru se poate spune despre mama mea care pictează într-un mod remarcabil şi care, preţuind prea mult o atare operă, pentru a se despărţi cu totul de ea, mi-a dat-o mie, astfel ca la mine ea să fie mai puţin expusă antipatiei domnului de Morcerf, al cărui portret pictat de Gros vi-l voi arăta numaidecât. Iertaţi-mă dacă vă vorbesc astfel despre lucruri de menaj şi familie, dar, deoarece voi avea onoarea să vă conduc la conte, vă spun acestea pentru ca nu cumva să lăudaţi portretul în faţa lui. Portretul exercită, de altminteri, o influenţă funestă, căci foarte rar se întâmplă ca mama să vină la mine fără a-l privi şi mai rar se întâmplă ca ea să-l privească fără a plânge. Norul adus de apariţia acestei picturi în palat este de altfel singurul ridicat între conte şi contesă, care, deşi căsătoriţi de mai bine de 20 de ani, sunt încă strâns uniţi ca în prima zi.

Monte-Cristo aruncă o privire fulgerătoare asupra lui Albert, căutând parcă o intenţie ascunsă în cuvintele lui. Se vedea însă că tânărul le rostise cu toată sinceritatea.

— Acum, spuse Albert, aţi văzut toate bogăţiile mele, domnule conte. Îngăduiţi-mi să vi le ofer, oricât de neînsemnate ar fi. Socotiţi-vă aici ca la dumneavoastră, iar pentru a vă simţi şi mai bine, vă rog să mă întovărăşiţi până la domnul Morcerf căruia i-am scris de la Roma, comunicându-i binele ce mi-aţi făcut şi anunţându-i vizita pe care mi-aţi făgăduit-o. Pot spune că, atât contele, cât şi contesa, aşteptau cu nerăbdare să vă poată mulţumi. Ştiu, domnule conte, că sunteţi cam blazat în privinţa aceasta şi că scenele de familie n-au asupra lui Simbad marinarul prea multă trecere: aţi văzut atâtea alte scene! Cu toate acestea, acceptaţi ceea ce vă propun, ca o iniţiere în viaţa pariziană, viaţă de politeţe, de vizite şi de prezentări.

Monte-Cristo se înclină fără să răspundă. Acceptă propunerea, fără entuziasm şi fără regrete, ca pe una din convenienţele de societate faţă de care orice om distins e dator să se supună.

Albert chemă valetul şi îi porunci să îi înştiinţeze pe domnul şi doamna de Morcerf de apropiata sosire a contelui de Monte-Cristo.

Albert îl urmă împreună cu contele.

În anticamera contelui se vedea, deasupra uşii ce dădea în salon, o pajură care arăta importanţa acordată de proprietarul palatului acestui blazon.

Monte-Cristo se opri în faţa blazonului, examinându-l cu luare aminte.

— Azur cu şapte mierle de aur aşezate în şir. Fără îndoială, acesta e blazonul familiei dumneavoastră, domnule, observă el. Exceptând cunoaşterea pieselor blazonului, care îmi permite să-l descifrez, sunt ignorant în materie heraldică, eu, conte întâmplător, fabricat de Toscana cu ajutorul unui decret. E necesar să ai ceva pe panourile trăsurii, fie şi numai pentru ca vameşii să nu te cerceteze. Scuzaţi-mă, deci, dacă vă pun această întrebare.

— Ea nu e câtuşi de puţin indiscretă, domnule, spuse Morcerf cu modestie şi aţi ghicit: sunt armele noastre, adică acelea ale străbunului părintelui meu; dar ele sunt, precum vedeţi, ataşate de o pajură care aparţine străbunului mamei mele. Prin femei eu sunt spaniol, dar casa de Morcerf e franceză şi, după câte am auzit, una dintre cele mai vechi din sudul Franţei.

— Da, zise Monte-Cristo, aşa arată şi blazoanele. Aproape toţi pelerinii înarmaţi care au încercat sau care au izbutit să cucerească Ţara Sfântă au luat ca blazoane cruci, semnul misiunii căreia se consacraseră, sau păsări călătoare, simbolul călătoriei lungi ce o întreprindeau şi pe care nădăjduiau s-o ducă la capăt pe aripile credinţei. Desigur că unul dintre străbunii dumneavoastră paterni a făcut parte din cruciade şi, presupunând că n-a fost cruciada Sfântului Ludovic, ajungem totuşi în secolul al XIII-lea, ceea ce e încă destul.

— Se poate, spuse Morcerf. Se găseşte undeva, în cabinetul părintelui meu, un arbore genealogic care ne va lămuri şi asupra căruia aveam altă-dată comentarii care ar fî edificat pe Hozier şi Jaucourt. În prezent lucrul nu mă mai preocupă. Cu toate acestea vă voi spune, domnule conte, iar lucrul intră în atribuţiile mele de cicerone, că actualmente, sub guvernul popular, lumea începe să se intereseze mult de chestiile astea.

— Guvernul dumneavoastră ar fi trebuit să găsească în trecut ceva mai bun decât cele două pancarte pe care le-am remarcat pe monumente şi care n-au nici un sens heraldic. Întrucât vă priveşte, viconte, reluă Monte-Cristo revenind la Morcerf, dumneavoastră sunteţi mai fericit decât guvernul, căci armele dumneavoastră sunt cu adevărat frumoase şi vorbesc imaginaţiei. Da, într-adevăr, sunteţi din Provenţa şi Spania totodată, ceea ce explică, dacă portretul ce mi l-aţi arătat e exact, culoarea frumoasă, creolă, pe care o admiram aşa de mult pe chipul nobilei catalane.

Ar fi trebuit să fii Oedip sau Sfinxul pentru a ghici ironia pusă de conte în cuvintele-i străbătute aparent de cea mai mare politeţe. De aceea, Morcerf îi mulţumi cu un zâmbet şi, pornind înainte ca să-i arate drumul, împinse uşa ce se deschidea sub blazoane şi care, cum am spus, dădea în salon.

În locul cel mai luminos al salonului se afla de asemenea un portret; era al unui bărbat între 35 şi 38 de ani, îmbrăcat cu o uniformă de ofiţer general, purtând epoletul dublu al gradelor superioare, panglica Legiunii de Onoare la gât, ceea ce arăta că era comandor, iar pe piept, în dreapta, decoraţia de mare ofiţer al Ordinului Mântuitorului şi în stânga Marea Cruce a lui Charles III, ceea ce arăta că persoana înfăţişată de portret făcuse războaiele din Grecia şi Spania sau – ceea ce este acelaşi lucru în materie de cordoane – îndeplinise o misiune diplomatică în ambele ţări.

Monte-Cristo examină portretul cu nu mai puţină atenţie decât făcuse în faţa celuilalt, când o uşă laterală se deschise şi se pomeni faţă în faţă cu contele de Morcerf.

Era un bărbat între 40 şi 45 de ani, dar care părea de cel puţin 50, a cărui mustaţă şi ale cărui sprâncene negre contrastau ciudat cu părul aproape alb, tuns scurt, milităreşte. Era îmbrăcat ca un burghez şi purta la butonieră o panglică ale cărei diverse culori aminteau ordinele cu care era decorat. Bărbatul intră cu paşi destul de eleganţi şi cu un fel de grabă. Monte-Cristo îl privi fără să se clintească; picioarele sale păreau pironite în parchet, iar ochii, pironiţi asupra figurii contelui de Morcerf.

— Tată, spuse tânărul, am onoarea să-ţi prezint pe domnul conte de Monte-Cristo, generosul prieten pe care am avut norocul să-l întâlnesc în împrejurările grele ce-ţi sunt cunoscute.

— Domnul este binevenit printre noi, spuse contele de Morcerf, salutându-l pe Monte-Cristo cu un zâmbet. A făcut casei noastre, păstrându-i unicul moştenitor, un serviciu care va solicita recunoştinţa noastră veşnică.

Şi, spunând cuvintele acestea, contele de Morcerf indică lui Monte-Cristo un jilţ, în timp ce el se aşeza în dreptul ferestrei.

Ocupând jilţul arătat de contele de Morcerf, Monte-Cristo se aşeză în aşa fel încât să rămână ascuns în umbra perdelelor mari de pluş şi să citească de acolo, pe trăsăturile obosite, trudite, ale contelui o întreagă poveste de dureri tainice scrise în fiecare zbârcitură venită o dată cu timpul.

— Doamna contesă, continuă Morcerf, era ocupată cu toaleta când vicontele a înştiinţat-o de vizita pe care va avea onoarea s-o primească. Va coborî şi, peste zece minute, va fi în salon.

— Este o onoare prea mare pentru mine, spuse Monte-Cristo, să mă găsesc astfel, din ziua sosirii mele la Paris, pus în legătură cu un bărbat ale cărui merite îi egalează reputaţia şi cu care norocul nu a greşit. Dar nu s-a găsit până acum, pe şesurile Mitidjei sau în munţii Atlasului, un baston de mareşal care să vă fie oferit?

— O, domnule, am părăsit serviciul! Replică Morcerf, roşind puţin. Numit pair sub Restauraţie, luam parte la prima campanie şi serveam sub ordinele mareşalului de Bourmont. Puteam deci să aspir la un comandament superior şi cine ştie ce s-ar fi întâmplat dacă ramura principală rămânea pe tron! Dar revoluţia din iulie era, pare-se, destul de glorioasă pentru a-şi permite să fie ingrată. A fost, faţă de orice serviciu care nu data din perioada imperială. Îmi dădui deci demisia căci, când ţi-ai câştigat epoleţii pe câmpul de bătaie, nu te pricepi să manevrezi pe terenul lunecos al saloanelor. Am lepădat spada, m-am aruncat în politică, mă consacru industriei, studiez artele utile. Avusesem dorinţa aceasta în cei douăzeci de ani de serviciu, dar îmi lipsise timpul.

— Astfel de idei întreţin superioritatea naţiunii dumneavoastră asupra celorlalte ţări, domnule, răspunse Monte-Cristo. Nobil de casă mare, posedând o frumoasă avere, dumneavoastră aţi consimţit mai întâi să câştigaţi primele grade ca soldat obscur. E un lucru foarte rar. Apoi, deveniţi general, pair de Franţa, comandor al Legiunii de Onoare, consimţiţi să reîncepeţi o a doua ucenicie, fără altă nădejde, fără altă răsplată decât aceea de a fi într-o zi folositor semenilor dumneavoastră… O, domnule, fapta aceasta e cu adevărat frumoasă. Mai mult decât atât: e sublimă.

Albert privea şi asculta pe Monte-Cristo cu uimire, nu era deprins să-l vadă exprimând asemenea idei entuziaste.

— Din păcate, continuă străinul (desigur, pentru a alunga norul imperceptibil pe care cuvintele sale îl aduseseră pe fruntea lui Morcerf), noi nu facem la fel în Italia, creştem după rasa şi specia noastră şi păstrăm, sub acelaşi frunziş, aceeaşi talie şi aceeaşi zădărnicie întreaga viaţă.

— Dar, domnule, răspunse contele de Morcerf, pentru un om cu meritele dumneavoastră, Italia nu, e o patrie. Franţa vă întinde braţele, răspundeţi chemării sale. Poate că Franţa nu va fi ingrată ca toată lumea. Ea îşi tratează rău copiii dar de obicei primeşte cu dragoste pe străini.

— Tată, se vede că nu-l cunoşti pe domnul conte de Monte-Cristo, spuse Albert cu un zâmbet. Satisfacţiile sale trec dincolo de sfera acestei lumi. Nu aspiră câtuşi de puţin la onoruri şi, din ele, reţine doar pe acelea care pot să figureze într-un paşaport.

— Cuvintele dumneavoastră sunt cea mai justă caracterizare a mea, răspunse străinul.

— Domnul a fost liber pe viitorul dumisale, observă contele de Morcerf, cu un oftat şi a ales drumul înflorit.

— Întocmai, domnule, replică Monte-Cristo, cu unul din acele zâmbete pe care un pictor nu le va zugrăvi niciodată şi pe care un fizionomist nu le poate analiza niciodată.

— Dacă nu mi-ar fi teamă că-l obosesc pe domnul conte, spuse generalul, vădit încântat de manierele lui Monte-Cristo, l-aş duce la Cameră; e astăzi o şedinţă curioasă pentru cine nu-i cunoaşte pe senatorii noştrii moderni.

— Vă voi fi foarte recunoscător, domnule, dacă binevoiţi să-mi faceţi propunerea aceasta altă dată; dar astăzi mi s-a făcut onoarea promisiunii că voi fi prezentat doamnei contese, aşa că voi aştepta.

— A, iat-o pe mama! Exclamă vicontele.

Întorcându-se repede, Monte-Cristo o văzu pe doamna de Morcerf în pragul uşii din faţa aceleia pe unde intrase soţul ei: dreaptă şi palidă, braţul sprijinit, nu se ştie de ce, de tocul aurit, îi căzu în momentul în care Monte-Cristo se întoarse spre ea. Stătea acolo de câteva clipe şi auzise ultimele cuvinte ale musafirului. Acesta se ridică şi o salută cu un gest adânc pe contesa care se înclină, la rându-i, tăcută, ceremonioasă.

— O, ce aveţi, doamnă? Întrebă contele. Nu cumva căldura salonului vă face rău?

— Eşti suferindă mamă? Strigă vicontele, repezindu-se spre Mercédès.

Ea le mulţumi amândurora cu un zâmbet.

— Nu, spuse, dar am simţit o oarecare emoţie văzându-l pentru prima oară pe cel fără de a cărui intervenţie am fi astăzi înlăcrimaţi şi îndoliaţi. Domnule, continuă contesa, înaintând cu măreţia unei regine, vă datorez viaţa fiului meu şi vă binecuvântez pentru această binefacere. Acum vă sunt recunoscătoare pentru plăcerea ce-mi faceţi, dându-mi prilejul să vă mulţumesc tot aşa cum v-am binecuvântat, adică din adâncul inimii.

Contele se înclină din nou, dar mai profund decât întâia oară. Era şi mai palid decât Mercédès.

— Doamnă, spuse el, domnul conte şi dumneavoastră mă răsplătiţi cu prea multă generozitate pentru o faptă foarte simplă. Să salvezi un om, să cruţi zbuciumul unui părinte, să menajezi sensibilitatea unei femei nu înseamnă a face o faptă bună, ci un act de umanitate.

Doamna de Morcerf răspunse cu un suspin profund cuvintelor acestea rostite cu o blândeţe şi o politeţe aleasă:

— E o mare fericire pentru fiul meu, domnule, că vă are prieten şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că a orânduit lucrurile astfel.

Şi Mercédès îşi înălţă ochii frumoşi spre cer cu o recunoştinţă infinită, încât contelui i se păru că vede tremurând două lacrimi. Domnul de Morcerf se apropie de ea.

— Doamnă, spuse el, i-am cerut scuze domnului conte că sunt obligat să-l părăsesc şi vă rog pe dumneavoastră să le repetaţi. Şedinţa se deschide la orele două. E trei şi trebuie să vorbesc.

— Du-te, domnule, voi căuta să-l fac pe oaspetele nostru să uite absenţa dumitale, zise contesa cu acelaşi accent de sensibilitate. Domnul conte ne va face onoarea să petreacă restul zilei cu noi? Continuă ea, întorcându-se spre Monte-Cristo.

— Vă mulţumesc, doamnă şi vă rog să credeţi că sunt cum nu se poate mai recunoscător pentru invitaţia ce-mi faceţi, dar am coborât azi-dimineaţă, la poarta dumneavoastră, din trăsura mea de voiaj. Nu ştiu deocamdată cum sunt instalat la Paris. Abia ştiu unde stau. Neliniştea nu e gravă, îmi dau seama, dar e apreciabilă.

— Vom avea cel puţin altădată plăcerea aceasta? Ne îngăduiţi? Întrebă contesa.

Monte-Cristo se înclină fără să răspundă, însă gestul putea să pară o consimţire.

— În cazul acesta, nu vă reţin, domnule, spuse contesa, căci nu vreau ca recunoştinţa mea să devină indiscretă sau inoportună.

— Scumpe conte, interveni Albert, dacă îmi daţi voie, voi încerca să vă înapoiez la Paris politeţea graţioasă de la Roma şi să vă pun cupeul meu la dispoziţie până când vă veţi aranja echipajele.

— Vă mulţumesc de o mie de ori pentru amabilitate, viconte, spuse Monte-Cristo, dar îmi închipui că domnul Bertuccio a întrebuinţat cu folos cele patru ceasuri şi jumătate pe care i le-am lăsat şi că voi găsi la poartă o trăsură înhămată gata.

Albert se obişnuise cu felul de a fi al contelui. Ştia că acesta era, ca şi Nero, în căutarea imposibilului şi nu se mai mira de nimic. Vru numai să se convingă singur în ce mod ordinele lui au fost executate. Îl însoţi deci până la uşa palatului.

Monte-Cristo nu se înşelase. De îndată ce apăru în anticamera contelui de Morcerf, un valet, acelaşi care la Roma adusese cartea de vizită a contelui celor doi tineri şi le anunţase vizita lui, dădu buzna din peristil, astfel că, ajungând pe peron, ilustrul călător găsi într-adevăr trăsura care îl aştepta.

Era un cupeu scos din atelierele Keller, cu o pereche de cai pentru care Drake refuzase abia în ajun 18 000 de franci.

— Domnule, îi spuse, contele lui Albert, nu vă propun să mă însoţiţi până la mine, căci n-aş putea să vă arăt decât o casă improvizată şi ştiţi că sub raportul improvizaţiilor am de apărat o reputaţie. Acordaţi-mi o zi şi permiteţi-mi să vă poftesc atunci. Voi fi mai sigur că nu mă abat de la legile ospitalităţii.

— Dacă îmi cereţi o zi, domnule conte, sunt liniştit: nu-mi veţi mai arăta o casă, ci un palat. Hotărât, aveţi un anume geniu la dispoziţie.

„Lasă-l să creadă, gândi Monte-Cristo, punând piciorul pe treptele garnisite cu pluş ale splendidului său echipaj. Mă va pune într-o situaţie frumoasă pe lângă doamne”. Sări în trăsura a cărei uşă se închise în urma lui şi porni în galop, dar nu aşa de repede încât să nu zărească mişcarea imperceptibilă care clătină perdeaua salonului unde o lăsase pe doamna de Morcerf.

Când Albert reveni la mama sa, o găsi pe contesă în buduar, cufundată într-un jilţ mare de catifea; camera întunecată nu lăsa să se zărească decât paieta sclipitoare ataşată ici-colo de unghiul vreunei rame de aur.

Albert nu putu să vadă chipul contesei, pierdut într-un nor de voal pe care ea îl răsucise în jurul părului, ca pe o aureolă. I se păru însă că avea glasul alterat; distinse, de asemenea, printre miresmele trandafirilor şi heliotropilor din jardinieră, mirosul aspru, înţepător al sărurilor. Pe una din cupele cizelate ale căminului, flaconul contesei, scos din teaca de piele, atrase atenţia neliniştită a tânărului.

— Nu te simţi bine, mamă? Exclamă el intrând. Nu cumva ţi-a fost rău în lipsa mea?

— Eu? Nu, Albert. Dar, înţelegi, trandafirii, tuberozele şi florile de portocal răspândesc în zilele acestea călduroase, cu care nu suntem încă obişnuiţi, parfumuri atât de violente…

— În cazul acesta, să le ducă în anticameră, spuse Morcerf, întinzând mâna spre sonerie. Eşti într-adevăr indispusă. Încă de adineauri, când ai intrat, erai foarte palidă.

— Eram palidă, Albert?

— O paloare care îţi şade de minune, mamă, dar care nu ne-a speriat mai puţin pe tata şi pe mine.

— Ţi-a pomenit ceva tatăl tău? Întrebă repede Mercédès.

— Nu, doamnă, dar aminteşte-ţi că faţă de dumneata însăţi a făcut această observaţie.

— Nu-mi amintesc, spuse contesa.

Intră un valet; auzise soneria trasă de Albert.

— Du florile în anticameră sau în cabinetul de toaletă, spuse vicontele. Îi fac rău doamnei contese.

Valetul execută porunca. Cât dură mutatul, se instală tăcerea.

— Ce nume e acesta, Monte-Cristo? Întrebă contesa, după ce servitorul ieşi cu ultima vază de flori. E un nume de familie, un nume de ţinut, un simplu titlu?

— Cred că e un titlu, mamă, atâta tot. Contele a cumpărat o insulă în arhipelagul toscan şi a întemeiat, după cum spunea singur azi-dimineaţă, un ordin. Ştii că aşa se face cu Sfântul Ştefan din Florenţa, cu Sfântul George Constantinianul din Parma şi chiar cu Ordinul de Malta. De altminteri, el n-are nici-o pretenţie de nobleţe şi se numeşte conte întâmplător, cu toate că opinia generală din Roma îl consideră un foarte mare nobil.

— Manierele lui sunt excelente, spuse contesa, cel puţin după câte am putut să judec în cele câteva clipe cât a stat aici.

— O, desăvârşite, mamă, aşa de desăvârşite încât întrec cu mult tot ce am cunoscut mai aristocratic în cele mai mândre nobilimi ale Europei, adică nobilimea engleză, nobilimea spaniolă şi nobilimea germană.

Contesa medită o clipă, apoi reluă după o scurtă ezitare:

— Albert, îţi pun o întrebare de mamă: l-ai văzut pe domnul conte de Monte-Cristo în interiorul său; tu eşti înzestrat cu perspicacitate, ai deprinderea lumii, ai mai mult tact decât alţii la vârsta ta; crezi că este, într-adevăr, ceea ce arată a fi?

— Şi ce arată?

— Ai spus singur adineauri: un mare nobil.

— Ţi-am spus mamă că aşa era considerat.

— Dar tu ce gândeşti, Albert?

— Îţi voi mărturisi că nu am o părere bine fixată asupra lui. Îl cred maltez.

— Nu te întreb asupra originii, te întreb asupra persoanei sale.

— A, asupra persoanei sale? Se schimbă lucrurile şi am văzut atâtea ciudăţenii la el, încât, dacă vrei să-ţi spun ce gândesc, îţi voi răspunde că-l consider ca pe unul din eroii lui Byron, însemnaţi de nenorocire cu o pecete fatală. Un Manfred, un Lara, un Werner. În sfârşit, ca pe una din acele rămăşiţe ale unei familii vechi care, dezmoştenită de averea paternă, a găsit alta prin forţa geniului său aventuros ce a aşezat-o deasupra legilor societăţii.

— Spui, adică…

— Spun că Monte-Cristo e o insulă în mijlocul Mediteranei, fără locuitori, fără garnizoană, cuib de contrabandişti ai tuturor naţiunilor, de piraţi ai tuturor ţărilor. Cine ştie dacă vrednicii industriaşi nu plătesc seniorului lor drept de azil?

— Se poate, spuse contesa îngândurată.

— Dar nu are a face, continuă tânărul. Contrabandist sau nu, vei recunoaşte, mamă – deoarece l-ai văzut —, că domnul conte de Monte-Cristo e un om remarcabil, care va culege cele mai mari succese în saloanele din Paris. Şi, uite, chiar dimineaţă, la mine, şi-a făcut intrarea în lume uimindu-l chiar pe Château-Renaud.

— Şi ce vârstă poate să aibă contele? Întrebă Mercédès acordând în chip vădit o mare importanţă acestei întrebări.

— Trezeci şi cinci, treizeci şi şase de ani, mamă.

— Aşa de tânăr? Cu neputinţă, se îndoi Mercédès, răspunzând în acelaşi timp spuselor lui Albert şi propriilor gânduri.

— Cu toate acestea este adevărat. Mi-a declarat în trei sau patru rânduri – şi, desigur, fără premeditare – că în cutare epocă aveam cinci ani, în cutare alta aveam zece ani, doisprezece ani; şi, atent la aceste amănunte, apropiam datele şi nu l-am prins niciodată cu un neadevăr. Vârsta acestui om ciudat, fără vârstă, e deci, sunt sigur, treizeci şi cinci de ani. În plus, aminteşte-ţi mamă, cât de vii îi sunt ochii, cât de negru îi este părul şi cât de netedă, măcar că palidă, îi e fruntea. O fiinţă nu numai viguroasă, dar încă tânără.

Contesa coborî capul ca sub un val prea greu de gânduri amare.

— Şi omul acesta ţi-a arătat prietenie, Albert? Întrebă ea cu o înfiorare nervoasă.

— Aşa cred, mamă.

— Şi… Îl iubeşti şi tu?

— Îmi place, mamă, orice ar spune Franz d'Épinay care voia să mi-l înfăţişeze ca pe un om întors din altă lume.

Contesa făcu o mişcare de groază.

— Albert, reluă ea cu voce tulburată, te-am pus întotdeauna în gardă împotriva cunoştinţelor noi. Acum eşti bărbat şi ai putea să mă sfătuieşti tu. Cu toate acestea, îţi repet: fii prudent, Albert.

— Dragă mamă, pentru ca sfatul tău să-mi folosească, ar trebui să ştiu dinainte de ce să mă păzesc. Contele nu joacă niciodată; nu bea decât apă aurită cu un strop de vin spaniolesc; contele s-a prezentat aşa de bogat încât n-ar putea, fără să i se râdă în nas, să-mi ceară bani cu împrumut. Prin urmare, cum să mă tem de conte?

— Ai dreptate, spuse contesa, iar spaimele mele sunt necugetate, mai cu seamă că e vorba de un om care ţi-a salvat viaţa. Dar ascultă, Albert, tatăl tău l-a primit bine? Se impune să fim mai mult decât convenţionali cu contele. Domnul de Morcerf este uneori ocupat, afacerile îi dau nelinişti şi s-ar putea ca fără să vrea…

— Tata a fost desăvârşit, doamnă, o întrerupse Albert. Mai mult decât atât: a părut nespus de măgulit pentru două sau trei complimente îndemânatice, strecurate de conte, ca şi cum contele l-ar fi cunoscut de treizeci de ani. Desigur că fiecare din aceste mici săgeţi elogioase l-a gâdilat pe tata, adăugă râzând, căci s-au despărţit ca prietenii cei mai buni, iar domnul de Morcerf voia să-l ia la Cameră să-i asculte discursul.

Contesa nu răspunse. Era cufundată într-o reverie aşa de profundă încât ochii ei se închideau puţin câte puţin. În picioare, în faţa ei, tânărul, o privea cu iubirea aceea filială care e mai duioasă şi mai afectuoasă la copiii ale căror mame sunt încă tinere şi frumoase. Apoi, după ce văzu că ochii ei s-au închis, îi ascultă o clipă respiraţia şi, crezând-o aţipită, se depărtă în vârful picioarelor şi trase încetişor uşa.

— Îndrăcit om, murmură el, clătinând din cap. I-am prezis că va stârni senzaţie în lume. Îmi dau seama de efect după un termometru ce nu dă greş. Mama l-a remarcat. Cu siguranţă e remarcabil.

Şi coborî la grajd, nu fără o ciudă ascunsă că, fără să fi gândit măcar, contele de Monte-Cristo pusese mâna pe o pereche de cai care îi lăsau pe ai săi mai prejos în ochii cunoscătorilor. Hotărât lucru, îşi spuse, oamenii nu sunt egali. Îl voi ruga pe tata să dezvolte teoria aceasta la Cameră.