Capitolul XXIX Proiecte de căsătorie

A doua zi după scena aceasta, la ora pe care Debray o alegea de obicei pentru a face, în drum spre birou, o mică vizită doamnei Danglars, cupeul lui nu apăru în curte.

La ora aceasta, adică pe la douăsprezece şi jumătate, doamna Danglars ceru să i se aducă trăsura şi ieşi.

De dinapoia unei perdele, Danglars pândise ieşirea la care se aştepta. Dădu ordin să fie înştiinţat de îndată ce doamna se va înapoia; dar, la orele două, ea nu sosise încă.

La orele două el ceru caii, se duse la Cameră şi se înscrise pentru a vorbi împotriva bugetului.

Între orele douăsprezece şi două, Danglars rămăsese în cabinetul său, desfăcând depeşele, posomorându-se tot mai mult, grămădind cifre după cifre şi primind, între alte vizite, vizita maiorului Cavalcanti care, tot aşa de rigid şi de exact, se înfăţişă la ora anunţată în ajun pentru a lichida afacerea sa cu bancherul.

Ieşind de la Cameră, Danglars, care dăduse violente semne de agitaţie în timpul şedinţei şi care, în special, fusese mai pornit decât oricând împotriva guvernului, se urcă în trăsură, poruncind vizitiului să-l ducă în Avenue des Champs-Elysées numărul 30.

Monte-Cristo era acasă, era însă cu cineva, astfel că îl rugă pe Danglars să aştepte o clipă în salon.

În timp ce bancherul aştepta, uşa se deschise şi văzu intrând un bărbat îmbrăcat ca preot care, mai intim, desigur, decât el în casă, în loc să aştepte, îl salută, intră înlăuntrul apartamentelor şi dispăru.

Peste o clipă, uşa pe care preotul intrase se redeschise şi Monte-Cristo apăru.

— Iartă-mă, scumpe baroane, spuse el, dar un bun prieten al meu, abatele Busoni, pe care ai putut să-l vezi, a sosit la Paris. Nu ne văzusem de foarte multă vreme şi n-am avut curajul să-l părăsesc îndată. Nădăjduiesc că aceasta fiind motivul, mă vei scuza.

— O, dar e foarte firesc, spuse Danglars, dimpotrivă, eu am ales rău momentul, astfel că mă retrag.

— Câtuşi de puţin, ia loc. Dar ce ai? Pari foarte îngrijorat, nu zău, mă înfricoşezi. Un capitalist mâhnit e asemenea cometelor: prevesteşte totdeauna o nenorocire mare lumii.

— Scumpe domn, glăsui Danglars, ghinionul se ţine de mine în ultimele zile şi nu aflu decât catastrofe.

— O, Doamne, ai avut cumva o nouă prăbuşire la Bursă?

— Nu, sunt vindecat de ea, cel puţin pentru câteva zile, e vorba pur şi simplu de un faliment la Triest.

— Serios? Nu cumva falitul dumitale este Jacopo Manfredi?

— Exact. Închipuiţi-vă, un om care făcea de nu ştiu câtă vreme afaceri de opt până la nouă sute de mii franci pe an cu mine. Niciodată o nemulţumire, niciodată o întârziere, plătea ca un prinţ… Care plăteşte. Avansez un milion şi mă pomenesc deodată că afurisitul de Jacopo Manfredi îşi suspendă plăţile.

— Serios?

— O fatalitate nemaipomenită! Emit asupra lui şase sute de mii de lire care îmi revin neplătite; sunt purtătorul unor titluri în valoare de patru sute de mii de franci, plătibile la sfârşitul lunii la corespondentul lui din Paris. Ne găsim în 30 ale lunii, trimit să le încaseze şi corespondentul a dispărut. Dimpreună cu afacerea din Spania, am un foarte plăcut sfârşit de lună.

— Dar afacerea din Spania înseamnă într-adevăr, o pierdere?

— Desigur, şapte sute de mii de franci scoşi din casa mea.

— Cum dracu de aţi făcut o asemenea imprudenţă?

— Eh, de vină este nevastă-mea! Ea a visat că don Carlos s-a înapoiat în Spania, crede în visuri. Magnetism, zice ca şi când visează un lucru – lucrul acesta, după câte asigură, se va întâmpla neapărat. Întemeiat pe convingerea ei, îi dau voie să joace: are caseta ei şi agentul ei de schimb, joacă şi pierde. E drept că nu joacă banul meu, ci pe al ei. Cu toate acestea n-are a face, veţi înţelege că atunci când din buzunarul nevestei ies şapte sute de mii de franci, soţul se resimte întrucâtva. Cum, nu ştiaţi? Dar chestia a stârnit o senzaţie enormă.

— Ba da, am auzit vorbindu-se, însă nu cunoşteam detaliile; pe urmă sunt cât se poate de ignorant în materie de Bursă.

— Dumneavoastră nu jucaţi?

— Eu? Dar cum să joc? Eu care abia izbutesc să pun ordine în veniturile mele, aş fi nevoit ca, în afară de administratori, să mai iau un funcţionar şi un casier. Dar, în legătură cu Spania, cred că baroana n-a visat pe de-a-ntregul istoria cu întoarcerea lui don Carlos. Au spus şi ziarele ceva în privinţa aceasta.

— Dumneavoastră credeţi în ziare?

— Câtuşi de puţin, îmi închipui însă că onestul Messager face excepţie de la regulă şi că el nu anunţă decât ştirile sigure, ştirile telegrafice.

— Ei bine, tocmai asta este inexplicabil, reluă Danglars, întoarcerea lui don Carlos era într-adevăr o ştire telegrafică.

— Va să zică, pierdeţi luna aceasta cam un milion şapte sute de mii de franci?

— Nu cam, ci exact atâta.

— Drace, pentru o avere de al treilea ordin, spuse Monte-Cristo cu compătimire, lovitura e grea.

— De al treilea ordin? Întrebă Danglars, oarecum ofensat, ce înţelegeţi prin asta?

— Iată ce înţeleg, continuă Monte-Cristo, eu împart averile în trei categorii: avere de primul ordin, avere de al doilea ordin, avere de al treilea ordin. Numesc avere de primul ordin ceea ce se compune din comori pe care le ai la îndemână, pământuri, mine, venituri de state, ca Franţa, Austria şi Anglia, cu condiţia ca aceste comori, mine, venituri, să formeze un total de o sută de milioane; numesc avere de al doilea ordin exploatările manufacturiere, întreprinderile asociate, vice-regalităţile şi principatele care nu depăşesc un venit de un milion jumătate de franci – totul formând un capital de cincizeci de milioane; numesc, în sfârşit, avere de al treilea ordin capitalurile care sporesc prin dobânzi compuse, câştigurile ce depind de voinţa altuia sau de şansele hazardului şi pe care o bancrută le vatămă, o ştire telegrafică le clatină; speculaţiile eventuale, operaţiile supuse, în sfârşit, şanselor acestei fatalităţi, care ar putea fi denumită forţă minoră în comparaţie cu forţa majoră care este forţa naturală; totul formând un capital fictiv sau real de cincisprezece milioane. Spuneţi-mi, nu e aceasta situaţia dumneavoastră?

— O, da! Răspunse Danglars.

— Prin urmare, cu şase încheieri de lună de felul acesteia, continuă Monte-Cristo netulburat, o casă de al treilea ordin ar fi în agonie.

— O ce departe mergeţi! Glăsui Danglars cu un zâmbet foarte palid.

— Să zicem şapte luni, replică Monte-Cristo pe acelaşi ton. Spune-ţi mi, v-aţi gândit uneori că de şapte ori un milion şapte sute de mii de franci fac aproximativ douăsprezece milioane? Nu? Într-adevăr, aveţi dreptate, căci cu astfel de reflexii oamenii nu şi-ar mai angaja niciodată capitalurile care sunt pentru financiari ceea ce pielea este pentru omul civilizat. Avem veşmintele noastre mai mult sau mai puţin somptuoase, adică creditul nostru; dar când omul moare, nu mai are decât pielea pe el, după cum – ieşind din afaceri – dumneavoastră nu aveţi decât averea reală, adică cinci sau şase milioane cel mult; căci averile de al treilea ordin nu reprezintă decât a treia sau a patra parte din aparenţa lor, precum locomotiva unui tren nu este, în mijlocul fumului care o învăluie şi o măreşte, decât o maşină mai mult sau mai puţin puternică. Ei bine, din cele cinci milioane care formează activul dumneavoastră real aţi pierdut aproape două, care scad cu tot atâta averea dumneavoastră fictivă sau creditul. Cu alte cuvinte, scumpe domnule Danglars, pielea dumneavoastră a fost deschisă printr-o sângerare care, repetată de patru ori, ar aduce moartea. He-he, luaţi seama, scumpe domnule Danglars. Aveţi nevoie de bani? Vreţi să vă împrumut eu?

— Ce rău calculator sunteţi! Exclamă Danglars, chemând în ajutorul său toată filosofia şi toată ipocrizia aparenţei: în momentul de faţă banii au reintrat în casa mea de fier, prin alte speculaţii care au izbutit. Sângele, ieşit prin sângerare, a reintrat prin nutriţie. Am pierdut o bătălie în Spania, am fost bătut la Triest, dar armata mea navală din India va fi cucerit câteva corăbii, pionierii mei din Mexic vor fi descoperit o mină.

— Foarte bine, foarte bine, însă cicatricea rămâne şi, la prima pierdere, se va redeschide.

— Nu, căci eu merg pe certitudini, continuă Danglars cu îngâmfarea banală a şarlatanului care îşi proslăveşte creditul. Ca să fiu răsturnat, ar trebui să se prăbuşească trei guverne.

— Oh, s-a mai văzut!

— Ca pământul să fie lipsit de recoltă.

— Reamintiţi-vă cele şapte vaci grase şi cele şapte vaci slabe.

— Ca marea să se retragă, aşa cum s-a întâmplat pe vremea Faraonu-lui, dar mai sunt alte mări şi vasele vor putea să umble.

— Mă bucur, mă bucur foarte mult, scumpe domnule Danglars, glăsui Monte-Cristo, văd că m-am înşelat şi că dumneavoastră intraţi în categoria averilor de al doilea ordin.

— Cred că pot năzui la onoarea aceasta, spuse Danglars cu unul din acele zâmbete stereotipe care evocau lui Monte-Cristo luna îmbâcsită cu care zugravii de rând îşi mâzgălesc ruinele. Deoarece vorbim însă de afaceri, adăugă el încântat că găseşte un motiv pentru a schimba conversaţia, spuneţi-mi ce pot face pentru domnul Cavalcanti.

— Foarte simplu, să-i daţi bani dacă are credit la dumneavoastră şi dacă creditul vi se pare bun.

— Excelent! S-a prezentat azi-dimineaţă cu un bon de patruzeci de mii de franci, plătibil la vedere asupra dumneavoastră, semnat Busoni. Înţelegeţi că i-am numărat pe dată cele patruzeci de bancnote.

Monte-Cristo făcu un semn din cap care indica toată aprobarea sa.

— Dar asta nu e totul, continuă Danglars, a deschis fiului său un credit la mine.

— Fără indiscreţie, cât îi dă tânărului?

— Cinci mii de franci pe lună.

— Şaizeci de mii de franci pe an! Eram sigur, glăsui Monte-Cristo. Cavalcantii aceştia sunt nişte cărpănoşi. Ce vrea el să facă un tânăr cu cinci mii de franci pe lună?

— Înţelegeţi, însă, că dacă tânărul are nevoie de câteva mii de franci în plus…

— Să nu vă hazardaţi, căci părintele vi i-ar pune la socoteală, nu-i cunoaşteţi pe milionarii aceştia: sunt adevăraţi harpagoni. Şi prin cine îi e deschis creditul?

— O, de casa Fenzi, una dintre cele mai bune din Florenţa.

— Nu vreau să spun că veţi pierde, însă menţineţi-vă în limitele scrisorii.

— N-aveţi cumva încredere în Cavalcanti?

— Eu i-aş da şi zece milioane pe semnătură. Semnătura lui intră în categoria averilor de al doilea ordin, despre care vă vorbeam adineauri, scumpe domnule Danglars.

— Şi cu toate acestea, cât e de simplu! L-aş fi luat drept un maior, nimic mai mult.

— Şi i-aţi făcut onoare, căci aveţi dreptate, figura lui nu spune nimic. Când l-am văzut pentru întâia oară, mi-a făcut impresia unui locotenent bătrân, mucegăit în grad. Dar toţi italienii sunt la fel: seamănă cu nişte evrei bătrâni, atunci când nu înmărmuresc ca nişte magi din Orient.

— Tânărul e mai bine, spuse Danglars.

— Da, poate cam timid, în linii generale, însă, mi-a făcut impresie bună. Eram neliniştit.

— De ce?

— Pentru că l-aţi văzut la mine oarecum debutând în lume, după câte mi s-a spus cel puţin. A călătorit cu un preceptor foarte sever şi nu fusese niciodată la Paris.

— Toţi italienii aceştia de marcă au obiceiul să se căsătorească între ei, ţin să-şi contopească averile, nu-i aşa? Întrebă Danglars cu neglijenţă.

— E drept că aşa fac îndeobşte, Cavalcanti e însă un original care nu face nimic ca toată lumea. Nu va fi în stare nimeni să-mi zdruncine ideea că el îşi trimite fiul în Franţa tocmai pentru a-şi găsi aici o femeie.

— Credeţi?

— Sunt sigur.

— Şi aţi auzit vorbindu-se de averea lui?

— Nu e vorba decât de asta, atât numai că unii îi acordă milioane, iar alţii pretind că nu posedă o leţcaie.

— Dar părerea dumneavoastră?

— Nu trebuie să vă bizuiţi pe ea, este absolut personală.

— Dar, în sfârşit…

— Părerea mea este că toţi condotierii aceştia de altădată – căci Cavalcantii au comandat armate, au guvernat provincii —, părerea mea, spun, e că ei au îngropat milioane în unghere pe care numai strămoşii lor le cunosc şi pe care le trimit din generaţie în generaţie, dovadă că toate sunt galbene şi uscate ca florinii de pe timpul Republicii, a cărei imagine se oglindeşte în ochii lor.

— Absolut, spuse Danglars şi lucrul e cu atât mai adevărat cu cât nu se ştie dacă oamenii aceştia au un petic de pământ.

— Sau, în cel mai bun caz, foarte puţin. În ce mă priveşte, ştiu că nu-l cunosc pe Cavalcanti decât din palatul său.

— A, are un palat? Spuse Danglars râzând, e ceva.

— Da şi îl închiriază ministrului finanţelor, în timp ce el locuieşte într-o căsuţă. V-am mai spus că bătrânul mi se pare tare zgârcit.

— Oho, nu-l prezentaţi într-o lumină bună!

— Îl cunosc foarte puţin: cred că l-am văzut de trei ori în viaţa mea. Ceea ce ştiu, ştiu de la abatele Busoni şi din gura lui. Îmi vorbea azi-dimineaţă despre proiectele sale în privinţa fiului şi îmi dădea de înţeles că, plictisit de a vedea capitaluri considerabile dormind în Italia, care este o ţară moartă, ar vrea să găsească, fie în Franţa, fie în Anglia, un mijloc de a-şi fructifica milioanele. Nu uitaţi însă că, deşi am cea mai mare încredere în abatele Busoni, nu-mi iau nici o răspundere.

— N-are a face, vă mulţumesc pentru clientul pe care mi l-aţi trimis, e un nume foarte frumos de trecut în registrele mele, iar casierul meu, căruia i-am explicat cine sunt Cavalcantii, este cât se poate de mândru.

Dar ascultaţi – un simplu detaliu de turist —, când oamenii aceştia îşi căsătoresc fiii, le dau zestre?

— Depinde! Am cunoscut un prinţ italian, bogat ca o mină de aur, unul din primele nume al Toscanei, care, atunci când fiii săi se căsătoreau după voia lui, le dădea milioane, iar când se căsătoreau fără voia lui, se mulţumea să le facă o rentă de treizeci de taleri pe lună. În ipoteza că Andrea se însoară potrivit vederilor părintelui său, acesta îi va da poate un milion, două sau trei: dacă, de exemplu, s-ar însura cu fiica unui bancher va participa poate la afacerile casei socrului fiului sau, presupunând însă că nora îi displace, atunci – bună seara! Bătrânul Cavalcanti încuie de două ori casa de bani şi tânărul Andrea este obligat să trăiască asemenea unui fiu de familie pariziană.

— Dar poate că băiatul va găsi o prinţesă bavareză sau peruviană; va voi o coroană.

— Nu, toţi seniorii aceştia de peste munţi se însoară îndeobşte cu simple muritoare, ci sunt cu Jupiter, le place să încrucişeze rasele. Ei, dar parcă aţi vrea să-l însuraţi pe Andrea, dragă domnule Danglars, de-mi puneţi toate întrebările astea?

— Serios vorbind, spuse Danglars, nu mi s-ar părea o afacere proastă şi eu sunt un om de afaceri.

— Îmi închipui că nu cu domnişoara Danglars. N-o să vreţi cumva ca bietul Andrea să fie înjunghiat de Albert?

— Albert? Spuse Danglars, înălţând din umeri. O, el nu se prea sinchiseşte!

— Îmi pare însă că este logodit cu fiica dumneavoastră.

— Adevărul este că domnul de Morcerf şi eu am discutat în mai multe rânduri căsătoria aceasta, dar doamna de Morcerf şi Albert…

— N-o să-mi spuneţi că el nu e o partidă bună…

— Eh, dar cred că şi domnişoara Danglars preţuieşte cât domnul Morcerf.

— Zestrea domnişoarei Danglars va fi într-adevăr frumoasă şi nu mă îndoiesc de ea, mai cu seamă dacă telegraful nu face alte pozne.

— O, nu e numai zestrea. Dar, ia spuneţi-mi în legătură cu asta…

— Anume…?

— De ce nu l-aţi invitat şi pe Morcerf cu familia lui la masă?

— Îl invitasem, dar a obiectat o călătorie la Dieppe cu doamna de Morcerf, căreia i s-a recomandat aerul de mare.

— Da, da de bună-seamă că-i face bine, spuse Danglars râzând.

— De ce?

— Pentru că e aerul pe care l-a respirat când era tânără.

Monte-Cristo trecu peste aluzie, prefăcându-se că nu-i dă atenţie.

— Dar, în sfârşit, spuse contele, dacă Albert nu e aşa de bogat ca domnişoara Danglars, nu puteţi tăgădui că poartă un nume frumos.

— Da, dar şi eu ţin la al meu, declară Danglars.

— Desigur, numele dumneavoastră e popular şi a împodobit titlul cu care aţi fost cinstit, sunteţi însă un om prea inteligent pentru a nu înţelege că, după anume prejudecăţi prea adânc înrădăcinate spre a putea fi smulse, nobleţea de cinci veacuri preţuieşte cel puţin cât nobleţea de douăzeci de ani.

— Tocmai de aceea, spuse Danglars cu un zâmbet pe care încerca să-l facă sardonic, l-aş prefera pe domnul Andrea Cavalcanti domnului Albert de Morcerf.

— Îmi închipui totuşi, spuse Monte-Cristo, că Morcerfii nu stau mai prejos decât Cavalcantii.

— Morcerfii? Scumpe conte, reluă Danglars, sunteţi un om de onoare, nu-i aşa?

— Cred că da.

— Şi de asemeni cunoscător în blazoane?

— Oarecum.

— Ei bine, priviţi culoarea blazonului meu, este mai solidă decât aceea a blazonului lui Morcerf.

— De ce?

— Pentru că eu, dacă nu sunt baron din naştere, mă numesc cel puţin Danglars.

— Şi?

— Pe câtă vreme el nu se numeşte Morcerf.

— Cum, nu se numeşte Morcerf?

— Câtuşi de puţin.

— Haida-de!

— Pe mine m-a făcut baron cineva, astfel că sunt, el s-a făcut singur conte, astfel că nu e.

— Cu neputinţă!

— Ascultă, dragă conte, continuă Danglars, domnul de Morcerf mi-e prieten sau, mai bine-zis, cunoscut de treizeci de ani. Eu nu prea pun preţ pe blazoanele mele, deoarece n-am uitat niciodată de unde am pornit.

— Aceasta e dovada unei mari modestii sau a unui mare orgoliu, spuse Monte-Cristo.

— Ei bine, pe vremea când cu eram un mic funcţionar, Morcerf era simplu pescar.

— Şi cum se numea pe atunci?

— Fernand.

— Pur şi simplu?

— Fernand Mondego.

— Sunteţi sigur?

— Eh, mi-a vândut destul peşte ca să-l cunosc!

— Atunci de ce nu i-o daţi pe fiica dumneavoastră?

— Pentru că Fernand şi Danglars, fiind doi parveniţi, doi înnobilaţi, doi îmbogăţiţi, îşi sunt egali în fond, cu excepţia anumitor lucruri, totuşi, care s-au spus despre el şi nu s-au spus niciodată despre mine.

— Ce anume?

— Nimic.

— A, da, înţeleg, cuvintele dumneavoastră îmi reîmprospătează în minte numele de Fernand Mondego; am auzit despre el în Grecia.

— În legătură cu cazul lui Ali-Paşa?

— Exact.

— Acesta e misterul, reluă Danglars şi mărturisesc că aş fi dat mult să-l aflu.

— Nu era greu dacă aţi fi ţinut.

— Cum adică?

— De bună seamă că aveţi vreun corespondent în Grecia.

— Bineînţeles.

— La Ianina?

— Am pretutindeni…

— Ei bine, scrieţi-i corespondentului dumneavoastră din Ianina şi întrebaţi-l ce rol a jucat în catastrofa lui Ali-Tebelin un francez cu numele de Fernand.

— Aveţi dreptate, exclamă Danglars, ridicându-se repede, am să scriu chiar astăzi.

— Scrieţi.

— Mă şi duc.

— Iar dacă primiţi vreo veste scandaloasă…

— V-o voi comunica.

— O să-mi faceţi plăcere.

Danglars se năpusti din apartament şi nu făcu decât un salt până la trăsură.