Capitolul VII Vendeta
— De unde doreşte domnul conte să reiau firul? Întrebă Bertuccio.
— De unde vrei, spuse Monte-Cristo, deoarece nu ştiu absolut nimic.
— Îmi închipuiam totuşi că domnul abate Busoni i-a spus Excelenţei voastre.
— Da, câteva amănunte, fără îndoială, dar de atunci au trecut şapte, opt ani şi am uitat totul.
— În cazul acesta pot, fără teamă că o voi plictisi pe Excelenţa voastră…
— Haide, domnule Bertuccio, haide, îmi vei ţine loc de gazetă de seară.
— Lucrurile datează din 1815.
— Aha, este cam mult de atunci, remarcă Monte-Cristo.
— Da, domnule şi cu toate acestea cele mai mărunte detalii sunt aşa de vii în memoria mea, de parcă s-ar fi întâmplat ieri. Aveam un frate, un frate mai mare, care era în serviciul împăratului. Ajunsese locotenent într-un regiment format în întregime din corsicani. Fratele acesta era singurul meu prieten. Rămăsesem orfani, eu la 5 ani, el la 18. Mă crescuse ca şi cum aş fi fost fiul lui. În 1814, sub Bourboni, el se însurase. Împăratul se înapoia din insula Elba, fratele meu reintră îndată în servici şi, rănit uşor la Waterloo, se retrase împreună cu armata dincolo de Loira.
— Dar dumneata îmi povesteşti istoria celor O sută de zile, domnule Bertuccio şi ea e încheiată dacă nu mă înşel.
— Scuzaţi-mă, Excelenţă, însă aceste prime amănunte sunt necesare şi mi-aţi făgăduit că veţi asculta cu răbdare.
— Haide, haide, am spus numai o vorbă.
— Într-o zi primirăm o scrisoare. Trebuie să vă spun că noi locuiam în cătunul Rogliano, la marginea capului Cersica. Scrisoarea venea de la fratele meu, care ne spunea că armata era concediată şi că se înapoia prin Châteauroux, Clairmont-Ferrand, Le Puy şi Nimes. Mă ruga ca, dacă am ceva bani, să-i trimit la Nimes unui cunoscut al nostru, hangiu, cu care aveam oarecare legături.
— De contrabandă.
— O, domnule conte, omul trebuie să trăiască.
— Desigur, continuă.
— Îl iubeam din tot sufletul pe fratele meu, v-am mai spus, Excelenţă. De aceea, mă hotărâi nu să-i trimit banii, ci să-i duc eu însumi. Aveam o mie de franci. Lăsai cinci sute Assuntei, cumnata mea, luai celelalte cinci sute şi pornii la drum spre Nimes. Era lucru uşor, aveam barca, o încărcătură de tutun pe mare, totul venea în ajutorul planului meu. Dar, după ce făcui încărcătura, vântul deveni potrivnic, astfel că, timp de patru sau cinci zile, n-am putut să intrăm în Rhône. În sfârşit, izbutirăm. Urcarăm până la Arles, lăsai barca între Bellegarde şi Beaucaire şi pornii spre Nimes.
— Ajungem, nu-i aşa?
— Da, domnule. Scuzaţi-mă, dar precum Excelenţa voastră va vedea, nu-i povestesc decât lucrurile absolut necesare. Tocmai atunci aveau loc faimoasele masacre din sud. Doi-trei tâlhari care se numeau Treistaillon, Truphemy şi Graffan, ucideau pe străzi pe toţi cei bănuiţi de bonapartism. Domnul conte a auzit, desigur, despre aceste asasinate.
— Vag. În epoca aceea mă aflam, foarte departe de Franţa. Urmează.
— Când intrai în Nimes, căleai pur şi simplu în sânge. Întâlneai la fiecare pas cadavre: asasinii, organizaţi în bande, ucideau, jefuiau şi ardeau. La vederea acestui carnagiu, mă trecu un fior, nu pentru mine. Eu, simplu pescar corsican, nu prea aveam motive să mă tem. Dimpotrivă, epoca aceea era favorabilă nouă, contrabandiştilor. Mă temeam însă pentru fratele meu, soldat al Imperiului, revenit din armata Loirei cu uniformă şi epoleţi.
Alergai la hangiul nostru. Presimţirile nu mă înşelaseră: fratele meu sosise în ajun la Nimes şi, chiar la poarta celui la care venea să ceară ospitalitate, a fost asasinat. Mă străduii din răsputeri să-i aflu pe ucigaşi, dar nimeni nu îndrăzni să-mi spună numele lor, într-atât se temea de ei lumea. Mă gândii atunci la justiţia franceză despre care mi se vorbise aşa de mult, care nu se teme de nimic şi mă înfăţişai procurorului regal.
— Iar procurorul regal se numea Villefort, nu-i aşa? Întrebă Monte-Cristo cu neglijenţă.
— Da, Excelenţă; venea din Marsilia, unde fusese substituit. Căpătase avansarea graţie zelului său. Se spunea că era unul dintre cei dintâi care anunţaseră guvernului debarcarea din insula Elba.
— Prin urmare, te-ai prezentat la el.
— Domnule, îi spusei, fratele meu a fost asasinat ieri pe străzile oraşului, nu ştiu de cine, dar misiunea dumneavoastră e să aflaţi. Sunteţi aici şeful justiţiei şi justiţiei îi revine datoria de a răzbuna pe cei pe care n-a ştiut să-i apere.
— Şi ce era fratele dumitale? Întrebă procurorul regal.
— Locotenent în batalionul corsican.
— Prin urmare, un soldat al uzurpatorului.
— Un soldat al armatei franceze.
— Ei bine, răspunse el, s-a servit de sabie şi a pierit prin sabie.
— Vă înşelaţi, domnule, a pierit prin pumnal.
— Ce vrei să fac eu? Mă întrebă magistratul.
— Dar v-am spus: vreau să-l răzbunaţi.
— Împotriva cui?
— A asasinilor săi.
— Dar ce, eu îi cunosc?
— Căutaţi-i.
— Pentru ce? Fratele dumitale s-o fi certat cu cineva şi s-o fi bătut în duel. Toţi foştii ostaşi se dedau la excese care le izbuteau sub Imperiu, dar cu care li se înfundă acum. Oamenilor noştri din sud nu le plac nici soldaţii, nici excesele.
— Domnule, reluai eu, nu vă rog pentru mine, eu voi plânge şi mă voi răzbuna; dar bietul meu frate avea o soţie. Dacă mi s-ar întâmpla o nenorocire şi mie, biata fiinţă va muri de foame, căci ea trăia numai prin munca fratelui meu. Cereţi pentru ea o mică pensie de la guvern.
— Fiecare revoluţie are catastrofele ei, răspunse domnul de Villefort. Fratele dumitale a fost victima acesteia. E o nenorocire, dar guvernul nu datorează pentru asta nimic familiei dumitale. Dacă ar trebui să judecăm toate răzbunările pe care partizanii uzurpatorului le-au săvârşit împotriva partizanilor regelui când, la rândul lor, dispuneau de putere, poate că astăzi fratele dumitale ar fi condamnat la moarte. Ceea ce se întâmplă e foarte natural, căci e legea represaliilor.
— Cum, domnule, strigai eu, e cu putinţă să-mi vorbiţi aşa, dumneavoastră, un magistrat?
— Toţi corsicanii sunt nebuni, pe onoarea mea! Răspunse domnul Villefort. Ei cred că şi acum compatriotul lor e împărat. Eşti în întârziere, dragă. Trebuia să vii să-mi spui asta acum două luni. Astăzi e prea târziu. Pleacă, iar dacă nu pleci, dau ordin să fii alungat.
Îl privii o clipă să văd dacă mai puteam nădăjdui ceva de la o nouă rugăminte. Omul era de piatră. M-apropiai de el:
— Ei bine, îi spusei în şoaptă, deoarece îi cunoaşteţi pe corsicani, ştiţi desigur cum îşi ţin ei cuvântul. Socotiţi că s-a făcut bine cu răpunerea fratelui meu care era bonapartist, deoarece dumneavoastră sunteţi regalist. Uite, eu, care de asemeni sunt bonapartist, vă declar un lucru: că vă voi ucide. Vă declar din momentul acesta vendeta. Aşadar, ţineţi seama şi păziţi-vă. Căci, la prima ocazie când ne vom găsi faţă în faţă, ultimul dumneavoastră ceas va fi sunat. Şi, mai înainte ca el să se trezească din uimire, deschisei uşa şi fugii.
— Hm, cu figura dumitale cinstită faci lucrurile astea, domnule Bertuccio? Ba încă unui procuror regal? Se miră Monte-Cristo. Mă rog, ştia el măcar ce înseamnă cuvântul vendeta?
— Ştia aşa de bine, că, din clipa aceea, nu mai ieşi singur. Se zăvorî în casă şi mă puse în urmărire. Din fericire, stăteam aşa de bine ascuns încât nu putu să mă găsească. Îl cuprinse frica. Tremura la gândul de a mai întârzia în Nimes. Solicită mutarea şi, deoarece era într-adevăr un om influent, fu numit la Versailles. Dumneavoastră ştiţi însă că distanţa nu există pentru un corsican care a jurat să se răzbune pe duşmanul său, iar trăsura sa, oricât de bine condusă, n-a fost niciodată cu mai mult de jumătate de zi înaintea mea care, totuşi, o urmăream pe jos.
…Important nu era să-l ucid. Găsisem prilejul de o sută de ori; trebuia să-l ucid fără ca să fiu descoperit şi, mai cu seamă, fără să fiu arestat. De acum încolo nu-mi mai aparţineam: trebuia să o ocrotesc şi s-o hrănesc pe cumnata mea. Îl pândii pe domnul de Villefort timp de trei luni. Timp de trei luni el nu făcu un pas, o plimbare, fără ca privirea mea să nu-l însoţească în tot locul. Aflai în cele din urmă că venea în taină la Auteuil. Îl însoţii şi aici şi-l văzui intrând în casa unde ne aflăm acum. Atât numai că, în loc să intre ca toată lumea prin poarta cea mare de la stradă, venea, fie călare, fie cu trăsura, lăsa trăsura sau calul la han şi intra prin portiţa pe care o vedeţi colo.
Monte-Cristo făcu din cap un semn care dovedea că distinge, într-adevăr, în întuneric intrarea indicată de Bertuccio.
— Nu mai aveam treabă la Versailles, aşa că mă stabilii la Auteuil şi mă informai. Dacă voiam să-l prind, de bunăseamă că aici trebuia să întind cursa. Casa aparţinea, după cum portarul i-a spus Excelenţei voastre, domnului de Saint-Méran, socrul lui Villefort. Domnul de Saint-Méran locuia la Marsilia, ca atare locuinţa aceasta nu-i folosea. De aceea se spunea că o închiriase unei tinere văduve, care nu era cunoscută decât sub numele de Baroana.
Într-adevăr, într-o seară, privind pe deasupra zidului, văzui o femeie tânără şi frumoasă care se plimba singură prin grădina pe care nici o fereastră străină n-o domina. Privea mereu spre portiţă şi înţelesei că în seara aceea îl aştepta pe domnul de Villefort. Când fu îndeajuns de aproape de mine, pentru ca, în ciuda întunericului, să-i pot distinge trăsăturile, văzui o femeie tânără, frumoasă, de 18, 19 ani, înaltă şi blondă. Deoarece era îmbrăcată cu un capot simplu şi nimic nu-i ascundea talia, observai că era însărcinată şi că sarcina părea destul de înaintată. După câteva momente se deschise portiţa. Intră un bărbat şi tânăra femeie alergă cât putu mai repede în întâmpinarea lui. Se îmbrăţişară, se sărutară cu dragoste şi intra-ră împreună în casă.
Bărbatul era domnul de Villefort. Socotii că la ieşire, mai cu seamă dacă ieşea noaptea, avea să străbată singur grădina în toată lungimea ei.
— Ai aflat apoi numele femeii? Întrebă contele.
— Nu, Excelenţă, răspunse Bertuccio. Veţi vedea că n-am avut timp să-l aflu.
— Urmează.
— Poate că în seara aceea, reluă Bertuccio, aş fi putut să-l ucid pe procurorul regal; dar nu cunoşteam încă destul de bine grădina în toate amănuntele ei. Mă temui că n-am să-l pot ucide fulgerător şi că, dacă alerga cineva la strigătele lui, n-am să pot fugi. Amânai hotărârea pentru întâlnirea viitoare şi, pentru ca nimic să nu-mi scape, închiriai o odăiţă ce dădea spre stradă. Peste trei zile, pe la şapte seara, văzui ieşind din casă un servitor călare ce porni pe drumul spre Sèvres. Îmi închipuii că se ducea la Versailles. Nu mă înşelam. După trei ceasuri, omul se înapoia acoperit de praf. Mesajul său era terminat. După zece minute, un alt bărbat, pe jos, înfăşurat într-o manta, deschise portiţa grădinii, portiţă care fu încuiată în urma lui. Coborâi repede. Măcar că nu văzusem chipul lui Villefort, îl recunoscui după bătaia inimii mele. Străbătui strada, ajunsei la o piatră pusă în colţul zidului şi de pe care privisem în grădină întâia oară. De data aceasta, nu mă mulţumii să privesc, scosei cuţitul din buzunar, mă încredinţai că vârful era ascuţit bine şi sării peste zid. Prima mea grijă a fost să alerg la poartă. El lăsase cheia înăuntru, împingând numai zăvorul. Nimic nu-mi împiedica deci fuga înspre partea aceasta. Mă apucai să studiez împrejurimile. Grădina forma un dreptunghi, la mijloc se întindea o peluză de iarbă fină englezească, la colţurile peluzei erau pâlcuri de copaci cu frunzişul stufos, toate acestea laolaltă cu flori de toamnă. Pentru a merge din casă la portiţă, sau de la portiţă la casă, fie că intra, fie că ieşea, domnul Villefort era obligat să treacă pe lângă unul din aceste pâlcuri.
Era sfârşitul lui septembrie. Vântul sufla cu putere, luna palidă, acoperită în fiecare clipă de nori groşi ce lunecau repede pe cer, înălbea nisipul aleilor care duceau spre casă, dar nu putea să străpungă întunericul copacilor stufoşi printre care un om putea rămâne ascuns fără teama de a fi zărit.
Mă ascunsei lângă copacii cei mai apropiaţi pe lingă care Villefort avea să treacă. Abia mă furişasem şi, printre răbufnirile vântului care încovoia copacii deasupra frunţii mele, mi se păru că disting nişte gemete. Ştiţi însă sau, mai bine-zis, nu ştiţi domnule conte, că celui care aşteaptă momentul săvârşirii unui asasinat i se pare totdeauna că aude strigăte înăbuşite. Trecură două ceasuri în răstimpul cărora avui în mai multe rânduri impresia că aud aceleaşi gemete. Miezul nopţii sună. Pe când ultima bătaie vibra încă lugubru şi puternic, zării o licărire luminând ferestrele scării tăinuite pe unde am coborât adineauri şi noi. Uşa se deschise, omul cu manta reapăru. Momentul grozav sosie; dar mă pregătisem atâta vreme pentru acest moment încât nimic din mine nu şovăi. Scosei cuţitul, îl desfăcui şi mă pregătii.
Omul cu manta veni drept spre mine, dar, pe măsură ce înainta în spa-ţiul descoperit, mi se părea că în mâna dreaptă ţinea o armă. Îmi fu frică nu de luptă, ci de un insucces. Când ajunse la câţiva paşi de mine, văzui că ceea ce socotisem o armă nu era decât o cazma. Nu putusem încă ghici în ce scop ţinea o cazma în mână domnul de Villefort, când se opri la marginea pâlcului de copaci, aruncă o privire în juru-i şi începu să sape o groapă. Abia atunci observai că avea ceva în manta şi că aşezase obiectul pe peluză, ca să fie mai liber în mişcări. Mărturisesc că puţină curiozitate se strecură în ura mea: vrui să văd ce face acolo Villefort. Rămăsei nemişcat, cu răsuflarea tăiată. Aşteptai… Apoi îmi veni o idee care se confirmă, văzându-l pe procurorul regal scoţând de sub manta o lădiţă.
Îl lăsai să aşeze lădiţa în groapă şi să tragă pământul peste ea. După aceea, el călcă peste pământul proaspăt, pentru a şterge urma operei noc-turne. Mă năpustii atunci asupra lui şi-i împlântai cuţitul în piept, spunându-i:
— Eu sunt Giovani Bertuccio! Moartea ta pentru fratele meu, comoara ta pentru văduva lui; precum vezi, răzbunarea mea e mai desăvârşită decât nădăjduiam.
Nu ştiu dacă el mi-a auzit cuvintele. Nu cred, căci a căzut fără să scoată un strigăt. Simţii valurile sângelui său ţâşnind fierbinţi pe mâinile şi pe chipul meu; dar eram ameţit, în delir. Sângele mă răcorea în loc să mă ardă. Într-o clipă, dezgropai lădiţa cu ajutorul cazmalei. Apoi, ca să nu se vadă că am scos-o, acoperii la rândul meu groapa, aruncai cazmaua peste zid, mă năpustii prin poarta pe care o încuiai de două ori, luând cheia cu mine.
— Bravo, spuse Monte-Cristo, a fost, după câte văd, un mic asasinat însoţit de furt.
— Nu, Excelenţă, răspunse Bertuccio, o vendeta urmată de despăgubire.
— Dar suma era cel puţin însemnată?
— Nu erau bani acolo.
— A, da, mi-aduc aminte, zise Monte-Cristo. Mi-ai vorbit îmi pare de un copil.
— Întocmai, Excelenţă. Alergai la râu, mă aşezai pe parapet şi, zorit să aflu conţinutul lădiţei, smulsei broasca cu cuţitul. Într-un scutec fin era înfăşurat un copil nou-născut; faţa lui congestionată, mâinile vinete anunţau că sucombase, desigur în urma unei asfixii, pricinuite de cordonul ombilical înfăşurat de după gât; cu toate acestea, pentru că încă nu era rece, şovăii să-l arunc în apa care curgea la picioarele mele. Într-adevăr, peste o clipă, mi se păru că simt o bătaie uşoară în piept. Eliberai gâtul de cordonul care îl înfăşura şi, deoarece fusesem infirmier la spitalul din Bastia, făcui ce ar fi putut să facă un medic în împrejurarea aceasta, adică îi suflai, plin de curaj, aer în plămâni, astfel că, după un sfert de oră de sforţări extraordinare, îl văzui respirând şi auzii un ţipăt ieşind din pieptul lui. Scosei la rândul meu un strigăt, dar un strigăt de bucurie. Dumnezeu nu mă blesteamă deci, îmi spusei, căci îngăduie să redau viaţa unei făpturi omeneşti în schimbul vieţii pe care am răpit-o alteia.
— Şi ce ai făcut cu copilul? Întrebă Monte-Cristo. Era un bagaj destul de împovărător pentru un om care avea nevoie să fugă.
— De aceea, nu mă gândii nici o clipă măcar să-l păstrez. Ştiam însă că există la Paris un azil unde aceste biete fiinţe sunt primite. Trecând dincolo de barieră, declarai că am găsit copilul pe drum şi mă informai. Lădiţa era convingătoare. Scutecele fine arătau că micuţul aparţinea unor părinţi bogaţi. Sângele cu care eram acoperit putea să aparţină tot aşa de bine copilului, ca şi altei făpturi. Nu mi se făcu nici o obiecţie. Mi se indică azilul care se afla la capătul străzii Enfer şi, după ce avui grijă să tai scutecul în două, astfel ca una din cele două litere care îl însemnau să rămână la copil, pe când cealaltă va fi păstrată de mine, depusei povara în turn, sunai şi o rupsei la fugă. După 15 zile mă găseam la Rogliano şi îi spuneam Assuntei:
— Consolează-te, surioară; Israel e mort, dar l-am răzbunat. Ea îmi ceru explicaţii şi îi povestii totul.
— Giovanni, îmi spuse Assunta, ar fi trebuit să aduci copilul. I-am fi ţinut noi loc de părinţii pe care i-a pierdut, l-am fi botezat Benedetto şi, pentru fapta aceasta bună, Dumnezeu ne-ar fi binecuvântat.
Drept orice răspuns, îi dădui jumătate din scutecul pe care îl păstrasem; ca să poată cere copilul dacă vom deveni mai bogaţi.
— Şi ce litere se aflau pe scutec? Întrebă Monte-Cristo.
— Un H şi un N, având deasupra un şirag de baron.
— Dacă nu mă înşel, vrei să spui blazon, domnule Bertuccio. Unde naiba ţi-ai făcut studiile heraldice?
— În serviciul dumneavoastră, domnule conte, se învaţă orice.
— Urmează, sunt curios să ştiu două lucruri.
— Care, Monseniore?
— Ce a devenit băieţaşul. Nu mi-ai spus că era un băieţaş, domnule Bertuccio?
— Nu, Excelenţă. Nu-mi amintesc să vă fi vorbit despre asta.
— A, mi s-a părut. Poate m-am înşelat.
— Nu, nu v-aţi înşelat, căci era într-adevăr un băieţaş; dar Excelenţa voastră spunea că doreşte să ştie două lucruri: care este al doilea?
— Al doilea era crima de care ai fost acuzat când ai cerut un duhovnic şi când abatele Busoni a venit în urma acestei cereri la închisoarea din Nimes.
— Poate că istoria va fi prea lungă, Excelenţă.
— Ce-are a face? Ceasul e abia zece. Ştii că eu nu dorm şi îmi închipui că nici dumneata nu prea simţi nevoia somnului.
Bertuccio se înclină şi reluă istorisirea.
— Pe jumătate ca să alung amintirile care mă asaltau, pe jumătate ca să fac faţă nevoilor bietei văduve, mă apucai din nou, cu ardoare, de meseria de contrabandist, devenită mai uşoară prin slăbirea legilor, slăbire ce urmează totdeauna revoluţiilor. În special coastele sudului erau prost păzite din cauza eternelor răzmeriţe care aveau loc când la Avignon, când la Nimes, când la Uzès. Ne folosirăm de armistiţiul acesta acordat de stăpânire, ca să legăm relaţii cu întregul litoral. De la asasinarea fratelui meu, pe străzile din Nimes nu mai voisem să mă înapoiez în oraşul acesta. De aceea, hangiul cu care făceam afaceri, văzând că nu mai voiam să vin la el, venise el la noi şi întemeiase o sucursală a hanului său pe drumul dintre Bellegarde şi Beaucaire, cu firma La Pont du Gard, aveam astfel, fie în direcţia Aigues-Mortes, fie la Martigues, fie la Bouc o duzină de antrepozite unde depuneam mărfurile şi unde, la nevoie, găseam un refugiu faţă de vameşi şi jandarmi. O meserie care produce mult mai mult decât aceea de contrabandist când o faci cu oarecare inteligenţă şi cu oarecare vigoare. În ce mă priveşte, trăiam în munţi, având acum un îndoit motiv să mă tem de jandarmi şi de vameşi, deoarece aducerea în faţa judecătorilor putea să provoace o anchetă, deoarece ancheta este totdeauna o excursie în trecut şi deoarece în trecutul meu, acum, se putea găsi ceva mai grav decât nişte ţigări intrate prin contrabandă sau niscaiva butoaie cu rachiu circulând fără permisiune. De aceea, preferând de o mie de ori moartea unei arestări, săvârşeam lucruri uimitoare, care în mai multe rânduri îmi dovediră că grija prea mare pentru corpul nostru e aproape singurul obstacol în calea izbândirii acelor proiecte ce au nevoie de o hotărâre rapidă şi de o executare viguroasă. Într-adevăr, după ce ţi-ai jertfit viaţa, nu mai eşti egalul altor oameni sau, mai bine-zis, ceilalţi oameni nu mai sunt egalii tăi şi oricine a luat hotărârea aceasta simte pe dată că forţele i se înzecesc şi că orizontul i se măreşte.
— Filosofie, domnule Bertuccio, îl întrerupse contele. Dar văd că ai făcut aproape de toate în viaţa dumitale.
— O, iertaţi-mă, Excelenţă!
— Nu, nu, filosofia la ceasurile zece şi jumătate seara e cam întârziată. Dar eu n-am altă observaţie de făcut, deoarece o găsesc întemeiată, ceea ce nu se poate spune despre toate filosofiile.
— Isprăvile mele deveniră deci tot mai întinse, tot mai fructuoase. Assunta era gospodină, iar mica noastră avere se rotunjea. Într-o zi, când plecam într-o expediţie, îmi spuse:
— Du-te şi îţi voi pregăti la întoarcere o surpriză.
O întrebai zadarnic, căci nu vru să-mi spună nimic şi plecai.
Expediţia dură aproape şase săptămâni. Fusesem la Lacques să încărcăm untdelemn şi la Livorno să luăm bumbacuri englezeşti. Debarcarea noastră se făcu fără neplăceri, câştigasem şi ne înapoiam voioşi.
Când intrai în casă, primul lucru pe care îl văzui în partea cea mai arătoasă a camerei Assuntei, într-un leagăn somptuos în comparaţie cu restul mobilei, fu un copil cam de şapte, opt luni. Scosei un strigăt de bucurie. Singurele momente de tristeţe pe care le avusesem după asasinarea procurorului regal mi-au fost pricinuite de părăsirea copilului. Se înţelege că remuşcări pentru asasinat în sine nu am avut. Biata Assunta ghicise totul: profitase de absenţa mea şi, având jumătatea scutecului împreună cu însemnarea zilei şi orei precise a depunerii copilului la azil, plecase la Paris şi-l ceruse. N-a întâmpinat nici o împotrivire, copilul i-a fost dat.
O, mărturisesc, domnule conte, că, văzând cum biata făptură dormea în leagăn, pieptul mi s-a umflat şi lacrimile mi-au năpădit ochii!
— Assunta, exclamai, eşti o femeie vrednică şi Providenţa te va binecuvânta.
— Lucrul acesta, spuse Monte-Cristo, e mai puţin adevărat decât filosofia dumitale. E drept, nu e decât credinţă.
— Excelenţă, urmă Bertuccio, aveţi dreptate, căci Dumnezeu l-a însărcinat chiar pe copilul acesta cu pedepsirea mea. Niciodată o fire mai perversă nu s-a manifestat mai de timpuriu şi, cu toate acestea, nu se va putea spune că a fost prost crescut, căci cumnata mea îl trata ca pe un fecior de prinţ. Era un băiat cu figura încântătoare, cu ochii senini, albaştri, cum sunt tonurile faianţelor chinezeşti care se armonizează aşa de bine cu albul lăptos al tonului general. Numai părul de un blond prea aprins dădea chipului său un caracter ciudat, care sporea vioiciunea privirii şi viclenia zâmbetului. Din păcate, un proverb spune că roşcovanul este foarte bun sau foarte rău. E drept, de asemeni, că blândeţea mamei sale i-a încurajat primele înclinări. Copilul, pentru care biata mea cumnată se ducea la târgul din oraş, cale de patru sau cinci leghe, să cumpere primele fructe şi dul-ciurile cele mai fine, prefera portocalelor de Parma şi conservelor de Genova castanele furate de la vecin, sărind gardurile, sau merele uscate în podul acestuia, deşi avea la dispoziţie castanele şi merele din livada noastră.
Într-o zi – Benedetto putea să aibă cinci sau şase ani —, vecinul Vasilio, care, potrivit obiceiurilor ţării noastre, nu-şi încuia nici punga, nici bijuteriile, căci domnul conte ştie foarte bine că în Corsica nu sunt hoţi – vecinul Vasilio ni se plânse că i-a dispărut un ludovic din pungă. Crezurăm că el a socotit greşit, dar pretindea că e sigur de ce spune. În ziua aceea, Benedetto plecase de acasă de dimineaţă, iar noi eram foarte neliniştiţi. Seara se înapoie târând o maimuţă pe care, spunea, o găsise legată la tulpina unui copac. De o lună de zile, pasiunea copilului rău, care nu mai ştia ce să născocească, era să aibă o maimuţă. Un barcagiu care trecuse prin Rogliano şi care avea mai multe maimuţe îi inspirase, fără îndoială, fantezia asta nenorocită.
— În pădurile noastre, îi spusei eu, nu se găsesc maimuţe şi încă maimuţe legate. Mărturiseşte-mi, deci, cum ţi-ai procurat-o pe asta.
Benedetto stărui în minciună, însoţind-o cu amănunte care făceau cinste mai mult închipuirii sale decât sincerităţii. Mă enervai, el începu să râdă. Îl ameninţai, el făcu doi paşi înapoi.
— Nu poţi să mă baţi, spuse el, n-ai dreptul fiindcă nu eşti părintele meu.
N-am aflat niciodată cine îi destăinuise secretul fatal pe care noi îl păstrasem cu atâta grijă. În orice caz, răspunsul, în care copilul se arătă pe deplin aşa cum era, mă înfricoşă aproape şi braţul meu căzu fără să-l atingă pe vinovat. Copilul triumfă, iar victoria îi dădu o cutezanţă aşa de mare încât, din momentul acela, toţi banii Assuntei, a cărei dragoste sporea parcă pe măsură ce el era mai puţin vrednic, fură cheltuiţi pe capricii pe care ea nu ştia cum să le astâmpere, pe nebunii pe care nu avea curajul să le împiedice. Când eu mă găseam la Rogliano, lucrurile mai mergeau cum mergeau; dar de îndată ce plecam, Benedetto devenea stăpânul casei şi lucrurile luau o întorsătură rea. La doar 11 ani, avea, ca tovarăşi, tineri între 18 şi 20 de ani, elementele cele mai rele din Bastia şi din Corte şi încă de pe atunci, pentru câteva pozne care meritau o denumire mai serioasă, justiţia ne dăduse avertismente. Mă înspăimântai. Orice informaţie putea să aibă urmări nefaste. Tocmai atunci eram nevoit să mă depărtez de Corsica, în interesul unei expediţii importante. Chibzuii îndelung şi, pentru a evita anumite nenorociri pe care le presimţeam, mă hotărâi să-l iau pe Benedetto cu mine. Nădăjduiam că viaţa activă şi grea de contrabandist, disciplina aspră de la bord vor schimba caracterul acesta pe cale de corupere, dacă deja nu era prea corupt. Îl luai deci pe Benedetto la o parte şi îi propusei să mă însoţească, învăluind propunerea în tot felul de făgăduieli care pot să cucerească un copil de 12 ani.
El mă lăsă să vorbesc, iar după ce sfârşii, izbucni în râs:
— Eşti nebun, unchiule?
— Aşa îmi spunea când era în bune dispoziţii. Să-mi schimb viaţa pe care o duc cu aceea pe care o duci dumneata, trândăvia mea bună şi plăcută cu munca groaznică a dumitale? Să îndur noaptea frigul şi ziua căldura? Să mă ascund întruna? Când te arăţi să primeşti focuri de puşcă şi toate astea ca să câştigi câţiva bani? Bani am câţi vreau. Mama Assunta îmi dă când îi cer. Vezi bine că aş fi un nătărău primind propunerea dumitale.
Eram buimăcit de cutezanţa şi de judecata lui. Benedetto plecă să se joace cu tovarăşii săi şi-l văzui de departe cum mă arăta lor ca pe un idiot.
— Încântător copil! Murmură Monte-Cristo.
— O, dacă ar fi fost al meu, răspunse Bertuccio, dacă ar fi fost fiul sau cel puţin nepotul meu, l-aş fi adus pe calea cea bună, căci conştiinţa dă puterea. Dar ideea de a bate un copil pe al cărui părinte îl ucisesem făcea, orice îndreptare cu neputinţă. Dădui poveţi bune cumnatei mele, care, în discuţiile noastre, lua mereu apărarea micului nenorocit, şi, deoarece îmi mărturisi că de mai multe ori i-au lipsit sume destul de însemnate, îi arătai un loc unde putea să ascundă mica noastră comoară. În ce mă privea hotărârea mea era luată. Benedetto ştia la perfecţie să citească, să scrie şi să socotească, deoarece, când voia să se apuce de lucru, învăţa într-o zi ceea ce alţii învăţau într-o săptămână. Hotărârea mea, zic, era luată. Trebuia să-l angajez ca secretar pe vreo navă de cursă lungă şi, fără să-l înştiinţez, să-l iau într-o zi şi să-l transport pe bord. În chipul acesta şi recomandându-l căpitanului, viitorul său depindea doar de el. După ce făurii acest plan, plecai în Franţa.
Operaţiile noastre urmau să se desfăşoare acum în golful Lyonului şi ele deveneau tot mai anevoioase, căci ne aflam în 1829. Liniştea era perfect restabilită şi serviciul de coastă devenise din nou mai regulat şi mai sever decât oricând. Supravegherea era sporită momentan şi din cauza târgului care se deschisese la Beaucaire.
Începuturile expediţei noastre decurseră fără piedici. Priponirăm barca – ea avea un fund dublu în care ascundeam mărfurile de contrabandă – printre alte vapoare care străjuiau ţărmurile Rhônului, de la Beaucaire până la Arles. Ajunşi aici, începurăm să descărcăm pe înnoptate mărfurile prohibite şi să le introducem în oraş prin mijlocirea oamenilor care erau în legături cu noi sau a hangiilor la care făceam depozite. Fie că izbânda ne făcuse imprudenţi, fie că am fost trădaţi, într-o zi, pe la cinci după-amiaza, pe când ne pregăteam să ne aşezăm la masă, băieţaşul din serviciul nostru apăru înspăimântat, spunând că a văzut un grup de vameşi venind spre noi. Propriu-zis, nu grupul ne înfricoşa: în fiecare clipă, mai cu seamă atunci, companii întregi dădeau târcoale pe malurile Rhônului; dar ne îngrijorau precauţiile pe care, după spusa copilului, grupul le lua ca să nu fie văzut. Cât ai clipi, furăm în picioare, dar era prea târziu; barca noastră, evident obiectul cercetărilor lor, era înconjurată. Zării printre vameşi câţiva jandarmi; şi pe atât de timid la vederea acestora, pe cât eram de curajos de obicei la vederea altor militari, coborâi în hruba bărcii şi-mi dădui drumul în fluviu, apoi înotai între două ape, nerespirând decât la intervale lungi, astfel că ajunsei fără să fiu văzui într-un şanţ ce dădea din Rhône în canalul care ducea de la Beaucaire la Aigues-Mortes. Ajuns aici, eram salvat, căci puteam să merg de-a lungul şanţului fără să fiu văzut. Intrai deci în canal, fără să întâmpin vreun obstacol. Nu la voia întâmplării apucasem pe drumul acesta. Am mai vorbit Excelenţei voastre de un hangiu din Nimes, care deschise un mic han pe şoseaua Bellegarde-Beaucaire.
— Da, spuse Monte-Cristo, mi-aduc foarte bine aminte. Dacă nu mă înşel, vrednicul om era chiar tovarăşul dumneavoastră.
— Da, răspunse Bertuccio, dar de şapte, opt ani el cedase întreprinderea sa unui fost croitor din Marsilia care, după ce s-a ruinat cu meseria lui, a încercat să facă avere cu alta. Se înţelege că micile învoieli pe care le făcusem cu primul proprietar au fost menţinute cu al doilea. Prin urmare, omului acestuia mă gândeam să-i cer adăpost.
— Şi cum se numea omul? Întrebă contele care părea că începe să acorde oarecare interes povestirii lui Bertuccio.
— Îl chema Gaspard Caderousse, era însurat cu o femeie din satul Carconta şi pe care noi nu o cunoşteam decât după numele satului ei. O biată femeie bolnavă de friguri de baltă, care se stingea încet-încet. Bărbatul era un vlăjgan voinic, între 40 şi 45 de ani, care, de mai multe ori, în împrejurări dificile, ne dovedise curajul şi prezenţa sa de spirit.
— Şi spui, întrebă Monte-Cristo, că lucrurile acestea se petreceau prin anul…
— 1829, domnule conte.
— În ce lună?
— În luna iunie.
— La început sau la sfârşit?
— La 3 iunie, seara.
— Aha, 3 iunie 1829… Bine, continuă.
— Mă gândeam, aşadar, să cer adăpost lui Caderousse. Dar, cum de obicei şi chiar în împrejurări banale, noi nu intram la el prin uşa de la stradă, mă hotărâi să nu mă abat de la regulă, sării peste gardul grădinii, mă furişai târându-mă printre măslinii chirciţi şi printre smochinii sălbatici şi intrai, de teamă ca nu cumva Caderousse să aibă vreun călător în han, într-o odăiţă de sub scară unde, în multe rânduri, petrecusem noaptea la fel de bine ca şi în cel mai bun pat. Odăiţa nu era despărţită de sala de la parterul hanului decât printr-un perete de scânduri în care fuseseră făcute găuri, astfel ca, de acolo, să putem pândi momentul potrivit pentru a ne semnala prezenţa. Mă gândeam, în cazul când Caderousse era singur, să-l înştiinţez că am sosit, să termin la el ospăţul întrerupt de ivirea vameşilor şi să profit de furtuna care ameninţa pentru a ajunge înapoi pe malurile Rhônului şi pentru a afla ce au devenit barca şi conducătorii ei. Mă furişai deci în odăiţă şi făcui bine căci, în momentul acela, Caderousse se înapoia de la drum cu un necunoscut.
Stătui pitit şi aşteptai, nu cu scopul de a afla secretele amfitrionului, ci pentru că nu aveam încotro, de altminteri în mai multe rânduri făcusem la fel.
Omul care îl însoţea pe Caderousse era de bună-seamă un străin din sudul Franţei, unul din acei negustori de bâlci care vin să vândă bijuterii la târgul din Beaucaire şi care, în timp de o lună cât ţine târgul, unde mişună negustori şi cumpărători din toate părţile Europei, fac uneori afaceri de o sută, până la o sută cinzeci de mii de franci.
Caderousse intră repede înaintea străinului. Apoi, văzând sala de jos goală ca de obicei, păzită numai de câinele său, îşi chemă nevasta.
— Carconta, spuse el, preotul acela cumsecade nu ne-a înşelat, diamantul era bun.
Se auzi o exclamaţie voioasă şi aproape imediat scara trosni sub un pas îngreuiat de slăbiciune şi de boală.
— Ce spui? Întrebă femeia mai palidă decât o moartă.
— Spun că diamantul era bun, că dumnealui, unul dintre cei mai de seamă bijutieri din Paris, e gata să ne dea pentru el cincizeci de mii de franci. Însă, pentru a fi siguri că diamantul e într-adevăr al nostru, vrea să-i povesteşti, aşa cum i-am povestit şi eu, prin ce minune a ajuns diamantul în mâinile noastre. Până una alta, domnule, luaţi loc, vă rog, şi, pentru că e zăduf, vă voi aduce ceva răcoritor.
Bijutierul examina cu luare-aminte interiorul hanului şi sărăcia vădită a celor care voiau să-i vândă un diamant ce părea ieşit din sipetul unui prinţ.
— Povestiţi-mi, doamnă, să văd dacă istorisirile se potrivesc una cu alta, spuse el vrând, desigur, să profite de lipsa bărbatului pentru ca femeia să nu fie influenţată de vreun semn al acestuia.
— O, Doamne, începu guraliva femeie, e vorba de o binefacere cerească la care nu ne aşteptam câtuşi de puţin. Închipuiţi-vă, scumpe domn, că soţul meu a fost prieten prin 1814 sau 1815 cu un marinar, anume Edmond Dantès; bietul băiat, pe care Caderousse îl uitase cu totul, nu l-a uitat şi i-a lăsat pe patul de moarte diamantul pe care l-aţi văzut.
— Dar cum de ajunsese el în stăpânirea diamantului? Întrebă bijutierul. Îl avea înainte de a intra în închisoare?
— Nu, domnule, răspunse femeia. Se pare însă că în închisoare a făcut cunoştinţă cu un englez foarte bogat, iar pentru că tovarăşul său de cameră s-a îmbolnăvit şi pentru că Dantès l-a îngrijit ca un frate, englezul i-a lăsat diamantul acesta, când a scăpat de captivitate, bietului Dantès care, mai puţin norocos decât el, a murit în temniţă. La rândul lui, el ni l-a lăsat nouă înainte de a muri, prin vrednicul preot care a venit azi-dimineaţă să mi-l dea.
— Povestirile nu se bat cap în cap, murmură bijutierul; şi, la urma-urmei, întâmplarea poate să fie adevărată, oricât de curioasă pare la prima vedere. Doar asupra preţului nu suntem de acord.
— Cum, nu suntem de acord? Se miră Caderousse. Credeam că v-aţi învoit la preţul pe care îl cerem.
— Eu am oferit patruzeci de mii de franci, spuse bijutierul.
— Patruzeci de mii? Exclamă Carconta. A, nu, cu preţul ăsta nu-l dăm. Preotul ne-a spus că valorează cincizeci de mii de franci fără montu-ră.
— Dar cum îl cheamă pe preot? Întrebă neobositul iscoditor.
— Abatele Busoni, răspunse femeia.
— Va să zică era străin?
— Îmi pare că era un italian de prin împrejurimile Mantovei.
— Arată-mi diamantul să-l mai văd o dată, spuse bijutierul. De multe ori cu pietrele te înşeli la prima vedere.
Caderousse scoase din buzunar o cutiuţă de piele neagră, o deschise şi o dădu bijutierului. La vederea diamantului mare cât o nucă – mi-l amintesc de parcă l-aş vedea şi acum —, ochii Carcontei scânteiară de lăcomie.
— Dar dumneata ce gândeai despre toate acestea, domnule care asculţi la uşi? Întrebă Monte-Cristo. Credeai în povestea asta frumoasă?
— Da, Excelenţă. Eu nu-l priveam pe Caderousse ca pe un om rău şi nu-l socoteam în stare de o crimă sau de un furt.
— Credinţa aceasta onorează mai mult inima decât experienţa dumitale, domnule Bertuccio. Îl cunoscuseşi pe acel Edmond Dantès despre care era vorba?
— Nu, Excelenţă. Nu auzisem niciodată până atunci de el şi după aceea n-am mai auzit decât o singură dată, din gura abatelui Busoni, când l am văzut în închisoarea din Nimes.
— Bine, urmează.
— Bijutierul a luat inelul din mâna lui Caderousse şi a scos din buzunar un cleşte mic de oţel şi două balanţe de aramă; apoi a îndepărtat cârligele de aur care fixau piatra în inel, a scos diamantul din alveolă şi l-a cântărit cu luare-aminte în balanţă.
— Merg până la patruzeci şi cinci de mii de franci, spuse el, dar mai mult nu dau o centimă. De altminteri, pentru că atâta valorează diamantul, am luat cu mine exact suma asta.
— O, n-are a face, spuse Caderousse, mă înapoiez cu dumneata la Beaucaire pentru restul de cinci mii de franci.
— Nu, se împotrivi bijutierul, înapoind inelul şi diamantul lui Caderousse. Mai mult nu merită, ba chiar îmi pare rău că am oferit suma asta, deoarece piatra are un cusur pe care nu-l văzusem la început; n-are a face însă, eu mă ţin de cuvânt. Am spus 45.000 de franci şi nu-mi iau vorba înapoi.
— Puneţi cel puţin diamantul la loc în inel, spuse Caraconta înăcrită.
— Adevărat, o aprobă bijutierul şi aşeză piatra la locul ei.
— Bine, bine, spuse Caderousse, băgând cutia în buzunar. Îl vom vinde altuia.
— Da, reluă bijutierul, dar cu altul n-o să meargă aşa de uşor. Altul nu se va mulţumi cu lămuririle pe care mi le-aţi dat. Nu e firesc ca un om cum eşti dumneata să aibă un diamant de 50.000 de franci. El o să-i înştiinţeze pe magistraţi, va trebui găsit abatele Busoni, iar preoţii care dau diamante de 2.000 de ludovici sunt rari. Justiţia va începe prin a te aresta, a te trimite la închisoare, iar dacă se ajunge la constatarea că eşti nevinovat, vei fi scos după o şedere de trei, patru luni, inelul se va fi rătăcit pe la grefă sau ţi se va da o piatră falsă care va preţui trei franci, în locul unui diamant în valoare de 55.000, poate, însă a cărui cumpărare – vei recunoaşte şi dumneata – e legată de anumite riscuri.
Caderousse şi nevasta se cercetară din ochi.
— Nu, spuse Caderousse, nu suntem îndestul de bogaţi ca să pierdem 5.000 de franci.
— Cum vrei, scumpe prieten, spuse bijutierul. Adusesem totuşi, cum vezi, bănetul. Şi scoase dintr-un buzunar un pumn de aur, trecându-l pe dinaintea ochilor uluiţi ai hangiului, iar dintr-altul, un pachet cu bancnote.
O luptă grea se dădea în mintea lui Caderousse: cutiuţa de piele pe care o tot întorcea în mână nu corespundea parcă pentru el, ca valoare, sumei enorme ce îi lua ochii. Se întoarse spre nevastă.
— Tu ce zici? O întrebă în şoaptă.
— Dă-l, dă-l, spuse ea. Dacă se înapoiază la Beaucaire fără diamant, o să ne denunţe; şi cum spune, cine ştie dacă îl mai găsim vreodată pe abatele Busoni.
— Bine, fie acceptă Caderousse; poftim, luaţi diamantul pentru 45.000 de franci; nevastă-mea vrea însă un lanţ de aur şi eu o pereche de cercei.
Bijutierul scoase din buzunar o cutie lungă, turtită, care conţinea mai multe mostre din obiectele cerute.
— Poftim, spuse el, eu sunt darnic în afaceri. Alegeţi.
Femeia alese un lanţ de aur care putea să valoreze cinci ludovici, iar soţul o pereche de cercei care puteau să valoreze 15 franci.
— Nădăjduiesc că n-o să vă pară rău, spuse bijutierul.
— Abatele spusese că preţuia 50.000 de franci, murmură Caderousse.
— Haide-haide, dă-mi-l odată. Ce om! Spuse bijutierul, smulgându-i diamantul din mână. Eu îi număr 45.000 de franci, adică o avere pe care aş fi mulţumit s-o am şi el încă nu e mulţumit.
— Dar cei 45.000 de franci unde sunt? Întrebă Caderousse cu voce răguşită.
— Iată-le, spuse bijutierul.
Numără pe masă cinsprezece mii de franci în aur şi treizeci de mii de franci în bancnote.
— Staţi să aprind lampa, spuse Carconta. Nu se mai vede bine şi s-ar putea să ne înşelăm.
Într-adevăr noaptea se lăsase cât ţinuse discuţia şi, o dată cu noaptea, se stârnise furtuna care ameninţa de o jumătate de ceas. Tunetul mugea departe, dar nici bijutierul, nici Caderousse, nici Carconta nu păreau că se sinchisesc de ea, căci erau posedaţi tustrei de demonul câştigului. Eu însumi simţeam o fascinaţie ciudată la vederea grămezii de aur şi a hârtiilor. Visam parcă şi, aşa cum se întâmplă în vis, mă simţeam pironit în loc.
Caderousse numără şi răsnumără aurul şi hârtiile, apoi le dădu nevestii, care la rându-i le numără şi le răsnumără şi ea.
Între timp, bijutierul oglindea diamantul sub razele lămpii şi diamantul zvârlea fulgere care îl făceau să le uite pe acelea ce, prevestind furtuna, începeau să învăpăieze ferestrele.
— Ei, e bună socoteala? Întrebă bijutierul.
— Da, spuse Caderousse; Carconta, dă-mi portofelul şi caută o pungă.
Carconta se duse la un dulap şi se înapoie cu un portofel vechi de piele, din care scoase câteva scrisori unsuroase, punând în locul lor bancnotele. Aduse de asemeni o pungă în care se găseau doi sau trei taleri, probabil, întreaga avere a jalnicului menaj.
— Acum, glăsui Caderousse, măcar că ne-aţi păgubit cu zece mii de franci, poate vreţi să cinaţi cu noi? Vă poftim la masă din toată inima.
— Mulţumesc, spuse bijutierul, de bună-seamă că e târziu şi trebuie să mă întorc la Beaucaire. Nevastă-mea o fi neliniştită (scoase ceasul). Drace, exclamă el, aproape nouă, aşa că n-o să ajung la Beaucaire înainte de miezul nopţii. Adio, copii. Dacă mai vin la voi din întâmplare niscaiva preoţi Busoni, gândiţi-vă la mine.
— Peste opt zile n-o să mai fiţi la Beaucaire, spuse Caderousse, căci târgul se încheie săptămâna viitoare.
— Nu, dar n-are a face. Scrieţi-mi la Paris: domnul Joannès, Palais-Royal, Galeria Pierre numărul 45. Vin special dacă lucrul merită osteneală.
Răsună o detunătură de tunet, însoţită de un fulger atât de violent încât aproape acoperi lumina lămpii.
— Oho, exclamă Caderousse, vreţi să plecaţi pe o vreme ca asta?
— A, nu mi-e frică de tunet, spuse bijutierul.
— Nici de hoţi? Întrebă Carconta. Drumul nu e niciodată sigur cât ţine bâlciul.
— Cât priveşte pe hoţi, spuse Joannès, uite ce am pentru ei.
Şi scoase din buzunar o pereche de pistoale mici, încărcate până la gura ţevii.
— Armele astea sunt câini care latră şi totodată muşcă: le am pentru primii doi indivizi care ar râvni la diamantul dumitale, tată Caderousse.
Caderousse şi nevastă-sa schimbară o privire posomorâtă. Se pare că un gând cumplit trecuse în acelaşi timp prin mintea amândurora.
— În cazul ăsta, călătorie bună, spuse Caderousse.
— Mulţumesc, spuse bijutierul.
Îşi luă bastonul pe care îl lăsase lângă un dulap vechi şi ieşi. În momentul în care a deschis uşa, răzbi înăuntru o răbufnire aşa de puternică de vânt, încât fu gata să stingă lampa.
— Frumoasă vreme, se necăji el. Şi când te gândeşti că am două leghe de mers…
— Rămâneţi să vă culcaţi aici, spuse Caderousse.
— Da, rămâneţi, spuse Carconta cu voce tremurândă.
— Nu, trebuie să mă culc la Beaucaire. Cu bine.
Caderousse merse agale până în prag.
— Nu se vede nici cerul, nici pământul, spuse bijutierul, care ieşise din casă. S-o iau la dreapta sau la stânga?
— La dreapta, spuse Caderousse. Nu vă puteţi rătăci, căci drumul e mărginit de copaci pe-o parte şi pe alta.
— Bine, am înţeles, rosti glasul pierdut aproape în depărtare.
— Închide uşa, spuse Carconta. Nu-mi place să fie uşile deschise când tună.
— Şi nici când sunt bani în casă, nu-i aşa? Răspunse Caderousse, întorcând de două ori cheia în broască.
Se duse la dulap, scoase punga şi portofelul şi se apucară să numere pentru a treia oară aurul şi bancnotele. N-am văzut niciodată o expresie ca aceea a ambelor figuri, a căror lăcomie o lumina lampa amărâtă. În special femeia era hidoasă. Tremurătura înfrigurată care o zgâlţâia de obicei sporise. Din palid, chipul ei devenise livid, ochii adânciţi ardeau.
— De ce îl invitaseşi să se culce aici? Întrebă ea cu glas înăbuşit.
— Păi, răspunse Caderousse tresărind, păi… ca să nu se mai ostenească până la Beaucaire.
— Aha, făcu femeia cu o expresie ce nu se poate reda. Eu credeam că pentru altceva.
— Femeie, femeie, strigă Caderousse, de ce îţi vin astfel de gânduri şi de ce, dacă îţi vin, nu le ţii pentru tine?
— Eh, tu nu eşti bărbat! Spuse Carconta, după un moment de tăcere.
— Cum adică? Întrebă Caderousse.
— Dacă erai bărbat, n-ar mai fi ieşit de aici.
— Femeie!
— Sau n-ar mai ajunge la Beaucaire.
— Femeie!
— Drumul face un cot şi el e nevoit să meargă de-a lungul drumului, în timp ce, de-a lungul canalului, e un drum care scurtează distanţa.
— Femeie, tu îl mâhneşti pe bunul Dumnezeu! Ia stai, ascultă…
Se auzi, într-adevăr, o detunătură năprasnică de tunet, în timp ce un fulger albăstrui învăpăia întreaga sală, iar tunetul, descrescând încet-încet, păru că se depărtează cu părere de rău de casa blestemată.
— Doamne, Iisuse! Spuse Carconta, închinându-se.
În aceeaşi clipă, în mijlocul tăcerii înfricoşate care urmează de obicei detunăturilor de tunet, se auzi o bătaie în uşă.
Caderousse şi nevastă-sa tresăriră şi se priviră înspăimântaţi.
— Cine-i acolo? Strigă Caderousse, ridicându-se şi strângând într-o singură grămadă aurul şi bancnotele împrăştiate pe masă şi acoperindu-le apoi cu mâinile.
— Eu, rosti o voce.
— Care eu?
— Ei, la naiba! Joannès, bijutierul.
— Vezi, ce tot spuneai, declară Carconta, cu un zâmbet fioros, că îl mâhnesc pe bunul Dumnezeu?… Uite că bunul Dumnezeu ni-l trimite înapoi.
Caderousse recăzu palid şi agitat pe scaun. Dimpotrivă, Carconta se sculă şi se duse cu paşi hotărâţi la uşă, deschizând-o.
— Intraţi, scumpe domnule Joannès, spuse ea.
— Pe legea mea, se văită bijutierul ud leoarcă, s-ar părea că diavolul nu vrea să mă înapoiez în seara asta la Beaucaire. Nebuniile cele mai scurte sunt şi cele mai bune, scumpe domnule Caderousse. Mi-ai oferit găzduire, o primesc şi vin şi mă culc la dumneata.
Caderousse îngăimă câteva cuvinte, ştergându-şi sudoarea de pe frunte. Carconta încuie uşa de două ori în urma bijutierului.
