Capitolul X Caii sur-rotaţi

Baronul, urmat de conte, străbătu un şir lung de încăperi remarcabile prin somptuozitatea lor greoaie şi prin prostul gust fastuos şi ajunse până în budoarul doamnei Danglars – o cameră mică, octogonală, tapetată cu atlas roz, acoperit de dantelă. Fotoliile erau de lemn vechi poleit, cu stofe vechi. Partea de deasupra uşilor înfăţişa scene pastorale în genul lui Boucher. În sfârşit, două pasteluri drăguţe în medalion, armonizate cu restul mobilei, făceau din odăiţa aceasta singura din palat cu o notă deosebită. E drept că scăpase planului general întocmit de domnul Danglars şi de arhitectul său, una dintre cele mai de seamă celebrităţi ale Imperiului; şi că de-corarea ei şi-o rezervaseră numai baroana şi Lucien Debray. De aceea, domnul Danglars, mare admirator al antichităţii în maniera în care o înţel-egea Directoratul, dispreţuia cămăruţa cochetă unde de altminteri el nu era admis decât cu condiţia că-şi va justifica prezenţa cu o altă persoană. În realitate, nu Danglars prezenta, ci dimpotrivă el era prezentat şi era bine sau rău primit după cum figura musafirului îi era baroanei plăcută sau nu.

Doamna Danglars, a cărei frumuseţe putea să fie încă amintită în ciuda celor 36 de ani ai ei, se afla la pian, o capodoperă micuţă de lemn mozaicat, în timp ce Lucien Debray, stând în faţa unei mese de lucru, frunzărea un album.

Înainte de sosirea contelui, Lucien avusese timpul să-i istorisească baroanei multe lucruri în legătură cu acesta. Se ştie ce puternică impresie făcuse Monte-Cristo asupra comesenilor la dejunul oferit de Albert. Impresia aceasta nu i se ştersese încă lui Debray, iar informaţiile date baroanei asupra contelui se făceau simţite. Curiozitatea doamnei Danglars, stârnită de amănuntele mai vechi aflate de la Morcerf şi de cele noi aflate de la Lucien, atinsese culmea. De aceea, scena cu pianul şi albumul nu era decât una din micile mici şmecherii mondene, graţie cărora sunt voalate cele mai puternice precauţiuni. În consecinţă, baroana îl primi pe Danglars cu zâmbetul pe buze. Contele primi, în schimbul salutului său, o reverenţă ceremonioasă, dar în acelaşi timp plină de graţie.

La rându-i, Lucien schimbă cu contele un salut de semicunoştinţă şi cu Danglars, un semn de intimitate.

— Doamnă baroană, spuse Danglars, permiteţi-mi să vă prezint pe domnul conte de Monte-Cristo, care mi-a fost trimis de corespondenţii mei din Roma cu cele mai strălucitoare recomandări. N-am decât un cuvânt de spus, care va face într-o clipă din domnia sa slăbiciunea tuturor frumoaselor noastre. Vine la Paris cu intenţia să stea un an şi să cheltuiască şase milioane în răstimpul acestui an. Hotărârea domniei sale făgăduieşte o serie de baluri, de dineuri, de festivaluri la care nădăjduiesc că domnul conte nu ne va uita, aşa cum nu-l vom uita nici noi la micile noastre petreceri.

Deşi prezentarea era grosolan elogioasă, în genere e un lucru atât de rar ca un bărbat să vină la Paris pentru a cheltui într-un an averea unui prinţ, încât doamna Danglars zvârli asupra contelui o ocheadă nu lipsită de oarecare interes.

— Şi când aţi sosit, domnule? Întrebă baroana.

— Ieri-dimineaţă, doamnă.

— Şi veniţi potrivit obiceiului dumneavoastră, după câte mi s-a spus, de la capătul lumii?

— De data aceasta, doamnă, pur şi simplu de la Cadix.

— Oh, sosiţi într-un anotimp groaznic! Parisul e nesuferit vara. Nici baluri, nici reuniuni, nici serbări. Opera italiană e la Londra, opera franceză pretutindeni, afară de Paris. Iar despre teatrul francez, ştiţi că el nu mai e nicăieri. Nu ne rămân deci ca distracţie decât câteva nefericite curse în Champs-de-Mars şi la Satory. Veţi avea cai la curse, domnule conte?

— Doamnă, voi face tot ce se face la Paris dacă am norocul să găsesc pe cineva care să mă informeze cum trebuie asupra deprinderilor franţuzeşti.

— Sunteţi amator de cai, domnule conte?

— Mi-am petrecut o parte din viaţă în Orient, doamnă, iar orientalii nu preţuiesc decât două lucruri pe lume: nobleţea cailor şi frumuseţea femeilor.

— O, domnule conte, spuse baroana, ar fi trebuit să aveţi galanteria de a le pune pe femei în primul rând.

— Vedeţi, doamnă, că aveam dreptate adineauri când doream un perceptor care să mă poată călăuzi în obiceiurile franţuzeşti?

În momentul acela, camerista favorită a doamnei baroane Danglars intră şi, apropiindu-se de stăpână, îi şopti câteva cuvinte la ureche.

Doamna Danglars păli.

— Cu neputinţă, spuse ea.

— Cu toate acestea, este adevărul exact, doamnă, răspunse camerista.

Doamna Danglars se întoarse spre soţul ei.

— E adevărat, domnule?

— Ce anume, doamnă? Întrebă Danglars vizibil agitat.

— Ce spune fata…

— Şi ce spune ea?

— Că vizitiul, ducându-se să-mi înhame caii la trăsură, nu i-a găsit în grajd. Vă întreb ce înseamnă asta?

— Doamnă, spuse Danglars, ascultaţi-mă.

— O, vă ascult, domnule, căci sunt curioasă să ştiu ce îmi veţi spune. Îi voi aduce pe domnii judecători între noi şi le voi spune din capul locului cum stau lucrurile. Domnilor, continuă baroana, domnul baron Danglars are zece cai în grajd. Printre aceşti zece cai, doi sunt ai mei, cai fermecători, cei mai frumoşi din Paris. Îi cunoaşteţi, domnule Debray, vânăt-rotaţii mei. Ei bine, doamna de Villefort mă roagă să-i împrumut trăsura ca să meargă mâine la Bois, eu i-o făgăduiesc, iar Domnul Danglars a avut, desigur, ocazia să câştige câteva mii de franci şi i-a vândut. Oh, Doamne, oribilă rasă – rasa speculanţilor!

— Doamnă, răspunse Danglars, caii erau prea năvalnici, aveau abia patru ani, mă îngrijoram cumplit pentru dumneavoastră.

— Domnule, ştiţi bine că de o lună de zile am în serviciul meu pe cel mai bun vizitiu din Paris, dacă nu cumva l-aţi vândut şi pe el o dată cu caii.

— Scumpă prietenă, vă voi găsi alţii la fel, chiar mai frumoşi, dacă e cu putinţă; dar cai blânzi, liniştiţi, care să nu-mi mai inspire atâta groază.

Baroana înălţă din umeri cu aer de profund dispreţ.

Danglars nu păru că observă gestul acesta mai mult decât conjugal şi, întorcându-se spre Monte-Cristo, îi spuse:

— Regret că nu v-am cunoscut mai demult, domnule conte, spuse el. Vă aranjaţi casa?

— O, da! Recunoscu contele.

— Vi i-aş fi propus dumneavoastră. Închipuiţi-vă că i-am dat pe nimic. Aceasta însă pentru că, după cum v-am spus, voiam să scap de ei: sunt cai pentru un bărbat tânăr.

— Domnule, spuse contele, vă mulţumesc. Am cumpărat azi dimineaţă doi cai destul de buni şi nu prea scumpi. Domnul Debray, sunteţi cunoscător, nu-i aşa? Ia priviţi!

În timp ce Debray se apropie de fereastră, Danglars se apropie de soţia sa:

— Închipuiţi-vă, doamnă, îi spuse el în şoaptă, că mi s-a oferit un preţ exorbitant pentru caii aceştia. Nu ştiu ce nebun care vrea să se ruineze mi-a trimis azi pe administratorul său, dar fapt e că am câştigat 16.000 de franci. Nu mă certa, îţi voi da patru mii dumitale şi două mii Eugeniei.

Doamna Danglars aruncă asupra soţului ei o privire zdrobitoare.

— A! Exclamă Debray.

— Ce e? Întrebă baroana.

— Dar nu mă înşel, la trăsura contelui sunt înhămaţi caii dumneavoastră, propriii dumneavoastră cai!

— Vânăt-rotaţii mei? Exclamă doamna Danglars.

Şi se repezi la fereastră.

— Într-adevăr, ei sunt, spuse ea.

Danglars era înmărmurit.

— E cu putinţă? Întrebă Monte-Cristo, afectând uimirea.

— De necrezut! Murmură bancherul.

Baroana îi şopti două cuvinte lui Debray, care se apropie de Monte-Cristo.

— Baroana vă întreabă cu cât v-a vândut soţul ei caii aceştia?

— Exact nu ştiu. E o surpriză pe care mi-a făcut-o administratorul şi care m-a costat, îmi pare, treizeci de mii de franci.

Debray se duse să comunice baroanei răspunsul.

Danglars era aşa de palid şi de încurcat încât contele păru înduioşat de el.

— Vedeţi ce ingrate sunt femeile? Atenţia dumneavoastră nu a mişcat-o o clipă pe baroană. Dar ce vreţi? Iubim totdeauna ceea ce ne face rău; de aceea, lucrul cel mai nimerit, crede-mă scumpe baroane, este să le laşi totdeauna să-şi facă de cap. Dacă şi-l sparg, nu se pot supăra decât pe ele înşile.

Danglars nu răspunse nimic. Prevedea într-un viitor apropiat o scenă dezastruoasă. Sprâncenele doamnei baroane se încruntaseră şi, asemenea acelora ale lui Jupiter Olimpianul, prevesteau furtună. Debray care o simţea, pretextă o treabă şi plecă. Monte-Cristo care nu voia, rămânând, să strice poziţia pe care nădăjduia s-o cucerească, o salută pe doamna Danglars şi se retrase, lăsându-l pe baron pradă furiei nevestii.

— Bun, gândi Monte-Cristo, retrăgându-se. Am ajuns unde voiam. Am în mâinile mele liniştea menajului şi voi câştiga dintr-o singură lovitură inima domnului şi inima doamnei. Ce noroc! Dar n-am fost prezentat domnişoarei Eugénie Danglars, pe care aş fi ţinut totuşi s-o cunosc. Ne găsim încă la Paris şi avem timpul în faţa noastră… Pe mai târziu…

Cu această reflexie, contele se urcă în trăsură şi se înapoie acasă.

Peste două ceasuri, doamna Danglars primi o scrisoare fermecătoare de la contele de Monte-Cristo prin care îi declara că, nevoind să debuteze în lumea pariziană mâhnind o femeie frumoasă, o ruga să primească înapoi caii.

Aveau acelaşi harnaşament pe care ea îl văzuse de dimineaţă. Atât numai că, în mijlocul fiecărei rozete de la ureche, contele pusese să se coasă un diamant.

Danglars primi şi el o scrisoare.

Contele îi cerea permisiunea să explice baroanei capriciul acesta de milionar, rugându-l să scuze maniera orientală care însoţea înapoierea cailor.

În timpul serii, Monte-Cristo plecă la Auteuil întovărăşit de Ali.

A doua zi, chemat, pe la orele trei, Ali, intră în cabinetul contelui.

— Ali, îi spuse el, mi-ai vorbit deseori despre iscusinţa ta în aruncarea laţului.

Ali făcu semn că da şi se îndreptă mândru.

— Bine. Aşadar, cu laţul ai putea să opreşti un bou?

Ali făcu semn din cap că da.

— Un tigru?

Ali făcu acelaşi semn.

— Un leu?

Ali făcu gestul cuiva care aruncă laţul şi imită un muget gâtuit.

— Bine, înţeleg, spuse Monte-Cristo. Ai vânat lei?

Ali făcu din cap un semn orgolios.

— Dar ai putea să opreşti din goană doi cai?

Ali zâmbi.

— Ei, bine, ascultă. În curând va trece o trăsură purtată de doi cai, vânăt-rotaţi, aceeaşi pe care îi aveam eu ieri. Chiar de ar fi să te zdrobească, trebuie să opreşti trăsura asta în dreptul porţii mele.

Ali coborî în stradă şi desenă în faţa porţii, pe caldarâm, o linie: intră apoi şi arătă linia contelui care-l urmărise din ochi.

Contele îl bătu blând pe umăr: aşa îi mulţumea lui Ali. Nubianul se duse să-şi fumeze ciubucul pe piatra care se afla la colţul casei şi al străzii, în timp ce Monte-Cristo se depărta, fără să se mai sinchisească de ceva.

Totuşi, pe la orele cinci, adică ora când contele aştepta trăsura, se puteau vedea încolţind întrânsul semnele aproape imperceptibile ale unei uşoare nelinişti. Se plimba într-o cameră care dădea spre stradă, trăgând, din când în când, cu urechea şi apropiindu-se de fereastra prin care îl zărea pe Ali fumând cu o regularitate ce arăta că nubianul nu avea altă grijă.

Deodată se auzi un huruit îndepărtat, care se apropia însă cu iuţeala fulgerului. Apoi apăru o caleaşcă, al cărei vizitiu încerca zadarnic să stăpânească caii care înaintau furioşi, zburliţi, năpustindu-se cu salturi smintite.

În caleaşcă, o tânără femeie şi un copil de şapte, opt ani, ţinându-se îmbrăţişaţi, pierduseră din cauza spaimei până şi puterea de a scoate un strigăt; era de ajuns un bolovan sub roată sau un copac în cale pentru a sfărâma complet trăsura care trosnea. Trăsura gonea prin mijlocul străzii şi se auzeau strigătele de groază ale celor ce o vedeau.

Ali îşi puse deodată ciubucul la o parte, scoase din buzunar laţul, îl aruncă, înfăşură de trei ori picioarele de dinainte ale calului din stânga, se lăsă târât trei, patru paşi de violenţa goanei, dar, după aceşti trei, patru paşi calul înlănţuit se prăbuşise. Căzu peste oişte, pe care o frânse şi paraliză astfel sforţările calului rămas în picioare. Vizitiul se folosi de momentul acesta pentru a sări de pe capră; dar Ali a şi înşfăcat nările celui de-al doilea cal cu degete de fier, iar animalul, nechezând de durere, s-a lungit, zvârcolindu-se, lângă tovarăşul său.

Pentru toate acestea nu a fost nevoie decât de timpul care-i trebuie glonţului să atingă ţinta.

A fost însă deajuns pentru ca, din casa în faţa căreia s-a întâmplat accidentul, un bărbat să alerge urmat de mai mulţi servitori. În momentul în care vizitiul deschise portiera, el scoase din caleaşcă pe doamna care, cu o mână se ţinea de pernă, iar cu cealaltă îşi strângea la piept copilul leşinat. Monte-Cristo îi duse pe amândoi în salon, aşezându-i pe o canapea.

— Nu vă mai temeţi, doamnă. Sunteţi salvată.

Femeia îşi veni în fire şi, în locul oricărui răspuns, îl arătă pe fiul ei cu o privire mai elocventă decât toate rugăciunile.

Într-adevăr, copilul era tot leşinat.

— Da, doamnă, înţeleg, spuse contele examinând copilul. Fiţi însă liniştită, nu i s-a întâmplat nimic şi numai frica l-a adus în starea aceasta.

— O, domnule, exclamă mama, nu cumva îmi spuneţi aşa ca să mă liniştiţi? Priviţi cât e de palid. Fiul meu, copilul meu, Edouard, răspunde mamei tale! O, domnule, trimiteţi după un medic. Dau toată averea mea celui care îmi readuce copilul la viaţă.

Monte-Cristo făcu un gest cu mâna pentru a o calma pe mama înlăcrimată şi, deschizând o casetă, scoase din ea un flacon de Boemia încrustat cu aur, conţinând o licoare roşie ca sângele, din care picură un strop pe buzele copilului.

Deşi tot palid, copilul deschise îndată ochii.

Bucuria mamei deveni aproape un delir.

— Unde mă aflu? Exclamă ca. Şi cui datorez atâta noroc după o încercare aşa de crudă?

— Doamnă, răspunse Monte-Cristo, vă aflaţi în casa celui mai fericit om care a putut să vă cruţe o mâhnire!

— O, blestemată curiozitate! Spuse doamna. Tot Parisul vorbea despre minunaţii cai ai doamnei Danglars şi am avut nebunia de a vrea să-i încerc.

— Cum, exclamă contele, cu o uimire admirabil jucată, caii aceştia sunt ai baroanei?

— Da, domnule, o cunoaşteţi?

— Pe doamna Danglars? Am avut cinstea, iar bucuria mea este îndoită că vă văd salvată din pericolul prin care caii v-au făcut să treceţi. Căci în sarcina mea aţi fi putut să puneţi pericolul acesta: eu cumpărasem ieri caii de la baron; dar baroana a părut că îi regretă aşa de mult încât i-am înapoiat, rugând-o să-i accepte din partea mea.

— În cazul acesta, dumneavoastră sunteţi contele de Monte-Cristo, despre care Hermine mi-a vorbit atâta ieri?

— Da, doamnă, o aprobă contele.

— Domnule, eu sunt doamna Héloïse de Villefort.

Contele se înclină ca unul în faţa căruia se pronunţă un nume absolut necunoscut.

— O, cât de recunoscător va fi domnul de Villefort! Urmă Héloïse; şi dumneavoastră vă va datora viaţa noastră: i-aţi redat soţia şi fiul. De bună seamă că, fără servitorul dumneavoastră generos, scumpul meu copil şi cu eram ucişi.

— O, doamnă, mă înfior şi acum de pericolul prin care aţi trecut!

— Nădăjduiesc că îmi veţi permite să răsplătesc cu vrednicie devotamentul omului…

— Doamnă, răspunse Monte-Cristo, nu mi-l răsfăţaţi pe Ali, vă rog, nici prin laude, nici prin recompense; acestea sunt deprinderi pe care nu vreau să le capete. Ali e sclavul meu. Salvându-vă viaţa, mă slujeşte pe mine şi este dator să mă slujească.

— Dar şi-a riscat viaţa sa, spuse doamna de Villefort căreia tonul de stăpân al lui Monte-Cristo îi impunea în chip deosebit.

— Eu i-am salvat viaţa, doamnă, răspunse Monte-Cristo. În consecinţă, ea îmi aparţine.

Doamna de Villefort tăcu. Se gândea poate la omul acesta care, din primul moment, producea o impresie profundă asupra tuturora.

În răstimpul clipei de tăcere, contele examină în voie copilul pe care mama îl acoperea cu sărutări. Era mic, plăpând, cu pielea albă, aşa cum o au copiii roşcaţi şi totuşi o claie de păr negru, potrivnic oricărei pieptănături, îi acoperea fruntea bombată şi, căzând pe umeri, îi înconjura figura, accentuând vioiciunea ochilor plini de şiretenie şi de copilărească răutate, gura abia reînsufleţită era mare, iar buzele erau subţiri. Trăsăturile copilului de opt ani îi dădeau cel puţin doisprezece. Cea dintâi mişcare a fost de a se smulge, printr-o mişcare bruscă, din braţele mamei şi de a deschide caseta din care contele scosese flaconul cu elixir; apoi, fără să ceară voie cuiva, ca un copil obişnuit să-şi satisfacă orice capriciu, se apucă să destupe fiolele.

— Nu pune mâna, dragul meu, spuse repede contele. Câteva din lichidele acestea sunt periculoase, nu numai bându-le, dar chiar respirându-le.

Doamna de Villefort se îngălbeni şi opri braţul fiului său pe care îl trase spre ea. După ce temerea i se potoli, aruncă îndată asupra casetei o privire scurtă, dar expresivă, pe care contele o remarcă.

În momentul acela intră Ali.

Doamna de Villefort schiţă o mişcare de bucurie şi, trăgându-l pe copil aproape de ea, îi spuse:

— Edouard, îi spuse, vezi pe servitorul acesta bun? A fost foarte curajos căci şi-a expus viaţa pentru a opri caii care ne târau şi trăsura care era să se sfărâme. Mulţumeşte-i, căci, probabil, fără el, în momentul acesta amândoi am fi fost morţi.

Copilul îşi lungi buzele şi întoarse capul cu dispreţ.

— E prea urât! Glăsui el.

Contele zâmbi, ca şi cum copilul îi satisfăcuse o speranţă. Doamna de Villefort îşi dojeni fiul cu o moderaţie, desigur, care n-ar fi fost pe placul lui Jean-Jacques Rousseau dacă micul Edouard s-ar fi numit Emil.

— Vezi, îi spuse în limba arabă contele lui Ali, doamna îl roagă pe fiul ei să-ţi mulţumească pentru viaţa pe care le-ai salvat-o şi copilul răspunde că eşti prea urât.

Ali îşi întoarse o clipă capul şi-l privi pe copil fără să trădeze vreun gând. Dar o simplă înfiorare a nărilor arătă lui Monte-Cristo că arabul fusese jignit adânc.

— Domnule, întrebă doamna de Villefort ridicându-se pentru plecare, casa aceasta este locuinţa dumneavoastră obişnuită?

— Nu, doamnă, răspunse contele, e un fel de popas pe care l-am cumpărat; cu stau pe Avenue des Champs-Elysées, la numărul 30. Văd însă că v-aţi calmat pe deplin şi că doriţi să vă retrageţi. Am poruncit să fie înhămaţi aceiaşi cai la trăsura mea, iar Ali, băiatul acesta aşa de urât – spuse el, zâmbind copilului —, va avea onoarea să vă conducă acasă, în timp ce vizitiul dumneavoastră va rămâne aici, să repare caleaşca. După terminarea reparaţiei, va duce trăsura la doamna Danglars, cu una din perechile mele de cai.

— Dar nu voi cuteza niciodată să mai merg cu caii aceia, spuse doamna de Villefort.

— O, veţi vedea, doamnă, că în mâna lui Ali au să devină blânzi ca nişte mieluşei.

Într-adevăr, Ali se apropiase de caii care se ridicaseră pe picioare cu multă anevoinţă. Ţinea în mână un mic burete îmbibat în oţet aromatic. Frecă nările şi tâmplele cailor acoperiţi de sudoare şi spumă şi aproape imediat ei începură să sufle zgomotos şi să se înfioare timp de câteva secunde.

Apoi, în mijlocul mulţimii, pe care sfărâmăturile trăsurii şi zvonul accidentului o atrăseseră în faţa casei, Ali înhămă caii la cupeul contelui, luă hăţurile, se urcă pe capră şi, spre marea mirare a asistenţilor care văzură caii năpustindu-se ca duşi de vârtej, el fu obligat să recurgă la bici pentru a-i îndemna să pornească. Mai mult decât atât, nu putu obţine de la faimoşii vineţi-rotaţi, care acum erau prostiţi, împietriţi, morţi, decât un trap şovăielnic şi molatic, încât doamnei de Villefort îi trebuiră aproape două ceasuri ca să se înapoieze în foburgul Saint-Honoré unde locuia.

De îndată ce ajunse acasă şi după ce primele emoţii ale familiei se domoliră, ea îi scrise doamnei Danglars următorul bilet:

„Dragă Herminie,

Am fost salvată în chip miraculos, împreună cu fiul meu, de către contele acela de Monte-Cristo, despre care am vorbit atât de mult aseară şi pe care nu bănuiam câtuşi de puţin că îl voi vedea astăzi. Mi-ai vorbit ieri despre el cu un entuziasm pe care nu m-am putut împiedica să-l persiflez în taina minţii mele sărace, dar astăzi găsesc entuziasmul acesta mult mai prejos de omul care îl inspira.

Caii tăi îşi luaseră vânt la Ranelagh, ca şi cum ar fi fost prinşi de frenezie şi era cât pe-aci să fim prefăcuţi în bucăţi, bietul meu Edouard şi eu, de primul copac din drum sau de prima piatră de hotar, când un arab, un negru, un nubian, în sfârşit, un om negru în serviciul contelui a oprit la un semn al acestuia, cred, avântul cailor, cu riscul de a fi zdrobit el însuşi şi e într-adevăr o minune că a scăpat. Atunci, contele a alergat, ne-a dus la el, pe Edouard şi pe mine, iar acolo mi-a readus fiul la viaţă. Am venit acasă cu trăsura lui. A ta îţi va fi trimisă mâine. Vei găsi caii mult slăbiţi după accidentul acesta. Sunt parcă prostiţi. S-ar zice că nu-şi pot ierta că s-au lăsat îmblânziţi de un om. Contele m-a rugat să-ţi spun că două zile de odihnă, dându-le ca singură hrană orz, îi vor readuce într-o stare tot aşa de înfloritoare, adică la fel de înfricoşătoare ca ieri.

Cu bine! Nu-ţi mulţumesc pentru plimbarea mea, însă, chibzuind bine, îmi dau seama că aş fi ingrată să-ţi păstrez pică pentru toanele cailor tăi. Căci uneia din aceste toane datorez împrejurarea de-al fi văzut pe contele de Monte-Cristo, iar ilustrul străin îmi pare, exceptând milioanele de care dispune, o problemă aşa de curioasă şi de interesantă încât mă gândesc să-l studiez cu orice preţ, chiar de ar fi să repet plimbarea la Bois cu caii tăi.

Edouard a suportat accidentul cu un curaj minunat.

A leşinat, dar n-a scos un strigăt înainte şi nu a vărsat o lacrimă după accident. Îmi vei spune iarăşi că dragostea maternă mă orbeşte. Este însă în trupul acesta atât de plăpând un suflet de fier.

Scumpa noastră Valentine trimite multe urări de bine scumpei voastre Eugénie; eu le îmbrăţişez din tot sufletul.

HÉLOÏSE DE VILLEFORT”

P. S. Caută un mijloc de a veni la mine cu contele de Monte-Cristo. Vreau neapărat să-l mai văd. De altminteri l-am convins pe domnul de Villefort să-i facă o vizită. Nădăjduiesc că el i-o va înapoia.

În timpul serii, evenimentul de la Auteuil forma subiectul conversaţiilor; Albert îi istorisise mamei sale, Château-Renaud la Jockey-Club, Debray în salonul ministrului. În ziarul său, Beauchamp făcu contelui cinstea de a scrie un fapt divers de douăzeci de rânduri care îl puse pe nobilul străin în lumină de erou fată de toate femeile din aristocraţie.

Mulţi bărbaţi se înscriseră pe lista de vizite a doamnei de Villefort ca să aibă dreptul de a repeta vizita în timp util şi de auzi din gura ei amănuntele pitoreştii aventuri.

Domnul de Villefort, aşa cum spusese Héloïse, îmbrăcă un frac negru, îşi puse mănuşi albe şi urcă în cupeul său care în aceeaşi seară se opri la poarta cu numărul 30 a casei de pe Champs-Elysées.