Capitolul XI Ideologie

Dacă Monte-Cristo ar fi trăit de mai multă vreme în lumea pariziană, el ar fi apreciat la valoarea sa gestul domnului de Villefort.

Bine văzut la curte, indiferent dacă regele făcea parte din ramura mare sau din ramura mică a dinastiei, indiferent dacă ministrul care guverna era liberal sau conservator. Bucurându-se de reputaţia isteţimii în rândurile tuturor, aşa cum se bucură, în general, oamenii care n-au suferit vreodată un eşec politic; duşmănit de mulţi, dar protejat de câţiva, fără să fie totuşi iubit, domnul de Villefort avea una din acele înalte poziţii în magistratură şi se menţinea la această înălţime ca un Harloy sau ca un Molé. Salonul său reîntinerit de o soţie tânără şi de o fiică de abia 18 ani, din prima căsătorie, nu era mai puţin unul din acele saloane severe din Paris unde se respectă tradiţiile şi religia etichetei. Politeţea rece, fidelitatea absolută în principiile guvernării, un dispreţ profund pentru teorii şi teoreticieni, ura profundă împotriva ideologilor, iată elementele vieţii interioare şi publice afişate de domnul de Villefort.

Domnul de Villefort nu era numai magistrat, era aproape diplomat. Relaţiile sale cu vechea curte, despre care vorbea întotdeauna cu demnitate şi deferenţă, îl făceau respectat de curtea cea nouă şi ştia atâtea lucruri încât nu numai că era menajat totdeauna, dar uneori era şi consultat. Poate că situaţia era alta dacă ei ar fi putut să se descotorosească de domnul de Villefort. El ocupa însă, ca acei seniori feudali, rebeli faţă de suzeranul lor, o fortăreaţă inexpugnabilă. Fortăreaţa aceasta era funcţia sa de procuror regal, ale cărei avantaje le exploata de minune şi pe care n-ar fi părăsit-o decât pentru a se alege deputat şi a înlocui astfel neutralitatea cu opoziţia.

În general, domnul de Villefort primea sau făcea puţine vizite. Soţia sa îndeplinea obligaţia aceasta pentru el, lucru cunoscut în lumea unde rezerva lui era atribuită îndeletnicirilor grave şi numeroase de magistrat, când în realitate nu era decât un calcul orgolios şi o chintesenţă de aristocraţie sau aplicarea axiomei: Prefă-te că te stimezi şi vei fi stimat, axiomă de o sută de ori mai folositoare în societatea noastră decât aceea a grecilor: Cunoaşte-te pe tine însuţi, înlocuită azi prin arta mai puţin anevoioasă şi mai avantajoasă de a-i cunoaşte pe alţii.

Pentru prietenii săi, domnul de Villefort era un protector puternic. Pentru duşmani, un adversar surd, dar înverşunat; pentru indiferenţi, statuia legii întruchipată în om: atitudine semeaţă, fizionomie impasibilă, privire cenuşie şi scrutătoare, iată omul al cărui piedestal, patru revoluţii îngrămădite cu iscusinţă una peste alta, mai întâi îl construiseră şi pe urmă îl cimentaseră.

Domnul de Villefort avea reputaţia de a fi omul cel mai puţin curios şi mai puţin banal din Franţa. Dădea în fiecare an câte un bal şi nu se arăta decât un sfert de oră, adică mai puţin de patruzeci şi cinci de minute decât se arăta regele alor săi. Nu era văzut niciodată, nici la teatre, nici la concerte, nici în vreun local public. Uneori, dar foarte rar, făcea o partidă de whist şi lumea avea grijă atunci să-i aleagă jucători vrednici de el: vreun ambasador, vreun arhiepiscop, vreun prinţ, vreun prezident sau, în sfârşit, vreo ducesă.

Acesta era omul a cărui trăsură se oprise dinaintea porţii lui Monte-Cristo.

Valetul îl anunţă pe domnul de Villefort în momentul în care contele, aplecat peste o masă mare, urmărea pe o hartă un itinerariu de la Saint-Petersburg în China.

Procurorul regal intră cu pasul grav şi apăsat cu care intra în tribunal: era acelaşi om sau, mai bine-zis, continuarea aceluiaşi om pe care l-am văzut altădată substituit la Marsilia. Natura, consecventă cu exemplarele ei rare, nu schimbase nimic într-însul. Din subţire, el devenise slab, din palid devenise galben. Ochii erau adânciţi în fundul capului, iar ochelarii de aur păreau să facă parte din figură. Exceptând cravata albă, restul costumului său era absolut negru, iar culoarea funebră nu era brăzdată decât de panglica roşie, subţire, ce trecea imperceptibil prin butonieră şi care părea o linie de sânge schiţată cu penelul.

Oricât de stăpân fu pe sine, Monte-Cristo, răspunzându-i la salut, examină, cu vădită curiozitate, pe magistratul care, bănuitor din deprindere şi oarecum neîncrezător în minunile sociale, era mai dispus să vadă un nobil străin – aşa fusese denumit Monte-Cristo —, un cavaler de industrie venit să exploateze un nou teatru sau un răufăcător evadat, decât un prinţ al Sfântului Scaun sau un sultan din O mie şi una de nopţi.

— Domnule, începu Villefort cu tonul acela chelălăitor, folosit de magistraţi în perioadele lor oratorice şi de care nu pot sau nu vor să se lepede în conversaţie. Domnule, serviciul pe care l-aţi făcut ieri soţiei şi fiului meu îmi impun datoria de a vă mulţumi. Vin deci să mă achit de această datorie şi să exprim toată recunoştinţa.

Rostind cuvintele acestea, ochiul sever al magistratului nu pierduse nimic din aroganţa-i obişnuită. Articulase vorbele cu glasul său de procuror general, cu înţepeneala inflexibilă a gâtului şi a umerilor care-i făcea – repetăm – pe linguşitorii săi să spună că era statuia însufleţită a legii.

— Domnule, răspunse contele, la rându-i cu răceală, sunt foarte fericit că am putut să păstrez un fiu mamei sale, căci se zice că sentimentul matern este cel mai sfânt dintre toate, iar fericirea aceasta vă va dispensa, domnule, de îndeplinirea unei datorii a cărei executare mă onorează – fără îndoială – căci ştiu că domnul de Villefort nu e darnic cu favoarea ce mi face – dar care, oricât de preţioasă ar fi, nu valorează pentru mine cât satisfacţia interioară.

Uimit de ieşirea aceasta la care nu se aştepta, Villefort tresări ca un soldat ce simte lovitura sub armura ce-l acoperă şi o cută a buzei dispreţuitoare arătă că, din capul locului, nu-l socotea pe contele de Monte-Cristo un gentilom adevărat.

Aruncă ochii în juru-i pentru a lega de un subiect conversaţia căzută, care părea că, în cădere, s-a sfărâmat.

Văzu harta pe care Monte-Cristo o cerceta când intrase el şi reluă:

— Vă ocupaţi de geografie, domnule? E un studiu bogat, în special pentru dumneavoastră care, după câte se spun, aţi văzut tot atâtea ţări câte se găsesc pe atlasul acesta.

— Da, domnule, răspunse contele, am vrut să fac asupra speciei umane, în totalitatea ei, ceea ce dumneavoastră practicaţi zilnic pe excepţii, adică un studiu fiziologic. Am gândit că mi-ar fi mai uşor să descind apoi de la tot la parte, decât de la parte la tot. O axiomă algebrică vrea să se procedeze de la cunoscut la necunoscut şi nu de la necunoscut la cunoscut… Dar luaţi loc, domnule, vă rog.

Şi Monte-Cristo arătă cu mâna procurorului regal un jilţ spre care acesta fu obligat să înainteze, în timp ce el nu avu nevoie decât să se aşeze în cel peste care stătea îngenuncheat în momentul în care procurorul regal intrase. Contele se găsi astfel întors pe jumătate spre vizitatorul său, cu spatele la fereastră şi cu cotul sprijinit pe harta geografică ce forma deocamdată obiectul conversaţiei, conversaţie care lua, aşa cum făcuse la Morcerf şi la Danglars, o întorsătură cu totul analoagă, dacă nu situaţiei, cel puţin personajelor.

— A, filosofaţi! Reluă Villefort după o clipă de tăcere în răstimpul căreia, ca un atlet ce întâlneşte un adversar tare, făcuse provizie de forţă. Domnule, vă dau cuvântul meu de onoare că dacă, asemeni dumneavoastră, n-aş avea nimic de făcut, aş căuta o îndeletnicire mai puţin tristă.

— Aveţi dreptate, domnule, zise Monte-Cristo, iar omul este o omidă urâtă pentru cel care îl studiază la microscopul solar. Aţi spus însă, îmi pare, că eu nu am ce face. Dumneavoastră credeţi că aveţi ceva de făcut? Sau, pentru a vorbi mai limpede, credeţi că ceea ce faceţi merită osteneala de a se numi ceva?

Uimirea lui Villefort spori la această a doua lovitură dată de ciudatul adversar. De multă vreme magistratul nu auzise spunându-i-se un astfel de paradox sau, mai bine-zis, pentru prima oară îl auzea.

Procurorul regal ţinu să răspundă.

— Domnule, sunteţi străin şi – aţi spus singur, îmi pare – o parte din viaţa dumneavoastră s-a scurs în ţări orientale; nu ştiţi deci cât de prudentă şi de cântărită e la noi justiţia care, în ţinuturile barbare, este expeditivă.

— Ba da, domnule; pede claudo antic. Ştiu, căci, în special, m-am ocupat de justiţia tuturor ţărilor, făcând o comparaţie între justiţia naturală şi procedura criminală a naţiunilor. Trebuie să spun, domnule, că am găsit mai apropiată de inima lui Dumnezeu legea aceasta a popoarelor primitive, adică legea talionului.

— Domnule, dacă legea aceasta ar fi adoptată, spuse procurorul regal, ea ar simplifica foarte mult codurile noastre şi dintr-o dată magistraţii noştri n-ar mai avea de făcut mare lucru.

— Poate că lucrul se va întâmpla; ştiţi că invenţiile merg de la compus la simplu şi că simplu este întotdeauna perfecţiunea.

— Până atunci, domnule, spuse magistratul, codurile noastre există cu articolele lor contradictorii scoase din obiceiuri galice, din legi romane, din aplicări france; iar cunoaşterea tuturor acestor legi nu se capătă, veţi recunoaşte, fără lucrări îndelungi şi e nevoie de studiu pentru a dobândi cunoaşterea aceasta. Iar pentru a nu uita cunoştinţele o dată dobândite, e nevoie de o mare putere a minţii.

— Sunt de aceeaşi părere, domnule. Dar ceea ce dumneavoastră ştiţi în legătură cu codul francez, eu ştiu nu numai în legătură cu acest cod, dar în legătură cu codurile tuturor naţiunilor: legile engleze, turceşti, japoneze, hinduse îmi sunt la fel de familiare ca şi legile franceze şi aveam deci dreptate să spun că relativ (ştiţi că totul e relativ, domnule) la tot ce am făcut aveţi puţin de făcut şi că relativ la ce am învăţat mai aveţi încă multe de învăţat.

— În ce scop însă aţi învăţat toate acestea? Întrebă Villefort, uimit.

Monte-Cristo zâmbi.

— Văd că, în ciuda reputaţiei de om superior care vi s-a creat, dumneavoastră vedeţi orice lucru din punctul de vedere material şi vulgar al societăţii, începând cu omul şi sfârşind cu omul, adică din punctul de vedere cel mai restrâns şi mai îngust care a fost permis inteligenţei umane să-l îmbrăţişeze.

— Explicaţi-vă, domnule, spuse Villefort, din ce în ce mai uimit; nu vă înţeleg… Tocmai bine.

— Spun, domnule, că având ochii fixaţi asupra organizării sociale a naţiunilor, nu vedeţi decât resorturile maşinii şi nu pe lucrătorul sublim care o pune în mişcare. Spun că nu recunoaşteţi în faţa şi în jurul dumneavoastră decât pe titularii locurilor ale căror brevete au fost semnate de miniştri sau de un rege şi că oameni pe care Dumnezeu i-a pus deasupra titulaturilor, miniştri şi regi, dându-le să urmărească o misiune în loc să umple un loc, spun că aceştia scapă scurtei dumneavoastră vederi. Caracteristica slăbiciunii omeneşti cu organe debile şi incomplete. Tobias vedea îngerul care îi aducea vederea sub forma unui tânăr obişnuit. Naţiunile considerau pe Atila, care avea să le nimicească, drept un cuceritor ca toţi cuceritorii şi a trebuit ca ei să-şi destăinuiască misiunile lor cereşti pentru a fi recunoscute. A trebuit ca unul să spună: „Eu sunt îngerul Domnului” şi altul: „Eu sunt biciul lui Dumnezeu”, pentru ca esenţa divină a amândurora să fie revelată.

— În cazul acesta, spuse Villefort, tot mai uimit şi crezând că vorbeşte cu un iluminat sau cu un nebun, dumneavoastră vă socotiţi una din aceste făpturi extraordinare pe care le-aţi amintit?

— De ce nu? Spuse cu răceală Monte-Cristo.

— Mă iertaţi, domnule, reluă Villefort buimăcit, dar mă veţi scuza dacă, prezentându-mă la dumneavoastră, nu ştiam că mă prezint unui om ale cărui cunoştinţe şi al cărui spirit depăşesc cunoştinţele obişnuite şi spiritul obişnuit al oamenilor. Nu e obiceiul la noi, nefericiţi corupţi de civilizaţie, ca nobilii care posedă, ca dumneavoastră, o avere imensă, cel puţin aşa se spune – remarcaţi că eu nu întreb, ci numai repet – nu e obiceiul, spun, ca privilegiaţii bogăţiilor să-şi piardă timpul cu speculaţii sociale, cu visuri filosofice făcute cel mult pentru consolarea celor pe care soarta i-a dezmoştenit de bunurile pământului.

— O, domnule, aţi ajuns va să zică la situaţia eminentă pe care o ocupaţi, fără a admite şi chiar fără a fi întâlnit excepţii şi nu vă exersaţi niciodată privirea, care ar avea, totuşi, atâta nevoie de fineţe şi de siguranţă, să ghicească dintr-o dată asupra cărui om a căzut? Un magistrat n-ar trebui să fie, nu cel mai bun aplicator al legii, nu cel mai şiret interpret al obscurităţilor şicanei, ci o sondă de oţel pentru încercarea inimilor, o piatră pentru încercarea aurului din al cărui aliaj, în proporţie mai mare sau mai mică, este făurit totdeauna un suflet?

— Domnule, spuse Villefort, pe cuvântul meu de onoare, mă copleşiţi, căci n-am auzit niciodată pe cineva vorbind astfel.

— Aceasta pentru că aţi rămas închis, în permanenţă, în cercul condiţiunilor generale şi pentru că nu aţi îndrăznit niciodată să vă înălţaţi cu un fâlfâit de aripă în sferele superioare pe care Dumnezeu le-a populat cu făpturi invizibile sau excepţionale.

— Şi admiteţi, domnule, că sferele acestea există şi că făpturile excepţionale şi invizibile se amestecă printre noi?

— De ce nu? Vedeţi oare aerul pe care îl respiraţi şi fără de care n-aţi putea să trăiţi?

— În cazul acesta nu vedem nici făpturile despre care pomeniţi?

— Ba da, le vedeţi, când Dumnezeu îngăduie ca ele să se materializeze. Le atingeţi, le loviţi cu cotul, le vorbiţi şi ele vă răspund.

— O, mărturisesc, spuse Villefort zâmbind, că aş vrea tare mult să fiu prevenit când una dintre aceste fiinţe se va găsi în contact cu mine.

— Aţi fost servit după plac, domnule; căci aţi fost prevenit adineauri şi chiar acum vă previn eu.

— Aşadar, dumneavoastră?

— Sunt una dintre aceste făpturi excepţionale, da, domnule şi cred că până astăzi nici un om nu s-a găsit într-o situaţie asemănătoare cu a mea. Regatele regilor sunt limitate, fie prin munţi, fie prin râuri, fie printr-o schimbare de moravuri, fie printr-o mutaţie de limbaj. Regatul meu e mare cât lumea, căci eu nu sunt nici italian, nici francez, nici hindus, nici american, nici spaniol: sunt cosmopolit. Nici o ţară nu poate să spună că m-am născut într-însa. Numai Dumnezeu ştie ce ţinut mă va vedea murind. Adopt toate obiceiurile, vorbesc toate limbile, mă credeţi francez – nu-i aşa?

— Căci vorbesc franceza cu aceeaşi uşurinţă şi puritate ca dumneavoastră. Ei, bine, Ali, nubianul meu, mă crede arab. Bertuccio, administratorul meu, mă crede italian; Haydée, sclava mea; mă crede grec. Înţelegeţi deci că, nefiind al nici unei ţări, necerând protecţia nici unei stăpâniri, nerecunoscând nici un om ca frate al meu, nu mă paralizează sau nu mă opreşte niciunul din scrupulele sau obstacolele care îi opresc pe puternici. Nu am decât doi adversari, nu voi spune învingători, căci prin stăruinţă îi supun: distanţa şi timpul. Al treilea şi cel mai cumplit, e condiţia mea de om muritor. Numai aceasta mă poate opri în drumul pe care merg şi mai înainte de a fi atins ţinta spre care tind; restul e calculat de mine. Ceea ce oamenii numesc şansele soartei, adică ruina, schimbarea, eventualităţile, le-am prevăzut pe toate, iar dacă unele mă pot atinge, niciuna nu mă poate răsturna. Exceptând doar cazul că voi muri, am să fiu totdeauna ceea ce sunt. De aceea vă spun lucruri pe care nu le-aţi auzit niciodată, nici chiar din gura regilor, căci regii au nevoie de dumneavoastră, iar celorlalţi oameni le este frică. Cine nu-şi spune într-o societate aşa de ridicol organizată ca a noastră: „Poate că într-o zi voi avea de a face cu procurorul regal?”

— Dar, dumneavoastră puteţi să spuneţi, domnule, căci, din moment ce locuiţi în Franţa, sunteţi în mod firesc supus legilor franceze.

— Ştiu, răspunse Monte-Cristo. Dar când mă duc într-o ţară, încep să studiez, prin mijloace proprii, toţi oamenii de la care pot avea ceva de nădăjduit sau de temut şi ajung să-i cunosc tot aşa de bine şi poate chiar mai bine decât se cunosc ei. Rezultatul este că procurorul regal cu care aş avea de a face, oricare ar fi acesta, va fi cu siguranţă mai stânjenit decât mine.

— Ceea ce înseamnă, zise Villefort cu ezitare, că natura omenească fiind slabă, socotiţi că orice om a săvârşit… Greşeli.

— Greşeli… Sau crime, răspunse Monte-Cristo cu neglijenţă.

— Şi că numai dumneavoastră, printre oamenii pe care nu-i recunoaşteţi fraţi – aţi spus-o singur, reluă Villefort cu glasul uşor alterat —, sunteţi desăvârşit?

— Nu desăvârşit, răspunse contele. Impenetrabil, atâta tot. Dar să lăsăm aceasta, domnule, dacă discuţia vă displace. Eu nu sunt mai ameninţat de justiţia dumneavoastră decât sunteţi dumneavoastră de puterea mea de previziune.

— Nu, nu, spuse cu însufleţire Villefort, care se temea, desigur, să nu arate că părăseşte terenul, nu. Prin conversaţia dumneavoastră, sclipitoare şi aproape sublimă, m-aţi ridicat deasupra nivelului comun. Noi nu mai vorbim, ci dizertăm. Ştiţi ce adevăruri crude îşi spun uneori teologii pe catedrele Sorbonei sau filosofii în disputele lor. Să presupunem că facem teologie socială şi filosofic teologică. Vă voi spune următoarele, oricât de grele vi s-ar părea: frate, te jertfeşti orgoliului; te afli deasupra altora, dar deasupra dumitale e Dumnezeu.

— Deasupra tuturora, domnule! Răspunse Monte-Cristo, cu un accent aşa de profund încât Villefort se înfioră fără voie. Orgoliul meu este pentru oameni şerpi totdeauna gata să se ridice împotriva celui care îi întrece cu fruntea fără a-i strivi cu piciorul. Depun însă acest orgoliu în faţa lui Dumnezeu, care m-a scos din neant pentru a mă face ceea ce sunt.

— În cazul acesta, domnule conte, vă admir, spuse Villefort care, pentru prima dată în decursul ciudatului dialog, întrebuinţa formula aristocratică faţă de străinul căruia până atunci nu-i spusese decât domnule. Da, vă spun, dacă sunteţi într-adevăr tare, într-adevăr superior, într-adevăr sfânt sau impenetrabil – ceea ce, aveţi dreptate, e aproape tot una —, fiţi superb, domnule; e legea dominaţiilor. Aveţi cu toate acestea vreo ambiţie?

— Am una, domnule.

— Care?

— Am fost şi eu o dată, aşa cum aceasta i s-a întâmplat oricui, înălţat de Satan pe muntele cel mai înalt al pământului; când am ajuns acolo, el mi-a arătat lumea întreagă şi, aşa cum spusese cândva lui Christ, mi-a spus şi mie: „Copil al oamenilor, ce vrei tu pentru a mă adora?” Am meditat atunci îndelung, căci de multă vreme o ambiţie grozavă îmi devora cu adevărat inima; pe urmă i-am răspuns: „Ascultă, am auzit vorbindu-se totdeauna de Providenţă şi cu toate astea nu am văzut-o niciodată şi nici n am văzut altceva care să-i semene. De aceea cred că ea nu există. Vreau să fiu Providenţa, căci ceea ce cunosc mai frumos, mai mare şi mai sublim pe lume este a răsplăti şi a pedepsi”. Dar Satan coborî capul şi scoase un suspin. „Te înşeli, spuse el. Providenţa există. Atât numai că tu n-o vezi, deoarece – fiică a lui Dumnezeu – ca este invizibilă ca părintele ei. N-ai văzut nimic care să-i semene, deoarece ea procedează prin mijloace ascunse şi merge pe căi întunecoase. Tot ce pot să fac pentru tine e să-ţi dau unul din agenţii acestei Providenţe”. Târgul fu încheiat. Poate că îmi voi pierde sufletul, dar nu are a face, reluă Monte-Cristo şi chiar dacă târgul s-ar strica, l-aş încheia din nou.

Villefort îl privea pe Monte-Cristo cu uimire.

— Domnule conte, întrebă el, aveţi rude?

— Nu, domnule, sunt singur pe lume.

— Foarte rău.

— De ce? Întrebă Monte-Cristo.

— Pentru că aţi fi putut vedea un spectacol de natură să vă zdrobească orgoliul. Spuneţi că nu vă temeţi decât de moarte?

— Nu spun că mă tem, spun că numai ea mă poate opri.

— Dar bătrâneţea?

— Misiunea mea va fi îndeplinită înainte de a îmbătrâni.

— Şi nebunia?

— Era să devin nebun şi cunoaşteţi axioma: non bis în idem. O axiomă criminală care, în consecinţă, este de resortul dumneavoastră.

— Domnule, continuă Villefort, mai este ceva de temut în afară de moarte, de bătrâneţe sau de nebunie: de exemplu, apoplexia, lovitura aceasta de trăsnet care vă izbeşte fără să vă distrugă şi după care, totuşi, totul s-a sfârşit. Sunteţi încă dumneavoastră şi cu toate acestea nu mai sunteţi. Dumneavoastră care semănaţi ca Ariel cu îngerul, nu mai sunteţi decât o masă inertă care, asemeni lui Calibanoa, seamănă cu bestia. Aceasta se numeşte, după cum vă spuneam în limba omenească, apoplexie. Veniţi, vă rog, să continuaţi conversaţia la mine, domnule conte, într-o zi când veţi dori să întâlniţi un adversar capabil de a vă înţelege şi lacom de a vă combate. Vi-l voi arăta pe părintele meu, domnul Noirtier de Villefort, unul dintre cei mai aprinşi iacobini ai revoluţiei franceze, adică cea mai sclipitoare cutezanţă pusă în serviciul celei mai viguroase organizaţii. Un om care nu văzuse, poate, ca dumneavoastră, toate regatele pământului, dar ajutase la zguduirea unuia dintre cele mai puternice, un om care, ca dumneavoastră, se pretindea trimisul, nu al lui Dumnezeu, ci al Fiinţei supreme, nu al Providenţei, ci al Fatalităţii. Ei bine, domnule, ruperea unui vas sanguin într-un lob al creierului a nimicit totul, nu într-o zi, nu într-o oră, ci într-o secundă. În ajun, domnul Noirtier, fost iacobin, fost senator, fost carbonar, râzând de ghilotină, de puşcă, de pumnal, domnul Noirtier care se juca cu revoluţiile, domnul Noirtier, pentru care Franţa nu era decât un vast joc de şah ai cărui pioni, ale cărui tunuri, ai cărui cavaleri şi a cărui regină trebuiau să dispară numai pentru ca regele să fie mat, domnul Noirtier aşa de temut era a doua zi, bietul domn Noirtier, un bătrân nemişcat, supus voinţei celei mai slabe făpturi din casă, adică nepoatei sale Valentine. Un cadavru mut şi îngheţat, care nu trăieşte fără suferinţă decât pentru a da timpului răgazul să ajungă, fără zguduituri, la descompunerea-i totală.

— Oh, domnule, spectacolul acesta nu e ciudat, nici pentru ochii, nici pentru cugetul meu. Sunt întrucâtva medic şi, asemeni confraţilor mei, am căutat în multe rânduri sufletul în materia vie sau în materia moartă; şi, ca şi Providenţa, cl a rămas invizibil ochilor mei, deşi prezent în inima mea. O sută de autori, de la Socrate, Seneca, Sfântul Augustin, Gall, au făcut, în proză sau în versuri, apropierea pe care aţi făcut-o dumneavoastră: înţeleg cu toate acestea că suferinţele unui părinte pot să opereze mari schimbări în spiritul fiului său. Voi veni, domnule, deoarece binevoiţi să mă invitaţi, pentru a contempla în folosul smereniei mele cumplitul spectacol care întristează, desigur, foarte mult casa dumneavoastră.

— Aşa ar fi, desigur, dacă Dumnezeu nu mi-ar fi dat o largă compensaţie. În faţa bătrânului care coboară, târându-se spre mormânt, sunt doi copii care intră în viaţă: Valentine, o fiică din prima mea căsătorie cu domnişoara Renée de Saint-Méran şi Edouard, fiul căruia i-aţi salvat viaţa.

— Ce concluzie trageţi din compensaţia aceasta, domnule? Întrebă Monte-Cristo.

— Conchid, domnule, răspunse Villefort, că părintele meu, rătăcit de pasiuni, a săvârşit câteva din acele greşeli care scapă justiţiei omeneşti, dar care cheamă justiţia lui Dumnezeu şi că Dumnezeu, nevoind să pedepsească decât o persoană, l-a lovit doar pe el.

Cu zâmbetul pe buze, Monte-Cristo gemu din adâncul inimii, încât, dacă Villefort ar fi putut să-l audă, l-ar fi pus pe goană.

— Cu bine, domnule, reluă magistratul, care se sculase şi vorbea în picioare. Vă părăsesc, ducând cu mine o amintire de stimă care, nădăjduiesc, va putea să vă fie plăcută când mă veţi cunoaşte mai bine. Căci eu nu sunt, orice s-ar zice, un om banal. De altminteri, v-aţi făcut în doamna Villefort o prietenă eternă.

Contele salută şi se mărgini să-l însoţească până la uşa cabinetului pe Villefort, care ajunse la trăsura sa precedat de doi lachei care, la un semnal al stăpânului lor, se grăbeau să o deschidă.

Apoi, după ce procurorul regal dispăru:

— Ajunge cu atâta otravă, spuse Monte-Cristo, scoţând cu eforturi un zâmbet. Acum, când inima mea e plină de ea, să căutăm antidotul.

Şi, bătând o dată în gong, îi spuse lui Ali:

— Eu urc la doamna, peste o jumătate de oră trăsura să fie gata.