Capitolul IX Credit nelimitat
A doua zi, pe la două după-amiază, o caleaşcă la care erau înhămaţi doi admirabili cai englezeşti, se opri în faţa porţii lui Monte-Cristo. Un bărbat îmbrăcat într-un frac albastru, cu nasturi de mătase de aceeaşi culoare, cu vestă albă brăzdată de un lanţ enorm de aur şi cu pantaloni de culoarea alunei, cu părul atât de negru, căzând peste sprâncene încât ai fi ezitat să-l crezi natural, într-atât de armonizat părea cu un bărbat între 50 şi 55 de ani şi care căuta să pară de 40, îşi băgă capul prin portiera unui cupeu pe panoul căreia era zugrăvită o coroană de baron, îşi trimise groomul să întrebe pe portar dacă domnul conte de Monte-Cristo este acasă.
În aşteptare, insul examină cu atenţie atât de minuţioasă, încât devenea aproape impertinent, exteriorul casei, atât cât se poate distinge din grădină şi livreaua celor câţiva servitori care se zăreau. Ochii omului erau vii, dar mai de grabă şireţi decât spirituali. Buzele lui erau aşa de subţiri încât, în loc să se proiecteze în afară, intrau în gură. În sfârşit, lăţimea şi proeminenţa pomeţilor, semn sigur de viclenie, prăbuşirea frunţii, umflăturile tâmplelor care, depăşind cu mult urechile late ale fiinţelor de rând, vădeau pentru orice fizionomist un caracter aproape respingător al personajului foarte recomandabil pentru ochii lumii prin caii admirabili, prin diamantul enorm pe care-l purta la cămaşă şi prin panglica roşie care se întindea de la o butonieră la alta a fracului.
Groomul bătu în fereastra portarului şi întrebă:
— Aici locuieşte domnul conte de Monte-Cristo?
— Excelenţa sa locuieşte aci, răspunse portarul, dar…
Îl întrebă pe Ali din ochi.
Ali făcu un semn negativ.
— Dar?… întrebă groomul.
— Dar Excelenţa sa nu primeşte, răspunse portarul.
— Poftim, în cazul ăsta, cartea de vizită a stăpânului meu, domnul baron Danglars. Predă-o contelui de Monte-Cristo şi spune-i că, mergând la Cameră, stăpânul meu s-a abătut din drum, pentru a avea onoarea să-l vadă.
— Eu nu vorbesc Excelenţei sale, spuse portarul. Comisionul îl face valetul.
Groomul se întoarse la trăsură.
— Ei, ce e? Întrebă Danglars.
Ruşinat de lecţia pe care o primise, copilul îi comunică stăpânului răspunsul dat de portar.
— A, va să zică domnul acesta e un prinţ căruia i se spune Excelenţă şi cu care numai valetul are dreptul să vorbească. Nu e nimic, de vreme ce are credit la mine, am să-l văd când va avea nevoie de bani.
Şi Danglars se trânti în fundul trăsurii, strigând vizitiului astfel ca să se poată auzi în partea cealaltă a drumului:
— La Camera deputaţilor.
Printr-un transperant al pavilionului său, Monte-Cristo, înştiinţat la timp, îl văzuse pe baron şi-l studiase printr-un ochean din cele mai bune nu cu mai puţină atenţie decât domnul Danglars când analizase casa, grădina şi livrelele.
— Hotărât lucru, spuse el băgând ocheanul în cutia de fildeş, cu un gest de dezgust – hotărât lucru, urâtă creatură este omul acesta. Cum de nu se recunoaşte în el, de la prima vedere, şarpele cu fruntea turtită, uliul cu craniul bombat şi pasărea de pradă cu ciocul ascuţit? Ali! Strigă el, apoi bătu într-un gong de aramă.
— Ali apăru.
— Cheamă-l pe Bertuccio.
În aceeaşi clipă, Bertuccio intră.
— Excelenţa voastră m-a chemat? Întrebă administratorul.
— Da, domnule, spuse contele. Ai văzut caii care s-au oprit în faţa porţii mele?
— Desigur, Excelenţă, sunt chiar foarte frumoşi.
— Cum se face, spuse Monte-Cristo, încruntând sprâncenele, că după cum ţi-am cerut cei mai frumoşi cai din Paris, mai există alţi doi cai tot atât de frumoşi ca ai mei şi nu se găsesc în grajdurile mele?
Văzând încruntarea sprâncenelor şi auzind tonul sever al vocii, Ali plecă capul.
— Nu e vina ta, bunul meu Ali, îi spuse contele în limba arabă, cu o blândeţe pe care n-ai fi crezut că o poţi întâlni, nici în glasul şi nici pe chipul său. Tu nu te pricepi la cai englezeşti.
Chipul lui Ali se însenină.
— Domnule conte, spuse Bertuccio, caii despre care vorbiţi nu erau de vânzare.
Monte-Cristo înălţă din umeri:
— Află, domnule administrator, că orice şi oricând e de vânzare pentru cine ştie să ofere preţul.
— Domnul Danglars i-a plătit cu 16.000 de franci, domnule conte.
— Ei bine, trebuia să oferi 32 000; el e bancher şi un bancher nu pierde niciodată ocazia de a-şi dubla capitalul.
— Domnul conte vorbeşte serios? Întrebă Bertuccio.
Monte-Cristo îl privi pe administrator uimit că cineva îndrăzneşte să-i pună o întrebare.
— Astă-seară, spuse el, am de făcut o vizită. Vreau ca aceşti doi cai să fie puşi, cu hamuri noi, la trăsura mea.
Bertuccio se retrase, salutând; se opri lângă uşă:
— La ce oră face Excelenţa sa vizita, întrebă el.
— La cinci.
— Voi atrage Excelenţei voastre atenţia că sunt orele două, se încumetă administratorul.
— Ştiu, se mulţumi să răspundă Monte-Cristo.
Apoi, întorcându-se spre Ali:
— Plimbă toţi caii prin faţa doamnei; să aleagă perechea care îi va plăcea şi să-mi trimită vorbă dacă vrea să cineze cu mine: în cazul acesta, masa se va servi la domnia-sa. Du-te. Când cobori, trimite-mi valetul.
Ali abia dispăruse şi valetul intră.
— Domnule Baptistin, îi spuse contele, eşti în serviciul meu de un an. E timpul de încercare pe care îl impun de obicei oamenilor mei. Eşti pe placul meu.
Baptistin se înclină.
— Rămâne de ştiut dacă şi eu îţi sunt pe plac.
— O, domnule conte! Se grăbi Baptistin să spună.
— Ascultă până la capăt, reluă contele. Câştigi o mie cinci sute de franci pe an, adică salariul unui bun şi brav ofiţer care îşi riscă viaţa în fiecare zi; ai o masă pe care mulţi şefi de birou, servitori nenorociţi, infinit mai ocupaţi decât dumneata, şi-ar dori-o. Eşti servitor, dar ai la dispoziţie alţi servitori care se îngrijesc de rufăria şi îmbrăcămintea dumitale. În afară de câştigul de 1.500 de franci, mai furi din cumpărăturile pe care le faci pentru toaleta mea aproape alţi 1.500 de franci pe an.
— O, Excelenţă!
— Nu mă plâng, domnule Baptistin, este firesc ce faci, dar doresc să te opreşti aici. Nu vei găsi nicăieri un post la fel cu acela pe care norocul ţi l-a dat. Nu-mi bat niciodată slugile, nu înjur niciodată, nu mă înfurii niciodată, iert totdeauna o greşeală, însă niciodată o neglijenţă sau o uitare. Ordinele mele sunt de obicei scurte, dar limpezi şi precise. Prefer să le repet de două şi chiar de trei ori, decât să le văd rău interpretate. Sunt destul de bogat ca să ştiu tot ce vreau şi foarte serios te previn. Dacă aş afla că ai vorbit despre mine, în bine sau în rău, că ai comentat faptele mele, că ai supravegheat conduita mea, ai pleca de la mine imediat. Eu nu-mi avertizez servitorii decât o dată. Eşti avertizat, pleacă.
Baptistin se înclină şi făcu trei sau patru paşi înapoi.
— Ia, stai, reluă contele. Uitasem să-ţi spun că, în fiecare an, eu pun o anumită sumă pe numele oamenilor mei. Cei pe care îi concediez pierd fatalmente banii aceştia, care revin celor ce rămân şi care vor avea drept asupra lor după moartea mea. Eşti de un an la mine, averea dumitale a început să se formeze. Înmulţeşte-o.
Cuvântarea aceasta ţinută de faţă cu Ali, care rămânea impasibil, deoarece nu înţelegea un cuvânt franţuzesc, produse asupra domnului Baptistin un efect pe care îl vor înţelege toţi cei care au studiat fiziologia servitorului francez.
— Voi căuta să mă conformez întru totul dorinţelor Excelenţei voastre, spuse el. Mă voi modela, de altminteri, după Ali.
— O, nu, spuse contele cu o răceală de marmură. Ali are multe defecte în afară de calităţile sale. Nu îl lua ca exemplu, căci este o excepţie. El n-are leafă, nu e servitor, e sclavul, e câinele meu. Dacă s-ar abate de la datoria sa, nu l-aş alunga, l-aş ucide.
Baptistin făcu ochii mari.
— Te îndoieşti? Întrebă Monte-Cristo.
Şi îi repetă lui Ali cuvintele pe care le spusese în franţuzeşte lui Baptistin.
Ali ascultă, zâmbi, se apropie de stăpân, puse un genunchi în pământ şi îi sărută cu respect mâna.
Acest mic corolar al lecţiei puse capac uimirii valetului.
Contele îi făcu semn lui Baptistin să iasă şi lui Ali să-l urmeze. Trecură amândoi în cabinetul său şi acolo vorbiră îndelung.
La orele cinci, contele bătu de trei ori în gong. O bătaie îl chema pe Ali, două pe Baptistin, trei pe Bertuccio.
Administratorul intră.
— Caii mei, spuse Monte-Cristo.
— Sunt la trăsură, Excelenţă, răspunse Bertuccio. Să-l însoţesc pe domnul conte?
— Nu. Vizitiul, Baptistin şi Ali. Numai ei.
Contele coborî şi văzu înhămaţi la trăsura sa caii pe care îi admirase de dimineaţă la trăsura lui Danglars.
Când trecu pe lângă ei le aruncă o privire.
— Într-adevăr, sunt frumoşi şi ai făcut bine că i-ai cumpărat. Atât numai că ai fost în oarecare întârziere.
— Excelenţă, spuse Bertuccio, am întâmpinat dificultăţi până să-i am şi au costat foarte scump.
— Dar nu sunt frumoşi? Întrebă contele.
— Dacă Excelenţa voastră e mulţumită, spuse Bertuccio, totul e bine. Unde merge Excelenţa voastră?
— În strada Chaussée-d'Antin, la domnul baron Danglars.
Conversaţia avu loc pe peron. Bertuccio făcu un pas pentru a coborî prima treaptă.
— Aşteaptă, domnule, spuse Monte-Cristo, oprindu-l. Am nevoie de un teren pe malul mării, în Normandia de exemplu, între Le Hâvre şi Boulogne. Precum vezi, îţi dau spaţiu. Ar trebui ca pe domeniul acesta să fie un mic port, un mic golf unde să poată intra şi să stea corveta mea. Ea nu pluteşte decât la cincisprezece picioare de apă. Vasul va fi gata să pornească în larg la orice oră din zi sau noapte când voi da semnalul. Te vei informa la toţi notarii în privinţa unei proprietăţi în condiţiile pe care ţi le explic. După ce vei lua cunoştinţă, te vei duce s-o vizitezi, iar dacă eşti mulţumit o vei cumpăra pe numele dumitale. Corveta e în drum spre Fécamp, nu-i aşa?
— In seara în care am părăsit Marsilia, am văzut-o pornind în larg.
— Şi iahtul?
— Iahtul are ordin să rămână la Martigues.
— Bine. Vei coresponda din timp în timp cu căpitanii care le comandă, ca să n-adoarmă.
— Iar în ce priveşte corabia cu aburi?
— Care e la Châlons?
— Da.
— Aceleaşi ordine ca şi pentru vasele cu pânze.
— Bine.
— Îndată după cumpărarea proprietăţii, vei rândui popasuri din zece în zece leghe pe drumul spre nord şi spre sud.
— Excelenţa voastră poate să conteze pe mine.
Contele făcu un semn de mulţumire, coborî treptele, sări în trăsura care, purtată în trapul cailor minunaţi, nu se opri decât în faţa palatului bancherului.
Danglars prezida o comisie numită pentru o cale ferată când i se anunţă vizita contelui de Monte-Cristo. Şedinţa era de altminteri aproape terminată.
Auzind numele contelui, se ridică.
— Domnilor, spuse, adresându-se colegilor săi, dintre care câţiva erau membri onorabili ai uneia sau ai celeilalte Camere, iertaţi-mă dacă vă părăsesc astfel: închipuiţi-vă însă că firma Thomson şi French din Roma îmi trimite pe un anume conte de Monte-Cristo, deschizându-i la mine credit nelimitat. E gluma cea mai nostimă pe care corespondenţii mei din străinătate şi-au îngăduit-o până acum cu mine. Înţelegeţi că mi-au stârnit curiozitatea şi că mă aflu încă sub imperiul ei. Am trecut azi-dimineaţă pe la aşa-zisul conte. Dacă ar fi un conte adevărat, înţelegeţi că n-ar fi aşa de bogat. Domnul nu era vizibil. Ce ziceţi: nu e aşa că maestrul Monte-Cristo îşi dă aere de alteţă sau de femeie frumoasă? De altminteri casa, situată pe Champs-Elysées şi care este a lui – m-am informat —, mi s-a părut curată. Dar un credit nelimitat, reluă Danglars, râzând cu viclenia-i caracteristică, îl face pretenţios pe bancherul la care e deschis creditul. Mă grăbesc deci să-l văd pe omul nostru. Am impresia unei mistificări. Ei însă nu ştiu cu cine au de-a face; cine va râde la urmă va râde mai bine.
Mântuind cuvintele acestea şi dându-le o emfază care îi umflă nările, domnul baron se despărţi de musafirii săi şi trecu într-un salon pictat în alb şi aur, salon ce stârnea multă vâlvă pe Chaussée-d'Antin.
Aici poruncise el să fie introdus vizitatorul pentru a-i lua ochii de la primă vedere.
Contele stătea în picioare, examinând câteva copii de Albane şi Fattore, care fuseseră vândute bancherului ca fiind originale şi care, deşi copii, erau mult superioare zorzoanelor de pe plafon.
La zgomotul pe care Danglars îl făcu intrând, contele se întoarse.
Danglars salută uşor din cap şi făcu semn contelui să se aşeze într un jilţ de lemn poleit, căptuşit cu satin alb-auriu.
Contele luă loc.
— Cu domnul de Monte-Cristo am cinstea să vorbesc?
— Iar eu, răspunse contele, cu domnul baron Danglars, cavaler al Legiunii de Onoare, membru al Camerei deputaţilor.
Monte-Cristo repetă toate titlurile pe care le găsise pe cartea de vizită a baronului.
Danglars simţi lovitura şi îşi muşcă buzele.
— Scuzaţi-mă, domnule, spuse el, că v-am acordat de la început titlul sub care mi-aţi fost anunţat. Ştiţi însă că noi trăim sub un regim popular şi că eu sunt un reprezentant al intereselor poporului.
— Astfel că, răspunse Monte-Cristo, rămânând cu deprinderea de a vi se spune baron, aţi pierdut-o pe aceea de a spune altora conte.
— A, întrucât mă priveşte, nu ţin câtuşi de puţin la titlu, răspunse Danglars cu neglijenţă. M-au numit baron şi m-au făcut cavaler al Legiunii de Onoare pentru câteva servicii care…
— Dar aţi abdicat de la titlurile dumneavoastră aşa cum au făcut altădată domnii de Montmorency şi Lafayette? Era un frumos exemplu de urmat, domnule.
— Nu prea, glăsui Danglars stânjenit. Înţelegeţi că pentru servitori…
— Da, pentru oamenii dumneavoastră vă numiţi monsenior; pentru ziarişti vă numiţi domn; şi pentru mai marii dumneavoastră, cetăţean. Nuanţe foarte aplicabile stăpânirii constituţionale. Înţeleg perfect.
Danglars îşi strânse buzele: văzu că pe terenul acesta nu se poate măsura cu Monte-Cristo. Încercă deci să revină pe un teren care-i era mai familiar.
— Domnule conte, spuse el înclinându-se, am primit un aviz al casei Thomson şi French.
— Sunt încântat, domnule baron. Permiteţi-mi să vă tratez aşa cum vă tratează oamenii dumneavoastră. Este un obicei rău, căpătat în ţări unde sunt încă baroni, tocmai pentru că nu se mai fac baroni. Zic, sunt încântat, nemaifiind nevoie să mă mai prezint singur, lucru care e totdeauna stânjenitor. Spuneaţi, deci, că aţi primit un aviz…
— Da, confirmă Danglars. Vă mărturisesc însă că nu am înţeles bine sensul.
— Hm!
— Şi am avut onoarea să trec pe la dumneavoastră, spre a vă cere câteva explicaţii.
— Cereţi-le, domnule, vă ascult.
— Scrisoarea, spuse Danglars, e la mine îmi pare (scotoci în buzunar). Da, iat-o. Scrisoarea deschide domnului conte de Monte-Cristo un credit nelimitat asupra casei mele.
— Şi ce vedeţi nelămurit întrasta, domnule baron?
— Nimic, domnule, dar cuvântul nelimitat…
— Ei, bine, cuvântul acesta nu-i franţuzesc? Înţelegeţi, e scris de anglo-germani.
— O, ba da, domnule şi nu e nimic de obiectat în privinţa gramaticii, dar nu tot aşa este în privinţa contabilităţii.
— Casa Thomson şi French, întrebă Monte-Cristo, cu aerul cel mai naiv pe care putu să-l ia, nu e oare după părerea dumneavoastră, domnule baron, absolut sigură? La naiba, lucrul m-ar indispune, căci am oarecare fonduri plasate la ea!
— Este absolut sigură, răspunse Danglars cu un zâmbet aproape batjocoritor. Dar, în materie de finanţe, sensul cuvântului nelimitat atât de vag…
— Pe cât e de… Nelimitat?
— Tocmai asta voiam să spun domnule. Iar vagul e îndoială şi – spune înţeleptul – când eşti în îndoială, abţine-te.
— Ceea ce înseamnă, reluă Monte-Cristo, că dacă firma Thomson şi French e dispusă la nebunii, casa Danglars nu e dispusă să-i urmeze exemplul.
— Cum adică, domnule conte?
— Da, nici vorbă. Domnii Thomson şi French îşi fac afacerile fără chibzuinţă, domnul Danglars are însă o limită. El e un înţelept, cum spu-nea adineauri.
— Domnule, răspunse orgolios bancherul, nimeni nu se poate încă măsura cu casa mea.
— În cazul acesta se pare că voi începe eu, răspunse Monte-Cristo cu răceală.
— Ce vă îndreptăţeşte?
— Explicaţiile pe care mi le cereţi, domnule şi care aduc a ezitări.
Danglars îşi muşcă buzele. Pentru a doua oară era bătut şi, de data aceasta, pe terenul său. Politeţea sa ironică era prefăcută şi atingea extrema apropiată, care este impertinenţa.
Dimpotivă, Monte-Cristo zâmbea cu cea mai desăvârşită graţie şi lua când voia un aer naiv ce-i asigura multe avantaje.
— În sfârşit, domnule, spuse Danglars, după un moment de tăcere, voi încerca să mă fac înţeles, rugându-vă să fixaţi dumneavoastră înşivă suma pe care vă propuneţi s-o ridicaţi de la mine.
— Dar, domnule, reluă Monte-Cristo, hotărât să nu piardă un deget de teren în discuţie, dacă am cerut un credit nelimitat asupra dumneavoastră, e că tocmai nu ştiam de ce sume voi avea nevoie.
Bancherul socoti că, în sfârşit, venise momentul să ia ofensiva. Se răsturnă în jilţu-i şi, cu un zâmbet greoi, orgolios, zise fără ezitare:
— O, domnule. Vă veţi putea convinge că cifra casei Danglars, deşi limitată, poate satisface exigenţele cele mai largi şi chiar dacă aţi cere un milion…
— Poftim?
— Spuneam un milion, repetă Danglars cu siguranţa prostiei.
— Ce să fac cu un milion? Întrebă contele. O, domnule, dacă nu mi-ar fi trebuit decât un milion, nu ceream să mi se deschidă un credit pentru atâta lucru. Un milion? Dar eu am întotdeauna un milion în portofel sau în trusa mea de voiaj.
Şi Monte-Cristo scoase dintr-un carneţel, unde ţinea cărţile de vizită, două bonuri a câte cinci sute de mii de franci asupra tezaurului, plătibile la purtător. Un om ca Danglars trebuia răpus, nu pişcat. Lovitura de măciucă îşi făcu efectul: bancherul se clătină simţind că-i vine ameţeală. Holbă asupra lui Monte-Cristo nişte ochi buimăciţi, ale căror lumini se dilatară peste măsură.
— Haide, mărturisiţi-mi, spuse Monte-Cristo, că suspectaţi casa Thomson şi French. Doamne, e cât se poate de simplu. Am prevăzut cazul şi, deşi străin în afaceri, mi-am luat precauţii. Poftim alte două scrisori la fel cu cea care vă este adresată. Una e a casei Arstein şi Eskeles din Viena, asu-pra domnului baron de Rotschild, alta a casei Baryng din Londra, asupra domnului Laffitte. Spuneţi un cuvânt, domnule şi vă voi scuti de orice grijă, prezentându-mă la una sau alta din aceste două case.
Danglars era învins. Deschise tremurând vizibil scrisoarea din Germania şi pe cea din Londra, pe care contele i le întindea cu vârful degetelor, verifică autenticitatea semnăturilor cu o minuţiozitate care ar fi fost insultătoare pentru Monte-Cristo dacă n-ar fi ţinut seama de buimăceala bancherului.
— O, domnule, sunt aici trei semnături care valorează milioane, spuse Danglars, sculându-se ca pentru a saluta puterea aurului personificată în omul din faţa sa. Trei credite nelimitate asupra caselor noastre! Iertaţi-mă, domnule conte, dar, încetând să fiu neîncrezător, pot rămâne încă uimit.
— O casă ca a dumneavoastră n-ar putea să se mire, spuse Monte-Cristo cu toată politeţea. Veţi putea, deci, să-mi trimiteţi niscai bani, nu-i aşa?
— Vorbiţi, domnule, conte. Sunt la dispoziţia dumneavoastră.
— Ei bine, reluă Monte-Cristo, acum când ne înţelegem – căci ne înţelegem, nu-i aşa?
Danglars făcu un semn afirmativ din cap.
— Şi când nu mai aveţi îndoieli… Continuă Monte-Cristo.
— O, domnule conte, exclamă bancherul, n-am avut nici o clipă.
— Nu. Doreaţi o dovadă, atâta tot. Ei bine, repetă contele, acum când ne înţelegem, când nu mai aveţi îndoieli, să fixăm, dacă vreţi, o sumă generală pentru primul an: de exemplu, şase milioane.
— Fie şase milioane, spuse Danglars sufocat.
— Dacă am nevoie de mai mult, reluă maşinal Monte-Cristo, vom adăuga. Nu cred însă că voi rămâne decât un an în Franţa şi nu cred să depă-şesc cifra în decursul acestui an… În sfârşit, vom vedea… Pentru început, vă rog să-mi trimiteţi cinci sute de mii de franci mâine – voi fi acasă până la amiază – şi, de altminteri, dacă nu sunt, voi lăsa o chitanţă administratorului meu.
— Banii vor fi la dumneavoastră mâine, la zece dimineaţa, domnule conte, răspunse Danglars. Vreţi aur, bilete de bancă sau argint?
— Jumătate aur şi jumătate bancnote.
Şi contele se ridică.
— Sunt dator să vă mărturisesc un lucru, domnule conte, spuse Danglars la rându-i. Îmi închipui că am noţiuni exacte asupra tuturor marilor averi din Europa şi totuşi averea dumneavoastră, care îmi pare considerabilă, mi-era, vă declar, absolut necunoscută. E de dată recentă?
— Nu, domnule, răspunse Monte-Cristo, dimpotrivă, este de dată foarte veche. Ea era un tezaur de familie care nu putea fi atins şi ale cărui dobânzi acumulate au triplat capitalul; epoca fixată de testator s-a împlinit numai de câţiva ani: prin urmare, numai de câţiva ani mă folosesc de el, iar neştiinţa dumneavoastră în această privinţă este cât se poate de firească. Îl veţi cunoaşte de altminteri mai bine, în scurtă vreme.
Şi contele îşi însoţi cuvintele cu unul din acele surâsuri palide care îl înspăimântau aşa de mult pe Franz d'Épinay.
— Cu gusturile şi cu intenţiile dumneavoastră, continuă Danglars, veţi desfăşura în capitală un lux ce ne va strivi pe noi, toţi milionarii aceştia mici. Cu toate acestea, deoarece îmi păreţi amator, căci îmi priveaţi tablourile când am intrat, vă cer permisiunea de a vă arăta galeria mea: numai tablouri vechi, tablouri de maeştri garantaţi; nu-mi plac modernii.
— Aveţi dreptate, domnule, căci ei au, în genere, un mare defect: acela de a nu fi avut încă timpul să devină vechi.
— Pot să vă arăt câteva statui de Thorwaldsen, de Bartoloni, de Cano-va, toţi artişti străini. Precum vedeţi, nu apreciez artiştii francezi.
— Aveţi dreptul să fiţi nedrept cu ei, domnule, sunt compatrioţii dumneavoastră.
— Toate acestea însă pentru mai târziu, după ce vom fi făcut o cunoştinţă mai strânsă. Pentru astăzi mă mulţumesc, dacă îmi permiteţi, să vă prezint doamnei baroane Danglars. Scuzaţi-mi stăruinţa, domnule conte, dar un client ca dumneavoastră face aproape parte din familie.
Monte-Cristo se înclină în semn că accepta onoarea pe care financiarul voia să i-o facă.
Danglars sună. Apăru un lacheu îmbrăcat cu o livrea strălucitoare.
— Doamna baroană e acasă? Întrebă Danglars.
— Da, domnule baron, răspunse lacheul.
— Singură?
— Nu, doamna are lume.
— Nu e indiscret să vă prezint societăţii, domnule conte? Sunteţi incognito?
— Nu, domnule baron, spuse Monte-Cristo, zâmbind. Nu-mi recunosc acest drept.
— Şi cine e la doamna? Domnul Debray? Întrebă Danglars cu o bonomie care îl informă pe Monte-Cristo asupra secretelor transparente de interior ale financiarului şi îl făcu să zâmbească în sine.
— Da, domnule baron, domnul Debray, răspunse lacheul.
Danglars făcu un semn din cap.
Apoi, întorcându-se spre Monte-Cristo:
— Domnul Lucien Debray e un vechi prieten al nostru, secretar intim al ministrului de interne. Soţia mea a făcut un compromis căsătorindu-se cu mine, căci ea aparţine unei vechi familii: e o domnişoară de Servières, văduvă din prima căsătorie a domnului colonel marchiz de Nargonne.
— Nu am avut onoarea să o cunosc pe doamna Danglars; l-am întâlnit însă pe domnul Lucien Debray.
— Aha, exclamă Danglars, dar unde?
— La domnul de Morcerf.
— A, îl cunoaşteţi pe micul viconte? Întrebă Danglars.
— Ne-am cunoscut la Roma, în timpul carnavalului.
— A, da, spuse Danglars. Am auzit, îmi pare, de o aventură ciudată cu nişte bandiţi, nişte hoţi, în ruine. A fost salvat de acolo în chip miraculos. Dacă nu mă înşel a povestit ceva soţiei şi fiicei mele când s-a înapoiat din Italia.
— Doamna baroană îi aşteaptă pe domni, spuse lacheul înapoindu-se.
— Pornesc înaintea dumneavoastră pentru a vă arăta drumul, spuse Danglars, înclinându-se.
— Iar eu vă urmez, îi răspunse Monte-Cristo.
