Capitolul XXX Cabinetul procurorului regal

Să-l lăsăm pe bancher să se înapoieze în galopul cailor şi s-o însoţim pe doamna Danglars în excursia ei matinală.

Am spus că la douăsprezece şi jumătate doamna Danglars ceruse caii şi că ieşise în trăsură.

Se îndreptă spre foburgul Saint-Germain, apucă pe strada Mazarin şi spusese să se oprească la Pont-Neuf.

Coborî şi străbătu pasajul. Era îmbrăcată foarte simplu, aşa cum îi stă bine unei femei de gust ce iese dimineaţa.

În strada Gugénégaud se urcă într-o birjă cerând să fie dusă în strada Harlay.

De îndată ce se găsi în trăsură, scoase din buzunar un voal negru, foarte des, pe care îl prinse pe pălăria de pai; îşi aşeză apoi pălăria pe cap şi constată cu plăcere, privind într-o oglinjoară de buzunar, că nu i se pot vedea decât pieliţa albă şi luminile scânteictoare ale ochilor.

Birja apuca pe Pont-Neuf şi intră prin piaţa Dauphine în curtea din Harlay. Plăti birjarului, după care doamna Danglars apucă repede spre scară, o străbătu cu sprinteneală şi ajunse curând în sala Paşilor Pierduţi.

Dimineaţa sunt multe afaceri şi foarte mulţi oameni preocupaţi la Palatul justiţiei, iar oamenii preocupaţi nu se uită mult la femei. Doamna Danglars străbătu deci sala Paşilor Pierduţi fără să fie remarcată mai mult decât alte zece femei care îşi aşteptau avocatul.

În anticamera domnului de Villefort, lume multă. Doamna Danglars nu avu însă nevoie nici să-şi rostească numele. De îndată ce sosi, un uşier se ridică, veni în calea ei, o întrebă dacă nu e persoana căreia domnul procuror regal îi dăduse întâlnire şi, la răspunsul ei afirmativ, o conduse printr-un coridor rezervat în cabinetul domnului de Villefort.

Magistratul scria, stând în jilţul său cu spatele spre uşă; auzi uşa deschizându-se, pe uşier pronunţând cuvintele: „Intraţi, doamnă” şi uşa se închise fără ca el să facă o mişcare. De îndată ce simţi paşii uşierului depărtându-se, el se întoarse repede, împinse zăvoarele, coborî perdelele şi examină toate ungherele cabinetului.

Apoi după ce căpătă certitudinea că nu putea să fie nici văzut, nici auzit şi după ce, în consecinţă, se linişti, spuse:

— Îţi mulţumesc, doamnă, îţi mulţumesc pentru punctualitatea dumitale.

Şi îi oferi un scaun pe care doamna Danglars îi acceptă, căci inima îi bătea aşa de tare încât simţea aproape că se sufocă.

— E multă vreme, doamnă, de când nu am avut fericirea de a vorbi singur cu dumneata, spuse procurorul regal, aşezându-se la rându-i şi descriind cu jilţul un semicerc pentru a se găsi, în faţa doamnei Danglars, şi, spre marele meu regret, ne revedem pentru a întreţine o conversaţie foarte penibilă.

— Cu toate acestea, domnule, vezi că am venit la prima dumitale chemare, deşi cu siguranţă conversaţia aceasta este şi mai penibilă pentru mine decât pentru dumneata.

Villefort zâmbi cu amărăciune.

— Aşadar, este adevărat, spuse el, răspunzând cugetului său mai mult decât cuvintelor doamnei Danglars, aşadar, este adevărat că toate faptele noastre din trecut lasă urme, unele întunecate, altele luminoase. E, deci, adevărat că toţi paşii noştri în viaţă seamănă cu mersul reptilei pe nisip şi că lasă o dâră? Oh, pentru mulţi dâra aceasta este dâra lacrimilor lor!

— Domnule, glăsui doamna Danglars, înţelegi emoţia mea, nu-i aşa? Menajează-mă deci, te rog. Camera aceasta în care atâţi vinovaţi au intrat tremurând şi ruşinaţi, jilţul în care, la rându-mi, mă aşez ruşinată şi tre-murândă… Oh, am nevoie de toată judecata pentru a nu vedea în mine o femeie culpabilă şi în dumneata un judecător ameninţător.

Villefort clătină din cap şi oftă.

— Iar eu, reluă el, îmi spun că locul meu nu e în jilţul judecătorului, ci pe bancheta acuzatului.

— Dumneata? Exclamă doamna Danglars uimită.

— Da, eu.

— Cred că, întrucât te priveşte, domnule, puritanismul dumitale exagerează situaţia, spuse doamna Danglars, ai cărei ochi frumoşi fură iluminaţi de o lumină fugară. Dârele despre care pomeneai adineauri au fost lăsate de toate tinereţile aprinse. În adâncul pasiunilor, dincolo de plăcere, este totdeauna un dram de remuşcare. De aceea, Evanghelia, resursa eternă a nenorociţilor, ne-a dat ca sprijin nouă, bietelor femei, admirabila parabolă a fetei păcătoase şi-a femeii adultere. Pentru aceasta, ducându-mă cu mintea la delirurile tinereţii mele, cuget uneori că Dumnezeu mi le va ierta, căci dacă nu scuza, cel puţin compensaţia s-a găsit în suferinţele mele; dar dumneavoastră, întrucât vă puteţi teme, dumneavoastră, bărbaţi pe care toată lumea îi scuză şi pe care scandalul îi înnobilează?

— Doamnă, ripostă Villefort, mă cunoşti, nu sunt un ipocrit sau, cel puţin, nu fac ipocrizie fără motiv. Fruntea mea e severă, pentru că au posomorât-o multe nenorociri, inima mea s-a împietrit ca să poată suporta loviturile pe care le-a primit. Nu eram astfel în tinereţe, nu eram astfel în seara logodnei, când stăteam cu toţii în jurul unei mese la Marsilia. De atunci însă totul s-a schimbat în mine şi în juru-mi; viaţa mea s-a tocit, urmărind lucruri anevoioase şi zdrobindu-i pe cei care, voluntar sau involuntar, prin liberul lor arbitru sau din întâmplare, se găseau în calea mea, stânjenindu-mi poftele. Rar se întâmplă ca lucrul pe care îl dorim cu înflăcărare să nu fie interzis cu desăvârşire acelora de la care vrem să-l obţinem, sau cărora încercăm să li-l smulgem. Astfel, cele mai multe fapte rele ale oamenilor vin în calea lor deghizate sub forma necesităţii. Apoi după ce fapta rea a fost săvârşită într-un moment de exaltare, de teamă şi delir, vedem că am fi putut să trecem pe lângă ea ocolind-o. Mijlocul care s-ar fi cuvenit să fie întrebuinţat şi pe care nu l-am văzut din cauza orbirii, se înfăţişează ochilor uşor şi simplu; îţi spui: cum de n-am făcut aşa, în loc să fac altfel? Dumneavoastră, doamnelor, sunteţi, dimpotrivă, foarte rar chinuite de remuşcări, căci foarte rar hotărârea vine de la dumneavoastră, nenorocirile vă sunt aproape totdeauna impuse, greşelile sunt aproape întotdeauna crima altora.

— În orice caz, domnule, recunoaşte, răspunse doamna Danglars, că dacă am săvârşit o greşeală, oricât de personală a fost ea, am primit aseară o pedeapsă severă.

— Biată femeie! Glăsui Villefort, strângându-i mâna, prea severă pentru puterea dumitale, căci de două ori era să sucombi şi cu toate acestea…

— Cu toate acestea…

— Ei bine, trebuie să-ţi spun… Adună-ţi tot curajul, doamnă, că nu eşti încă la capăt.

— Vai dar ce mai este? Exclamă doamna Danglars înspăimântată.

— Dumneata nu vezi decât trecutul, doamnă şi desigur el e posomorât. Ei bine, închipuieşte-ţi un viitor şi mai posomorât, un viitor… cu siguranţă groaznic… Sângeros poate.

Baroana, care cunoştea calmul lui Villefort, fu aşa de înspăimântată de exaltarea lui, încât deschise gura să strige, dar strigătul i se stinse în gâtlej.

— Cum a reînviat acest trecut grozav? Exclamă Villefort, cum de a ieşit el ca o fantomă din adâncul mormântului şi al inimilor noastre pentru a ne îngălbeni obrajii şi a ne îmbujora frunţile?

— Fără îndoială, hazardul! Spuse Herminie.

— Hazardul? Reluă Villefort, nu, nu, doamnă, nu e hazard.

— Ba da: nu un hazard – fatal, este adevărat —, dar un hazard a făcut toate astea. Nu graţie hazardului a cumpărat contele de Monte-Cristo casa? Nu printr-un hazard a pus el să se sape pământul? Nu printr-un hazard nefericitul copil a fost dezgropat de la tulpina copacilor? Biată creatură nevinovată, căreia n-am putut niciodată să-i dau o sărutare, dar căreia i-am dat multe lacrimi! Oh, inima mea a luat-o înaintea contelui, când a vorbit despre rămăşiţele scumpe, găsite sub flori!

— Ei nu, doamnă şi asta-i grozăvia ce aveam a-ţi spune, răspunse Villefort cu glas înăbuşit; nu, sub flori nu s-a găsit nimic; nu, n-a fost nici un copil dezgropat; nu, nu trebuie să plângi; nu, nu trebuie să gemi; trebuie să tremuri.

— Ce vrei să spui? Exclamă doamna Danglars înfiorată.

— Vreau să spun că domnul de Monte-Cristo, săpând la tulpina copacilor, n-a putut să găsească nici un schelet de copil, nici fierării de cufăr, pentru că sub arbori nu se găsea nimic.

— Nu se găsea nimic? Repetă doamna Danglars, fixând asupra procurorului regal ochi a căror lumină groaznic de dilatată indica spaima; nu s-a găsit nimic? Repetă ea ca o persoană care încearcă să fixeze prin sunetul cuvintelor şi prin zgomot idei gata să-i scape!

— Nu, spuse Villefort, lăsându-şi fruntea în palme; nu, de o sută de ori nu.

— Dar nu l-ai depus acolo pe bietul copil, domnule? De ce m-ai înşelat? În ce scop, spune-mi?

— Ba da, însă ascultă-mă, ascultă-mă, doamnă şi mă vei plânge pe mine care am purtat douăzeci de ani, fără să arunc asupra dumitale cea mai mică parte, povara durerilor pe care ţi le voi destăinui.

— Oh, mă înfricoşezi! Dar n-are a face, vorbeşte-mi, te ascult.

— Ştii cum s-a sfârşit noaptea aceea dureroasă când dumneata agonizai pe pat, în camera cu damasc roşu, în timp ce eu, trăgându-mi sufletul aproape ca şi dumneata, aşteptam să fii uşurată. Copilul veni, îmi fu încredinţat fără mişcare, fără suflu, fără glas: îl crezurăm mort.

Doamna Danglars făcu o mişcare grăbită, ca şi cum ar fi vrut să se năpustească din scaun.

Villefort o opri însă, împreunându-şi mâinile ca pentru a-i implora luarea-aminte.

— L-am crezut mort, repetă el. L-am pus într-un cufăr care urma să înlocuiască sicriul, am coborât în grădină, am săpat o groapă şi l-am îngropat repede. Abia îl acoperisem cu pământ, când braţul corsicanului se întinse spre mine. Văzui parcă o umbră înălţându-se, un fulger lucind. Simţii o durere, vrusei să strig, un fior îngheţat îmi străbătu tot corpul şi mă strânse de gât… Căzui sfârşit şi mă crezui ucis. N-am să uit niciodată sublimul dumitale curaj când, venindu-mi în fire, mă târâi agonizând, până la scară, unde dumneata în agonie mi-ai ieşit în întâmpinare. Trebuia să păstrăm tăcerea asupra cumplitei catastrofe. Ai avut curajul să te duci la dumneata acasă, sprijinită de doică. Un duel a fost pretextul rănirii mele. Împotriva oricărei aşteptări, am păstrat amândoi secretul. Am fost transportat la Versailles, unde timp de trei luni m-am luptat cu moartea. Când, în cele din urmă, revenii la viaţă, mi se recomandă soarele şi aerul Sudului. Patru oameni mă duseră de la Paris la Châlons, făcând şase leghe pe zi. Doamna de Villefort urma brancarda în trăsura ei. De la Châlons am fost dus pe Saone, apoi trecui pe Rhôn şi, dus de curent, coborâi până la Arles, apoi de la Arles reluai litiera şi-mi continuai drumul spre Marsilia. Convalescenţa mea dură şase luni. Nu mai auzeam vorbindu-se despre dumneata, nu îndrăznii să mă interesez ce ai devenit. Când mă înapoiai la Paris, aflai că, rămânând văduvă după domnul de Nargonne, te-ai căsătorit cu domnul Danglars.

La ce mă gândisem din momentul în care mi-a revenit cunoştinţa? Totdeauna la acelaşi lucru, la cadavrul de copil care, în fiecare noapte, în visurile mele, zbura dinlăuntrul pământului şi plutea deasupra gropii, ameninţându-mă cu privirea şi cu gestul. De aceea, de cum mă înapoiai la Paris, mă informai. Casa nu mai fusese locuită de la plecarea noastră, dar fusese închiriată pe nouă ani. Îl căutai pe locatar, mă prefăcui că ţin foarte mult să nu văd casa intrând în mâini străine, casa care aparţinea părintelui şi mamei soţiei mele, oferii o despăgubire pentru stricarea contractului, mi se cerură şase mii de franci, aş fi dat zece mii, aş fi dat douăzeci de mii. Îi aveam la mine, obţinui îndată rezilierea, pe urmă, după ce avui cesiunea atât de mult dorită, plecai în galop la Auteuil. Nu mai intrase nimeni în casă.

Erau orele cinci după-amiază, mă urcai în camera roşie şi aşteptai să se înnopteze.

Aici tot ce-mi spuneam de un an de zile, în agonia mea continuă, se înfăţişă gândului meu în chip mai ameninţător decât oricând.

Corsicanul care îmi declarase vendeta, care mă urmărise de la Nimes la Paris, corsicanul ascuns în grădină, mă văzuse săpând groapa, mă văzuse înmormântând copilul – putea să te cunoască, poate că te cunoştea… Nu va cere el să i se plătească într-o zi secretul cumplitei afaceri? Nu va fi pentru el o răzbunare şi mai plăcută când va afla că nu am murit după lovitura lui de pumnal? Se impunea deci, în primul rând şi cu orice preţ, să distrug urmele acestui trecut, să nimicesc orice vestigiu material; în amintirea mea va fi totdeauna cât se poate de multă realitate.

De aceea anulasem contractul, de aceea venisem, de aceea aşteptasem.

Veni noaptea, lăsai să se întunece bine. N-aveam lumină în camera unde adierile vântului mişcau perdelele, dinapoia cărora aveam impresia că văd mereu un spion tăinuit. Din când în când tresăream, mi se părea că aud dinapoia mea, în pat, tânguirile dumitale şi nu cutezam să întorc capul. Inima îmi bătea în mijlocul liniştii şi o simţeam bătând aşa de violent încât aveam impresia că rana mi se va redeschide; auzii în cele din urmă stingându-se, unul după altul, toate zgomotele satului. Îmi dădui seama că nu mai am motive să mă tem, că nu mai pot să fiu nici văzut, nici auzit şi mă hotărâi să cobor.

Ascultă, Herminie: mă socotesc tot aşa de brav ca oricare alt om, dar când scosei de la piept cheiţa scării, cheiţă dragă nouă şi pe care dumneata vruseseşi s-o ataşezi de o verigă de aur, când deschisei uşa, când prin ferestre văzui luna palidă aruncând pe treptele în spirală o fâşie lungă de lumină albă ca un spectru, mă ţinui de zid şi îmi veni să strig, aveam impresia că îmi pierd mintea.

Izbutii în sfârşit să mă stăpânesc. Coborâi scara, treaptă cu treaptă; ceea ce nu putusem înfrâna era o tremurătură ciudată în genunchi. Mă agăţai de rampă, dacă i-aş fi dat drumul, o clipă, mă prăvăleam.

Ajunsei la uşa de jos; dincolo de uşă, o cazma era rezemată de zid. Mă aprovizionasem cu o lanternă oarbă, în mijlocul peluzei mă oprii s-o aprind, apoi îmi continuai drumul.

Noiembrie era pe sfârşite, verdeaţa grădinii dispăruse, arborii nu mai erau decât schelete cu braţe lungi descărnate, iar frunzele moarte trosneau dimpreună cu nisipul sub paşii mei.

Spaima îmi încleşta aşa de puternic inima încât, apropiindu-mă de copaci, scosei din buzunar un pistol şi-l încărcai. Mi se părea mereu că văd arătându-se printre crengi figura corsicanului.

Luminai pâlcul de copaci cu lanterna oarbă, nu era nimeni. Mi-aruncai privirea în jur, eram singur; nici un zgomot nu tulbura liniştea nopţii, afară de cântecul unei bufniţe care îşi zvârlea strigătul ascuţit şi lugubru ca o chemare către umbrele nopţii.

Prinsei lanterna de o creangă cu două braţe pe care o remarcasem cu un an înainte în chiar locul unde m-am oprit să sap groapa.

În timpul verii iarba crescuse deasă în locul acela şi, o dată cu venirea toamnei, n-o mai cosise nimeni. Cu toate acestea un loc mai puţin acoperit îmi atrase atenţia; de bună seamă că aici răscolisem pământul. Mă aşezai la lucru.

Ajunsesem deci să trăiesc momentul pe care-l aşteptam de mai bine de un an.

De aceea munceam, săpam, aşteptându-mă să întâlnesc rezistenţă în vârful cazmalei nimic; şi, cu toate acestea, făcui o gaură de două ori mai mare decât prima. Mi se păru că m-am înşelat, că am greşit locul, mă orientai, privii arborii, căutai să recunosc detaliile locului. Un vânt rece, pătrunzător, şuiera printre crengile despuiate şi totuşi sudoarea curgea lac de pe fruntea mea. Îmi reamintii că am primit lovitura de pumnal în momentul în care bătătorisem pământul să acopăr groapa; bătătorind pământul, mă sprijineam de lemnul bobului. Dinapoia mea era o stâncă artificială destinată să servească de bancă, în cădere mâna mea, care părăsise lemnul bobului, simţise răceala pietrei. În dreapta mea era lemnul bobului, dinapoia mea stânca; şi căzui, aşezându-mă în aceeaşi poziţie, apoi mă ridicai şi mă apucai să sap şi să lărgesc groapa; nimic, nimic. Cufărul nu era!

— Nu era? Murmură doamna Danglars gâtuită de spaimă.

— Să nu-ţi închipui că m-am mărginit la această încercare, continuă Villefort; nu. Scotocii tot locul. Mă gândii că asasinul, dezgropând cufărul şi crezând că este o comoară întrânsul, a pus mâna pe el şi l-a luat. Apoi, dându-şi seama de eroare, a făcut la rându-i o groapă şi l-a îngropat; nimic! Îmi veni apoi ideea că el nu a luat atâtea precauţiuni şi că, pur şi simplu, l-a zvârlit în vreun colţ. În această ultimă ipoteză trebuia, pentru a face cercetări, să aştept ziua. Urcai în cameră şi aşteptai.

— O, Doamne!

— Când se lumină de ziuă, coborâi din nou. Am făcut vizită la pâlcul de copaci, nădăjduiam să găsesc urme care, poate, îmi scăpaseră în întuneric. Răscolisem pământul pe o suprafaţă de mai bine de douăzeci de picioare pătrate şi la o adâncime de mai mult de două picioare. O zi abia ar fi fost deajuns unui salahor să facă ce făcusem eu într-un ceas. Nimic; nu văzui absolut nimic.

Pornii atunci în căutarea cufărului, potrivit supoziţiei că a fost aruncat într-un colţ. De bună seamă putea să fie aruncat pe drumul ce ducea la portiţă; dar investigaţia nouă fu la fel de inutilă, astfel că mă înapoiai cu inima strânsă la copacii care nici ei nu-mi mai dădeau vreo speranţă.

— Oh, exclamă doamna Danglars, era un motiv îndestulător pentru ca cineva să-şi piardă mintea!

— Am nădăjduit o clipă în aceasta, spuse Villefort, dar nu am avut fericirea; cu toate acestea, rechemându-mi puterile şi, în consecinţă, ideile, mă întrebai: de ce o fi luat omul acela cadavrul?

— Dar ai spus singur, glăsui doamna Danglars; ca să aibă o dovadă.

— Nu, doamnă, nu mai putea să fie cazul; un cadavru nu se păstrează timp de un an, ci îl arăţi unui magistrat şi îţi faci depoziţia. Dar nimic din toate acestea nu se întâmplase.

— Şi atunci? Întrebă Herminie înfiorată.

— Atunci e ceva mai grozav, mai fatal, mai înfricoşător pentru noi: că anume copilul era viu şi că asasinul l-a salvat.

Doamna Danglars scoase un strigăt cumplit şi apucă mâinile lui Villefort:

— Copilul meu era viu? Rosti ea. Domnule, mi-ai îngropat de viu copilul? Nu era sigur că pruncul meu era mort şi l-ai îngropat totuşi…

Doamna Danglars se ridicase şi stătea în faţa procurorului regal, strângându-i mâinile în mâinile ei delicate, dreaptă şi aproape ameninţătoare.

— Nu ştiu. Îţi spun asta aşa cum aş spune altceva, răspunse Villefort cu limitele deznădejdii şi nebuniei.

— Oh, copilul meu! Bietul meu copil! Strigă baroana recăzând pe scaun şi înăbuşindu-şi hohotele în batistă.

Villefort îşi reveni şi înţelese că, pentru a abate furtuna maternă ce se grămădea pe capul lui, se impunea să transmită doamnei Danglars spaima pe care o încerca singur.

— Înţelegi atunci că dacă lucrurile stau astfel, spuse el, ridicându-se la rându-i şi apropiindu-se de baroană pentru a-i vorbi mai în şoaptă, suntem pierduţi: copilul trăieşte şi cineva ştie că trăieşte, cineva cunoaşte secretul nostru; şi, de vreme ce Monte-Cristo vorbeşte în faţa noastră de un copil dezgropat, înseamnă că el cunoaşte taina.

— Dumnezeule! Dumnezeule drept! Dumnezeule răzbunător! Murmură doamna Danglars.

Villefort nu răspunse decât printr-un fel de muget.

— Dar copilul, copilul, domnule? Reluă mama cu îndărătnicie.

— Oh, cât l-am căutat! Continuă Villefort frământându-şi braţele. De câte ori l-am chemat în nopţile mele lungi de insomnie; de câte ori am dorit o bogăţie regală ca să cumpăr un milion de secrete, de la un milion de oameni şi să găsesc secretul meu printre tainele lor! În sfârşit, într-o zi, când, pentru a suta oară, puneam mâna pe cazma, mă întrebai pentru a suta oară ce a putut face corsicanul cu copilul: un copil stânjeneşte pe un fugar; poate că, dându-şi seama că pruncul trăia încă, l-a aruncat în râu.

— Oh, cu neputinţă! Strigă doamna Danglars, poţi să asasinezi un om din răzbunare, dar nu îneci cu sânge rece un copil.

— Poate că l-a internat la Copiii-Găsiţi, continuă Villefort.

— O, da, da! Exclamă baroana, copilul meu este acolo, domnule.

— Alergai la azil şi aflai că, în noaptea aceea, noaptea de 20 septembrie, un copil a fost depus în turn; era înfăşurat într-o jumătate de prosop fin, rupt într-adins. Jumătatea de prosop avea o jumătate de coroană de baron şi litera H.

— Exact! Exact! Strigă doamna Danglars; toată rufăria mea era marcată astfel: domnul de Nargonne era baron, iar eu mă numesc Herminie. Slavă Domnului, copilul meu nu era mort!

— Nu, nu era mort.

— Şi îmi spui asta, îmi spui fără teamă că mă vei face să mor de bucurie, domnule? Unde e? Unde-i copilul meu?

Villefort dădu din umeri.

— Cine ştie? Glăsui el; şi-ţi închipui că dacă aş şti, te-aş face să treci prin toate aceste gradaţii cum ar proceda un dramaturg sau un romancier? Oh, nu, nu ştiu nici eu! O femeie venise după vreo şase luni cu cealaltă jumătate de prosop să reclame copilul. Femeia furnizase toate garanţiile cerute de lege şi copilul i-a fost încredinţat.

— Dar trebuia să te interesezi de femeia aceea, trebuia s-o descoperi.

— Şi de ce îţi închipui că nu m-am interesat, doamnă? Am pretextat o instrucţie criminală şi am pus în căutarea ei pe toţi copoii iscusiţi ai poliţiei. Urmele ei au fost regăsite până la Châlons, de acolo s-au pierdut.

— Pierdut?

— Da, s-au pierdut pentru totdeauna.

Doamna Danglars ascultase istorisirea cu un suspin, o lacrimă, un strigăt pentru fiecare împrejurare.

— Şi asta este totul, întrebă ea, te-ai mărginit la atâta?

— O, nu, spuse Villefort, am căutat întruna, m-am interesat, m-am informat. Cu toate acestea, în ultimii doi-trei ani îmi acordasem o oarecare vacanţă. Astăzi însă reîncep cu mai multă stăruinţă şi cu mai multă încăpăţânare decât oricând; şi voi izbuti, te asigur, căci nu numai conştiinţa mă împinge, ci şi frica.

— Dar contele de Monte-Cristo nu ştie nimic, glăsui doamna Danglars, altminteri cred că nu ne-ar căuta aşa cum ne caută.

— Oh, răutatea oamenilor este foarte profundă, spuse Villefort, deoarece e mai profundă decât bunătatea lui Dumnezeu! Ai observat ochii acestui om în timp ce ne vorbea?

— Nu.

— Dar l-ai examinat cu atenţie, uneori?

— Fără îndoială. E bizar, însă atâta tot. Un lucru care m-a izbit cu deosebire e că nu s-a atins de masa excelentă pe care ne-a oferit-o, că nu s-a împărtăşit din nici un fel de bucate.

— Da, da, am remarcat şi eu, spuse Villefort. Dacă ştiam ce ştiu acum, nu m-aş fi atins nici eu, mi-aş fi închipuit că vrea să ne otrăvească.

— Şi te-ai înşelat, vezi bine.

— Da, fără îndoială, crede-mă însă, omul acesta are alte proiecte. De aceea am vrut să te văd, de aceea te-am chemat să-ţi vorbesc, de aceea am vrut să te pun în gardă faţă de toată lumea şi, în special, faţă de el. Spune-mi, continuă Villefort aţintindu-şi şi mai adânc ochii asupra baroanei, n-ai vorbit despre legătura noastră cu nimeni?

— Niciodată, cu nimeni.

— Mă înţelegi, reluă cu afecţiune Villefort, că, atunci când spun cu nimeni, spun, iartă-mi stăruinţa, absolut cu nimeni?

— Da, da, înţeleg foarte bine, glăsui baroana roşind, niciodată, îţi jur.

— N-ai cumva obiceiul să scrii seara întâmplările din timpul zilei? Nu-ţi scrii jurnalul?

— Nu! Viaţa mea trece purtată pe aripile frivolităţii, o uit eu însămi.

— Nu cumva visezi cu glas tare?

— Am un somn de copil, nu-ţi mai aduci aminte?

Îmbujorarea urcă pe chipul baroanei şi paloarea năpădi figura lui Villefort.

— Într-adevăr, spuse el aşa de încet încât abia se auzi.

— Ei şi? Întrebă baroana.

— Ei şi, înţeleg ce-mi rămâne de făcut, reluă Villefort. Până în opt zile am să ştiu cine este domnul de Monte-Cristo, de unde vine, unde se duce şi pentru ce vorbeşte în faţa noastră de copii dezgropaţi în grădina lui.

Villefort rosti cuvintele acestea cu un accent care l-ar fi înfiorat pe conte dacă acesta îl putea auzi.

Strânse apoi mâna pe care baroana se sfia să i-o dea şi o conduse cu respect până la uşă.

Doamna Danglars luă o altă birjă care o duse la pasajul dincolo de care îşi regăsi şi vizitiul ei. Aşteptând-o, vizitiul dormea tihnit pe capră.