Capitolul XXVII Cerşetorul

Timpul trecea. Doamna de Villefort manifestase dorinţa de a se înapoia la Paris, ceea ce doamna Danglars nu avusese cutezanţa să facă, în ciuda indispoziţiei vădite pe care o încerca.

La cererea soţiei sale, domnul de Villefort dădu deci cel dintâi semnalul de plecare. Oferi un loc în landoul său doamnei Danglars, pentru ca aceasta să fie sub îngrijirile nevesti-şi. Cufundat într-o conversaţie industrială, cât se poate de interesantă, cu domnul Cavalcanti, domnul Danglars nu dădea nici o atenţie la tot ce se întâmpla în juru-i.

Când a cerut doamnei de Villefort flaconul, Monte-Cristo observase că domnul de Villefort s-a apropiat de doamna Danglars; călăuzit de intuiţia sa, ghicise ce i-a spus, deşi domnul de Villefort vorbise aşa de încet încât abia fu auzit de doamna Danglars.

Lăsă fără să intervină ca Morrel, Debray şi Château-Renaud să plece călare şi ca doamnele să se urce în landoul domnului de Villefort. La rându-i, tot mai încântat de Cavalcanti-tatăl, Danglars îl invită pe acesta cu el în cupeu.

Andrea Cavalcanti se duse la trăsurica ce-l aştepta în faţa porţii şi al cărei cal sur era ţinut de un groom.

Andrea nu vorbise mult la masă, tocmai pentru că era un băiat foarte inteligent şi pentru că se temuse să nu spună vreo prostie în mijlocul invitaţilor bogaţi şi puternici, printre care ochii lui holbaţi nu zăreau, poate, fără teamă un procuror regal.

Fusese apoi acaparat de domnul Danglars, care, după o rapidă ochire aruncată bătrânului maior cu gât ţeapăn şi fiului acestuia încă sfios, făcând o legătură între toate aceste simptome şi ospitalitatea lui Monte-Cristo, se gândise că avea de-a face cu vreun nabab venit la Paris să-şi desăvârşească fiul în viaţa mondenă.

Contemplase, deci, cu plăcere nespusă diamantul enorm care sclipea în degetul cel mic al maiorului, căci, prudent şi experimentat, de teamă să nu se întâmple vreun accident bancnotelor, maiorul le convertise pe dată într-un obiect de valoare. Apoi, după masă, tot sub pretextul industriei şi al călătoriilor, de scosese pe părinte şi pe fiu asupra felului lor de viaţă; iar părintele şi fiul – preveniţi că la Danglars urma să le fie deschis, unuia creditul de patruzeci şi opt de mii de franci daţi o dată pentru totdeauna, altuia creditul anual de cincizeci de mii de lire – fuseseră încântători şi plini de amabilitate cu bancherul. Şi, dacă nu s-ar fi stăpânit, ei ar fi strâns mâna servitorilor acestuia, într-atât de mult recunoştinţa lor încerca nevoia expansiunii.

În special un lucru spori consideraţia, ba, am putea să spunem, veneraţia lui Danglars pentru Cavalcanti. Credincios principiului lui Horaţiu: nil admirări, acesta se mărginise, precum aţi văzut, să dea dovadă de ştiinţă, spunând din ce lac se scot cele mai bune mrene. Apoi, mâncase partea sa de peşte fără să rostească un cuvânt. Danglars trăsese de aici concluzia că bunătăţile acestea erau familiare ilustrului descendent al Cavalcantilor, care se hrănea probabil la el acasă cu păstrăvi aduşi din Elveţia şi cu languste care i se trimiteau din Bretania prin aceleaşi mijloace de care se slu-jise contele pentru a aduce mrene din Iacul Fusare şi cegă din fluviul Volga. De aceea primise cu o foarte pronunţată bunăvoinţă cuvintele lui Cavalcanti:

— Mâine, domnule, voi avea cinstea să vă fac o vizită în interes de afaceri.

— Iar eu, domnule, răspunse Danglars, voi fi fericit să vă primesc.

Îi propusese apoi lui Cavalcanti să-l conducă la Hôtel des Princes, dacă nu îi venea prea greu să se despartă de fiul său.

Cavalcanti răspunse că de multă vreme fiul său era deprins să ducă viaţa de tânăr; că, în consecinţă, avea caii şi echipajul propriu şi, deoarece n-au venit împreună, nu vedea nici o dificultate în a pleca separat.

Maiorul se urcase deci în trăsura lui Danglars, iar bancherul se aşezase alături, tot mai încântat de ideile de ordine şi de economie ale acestui om, care totuşi dădea fiului său cincizeci de mii de franci pe an, ceea ce presupunea o avere de cinci sau şase sute de mii de lire venit.

Andrea începu, pentru a-şi da aere, să-şi certe groomul că, în loc să vină să-l ia de la peron, îl aştepta la poarta de ieşire, silindu-l astfel să se ostenească a face treizeci de paşi pe jos.

Groomul primi dojana cu smerenie, apucă, pentru a stăpâni calul care izbea nerăbdător în pământ, zăbala cu mâna stângă, întinse cu dreapta frânele lui Andrea, iar acesta le luă şi puse cizma de lac pe scară.

În momentul acela o mână se aşeză pe umărul lui. Tânărul întoarse capul, închipuindu-şi că Danglars sau Monte-Cristo uitase ceva să-i spună.

Dar, în locul unuia şi al altuia, nu zări decât o figură ciudată, arsă de soare, încadrată într-o barbă de model, nişte ochi sclipitori şi un zâmbet ironic luminând o gură în care străluceau în ordine, fără să lipsească vreunul, treizeci şi doi de dinţi albi, ascuţiţi şi flămânzi ca aceia ai unui lup sau ai unui şacal.

O basma cu pătrăţele roşii acoperea capul cu păr cărunt; o bluză nespus de soioasă şi ruptă îmbrăca trupul slăbănog şi osos ale cărui ciolane păreau că se ciocnesc între ele în mers, ca ale unui schelet. În sfârşit, mâna care se aşeză pe umărul lui Andrea şi care fu cel dintâi lucru văzut de tânăr, i se păru de o mărime gigantică. A recunoscut tânărul, la lumina felinarului trăsuricii, figura aceasta, sau a fost numai izbit de înfăţişarea oribilă a omului? Nu am putea să spunem, fapt este însă că tresări şi se trase înapoi.

— Ce pofteşti? Spuse el.

— Iertaţi-mă, domnule, răspunse omul, ducând mâna la basmaua roşie; poate vă deranjez, dar am să vă vorbesc.

— Nu se cerşeşte seara, spuse groomul, făcând o mişcare pentru a-l descotorosi pe stăpân de nepoftit.

— Eu nu cerşesc, băieţelule, glăsui necunoscutul, adresându-se servitorului cu un zâmbet ironic, un zâmbet aşa de înfricoşător încât acesta se dădu la o parte. Doresc numai să spun două cuvinte burghezului dumitale care m-a însărcinat cu un comision acum vreo cincisprezece zile.

— Haide, ce vrei, spune repede, prietene, glăsui Andrea, stăpânindu-se îndeajuns pentru ca servitorul să nu-i observe tulburarea.

— Aş vrea… Aş vrea… Şopti omul cu basma roşie, să binevoiţi a mă cruţa de osteneala de a mă întoarce la Paris pe jos. Sunt foarte obosit şi, deoarece nu m-am ospătat aşa de bine ca tine, abia pot să mă mai ţin.

Tânărul tresări la auzul ciudatei familiarităţi.

— Ei, haide, ce vrei?

— Uite, vreau să mă laşi să mă urc în trăsura ta frumoasă şi să mă conduci tu.

Andrea se îngălbeni, dar nu răspunse.

— O, da, glăsui omul cu basma roşie vârându-şi mâinile în buzunare şi privindu-l pe tânăr cu ochi provocatori; mi-a venit aşa, o idee; auzi, micul meu Benedetto?

La auzul acestui nume, tânărul medită, desigur, căci se apropie de groom şi îi spuse:

— Omul acesta a fost însărcinat, într-adevăr, de mine cu un comision şi trebuie să-mi dea socoteală. Du-te pe jos până la barieră; ai să iei acolo o cabrioletă ca să nu întârzii prea mult.

Valetul se depărtă uimit.

— Lasă-mă cel puţin să merg pe unde e întuneric, spuse Andrea.

— În privinţa asta, dă-mi voie să te duc eu pe unde este bine, glăsui omul cu basmaua roşie.

Luă calul de căpăstru şi duse trăsurica într-un loc unde într-adevăr nu putea să vadă nimeni onoarea pe care i-o acorda Andrea.

— O, eu nu mă urc din vanitate într-o trăsură frumoasă, îi spuse el; nu, ci doar pentru că sunt obosit şi apoi pentru că mai am de vorbit şi cu tine.

— Haide, urcă-te, glăsui tânărul.

Păcat că nu era ziuă, căci ar fi un spectacol curios acela al zdrenţărosului aşezat comod pe pernele brodate, lângă tânărul şi elegantul conducător al trăsuricii.

Andrea mână calul până la ultima casă din sat, fără a spune un cuvânt tovarăşului său care, la rându-i, zâmbea şi tăcea ca şi cum ar fi fost încântat că se plimbă într-o trăsură aşa de bună.

După ce ieşiră din Auteuil, Andrea privi în juru-i pentru a se încredinţa, desigur, că nu putea nimeni nici să-i vadă, nici să-i audă; şi atunci, oprind calul şi încrucişându-şi braţele în faţa omului cu basma roşie, spuse:

— Ascultă, de ce vii să-mi strici liniştea?

— Dar tu, flăcăule, de ce te păzeşti de mine?

— Cu ce m-am păzit de dumneata?

— Cu ce? Mai întrebi? Ne despărţim la podul Varului, îmi spui că te duci să călătoreşti în Piemont şi în Toscana şi, când colo, vii la Paris.

— Ce te deranjează pe dumneata?

— Nimic. Dimpotrivă, nădăjduiesc că o să-mi prindă bine.

— Aha, asta înseamnă că mă speculezi, spune Andrea.

— O, ce vorbe mari!

— Faci rău, jupâne Caderousse, te înştiinţez.

— Ei, Doamne, nu te supăra, mititelule; tu ştii, desigur, ce înseamnă nenorocirea: ei bine, nenorocirea îl face pe om pizmuitor. Eu te cred alergând prin Piemonte şi Toscana, obligat să fii faccino sau cicerone şi te deplâng din inimă ca pe copilul meu, ştii că ţi-am spus totdeauna copilul meu…

— Ei şi? Ei şi?

— Răbdare, spiriduşule!

— Eu am răbdare: hai, isprăveşte.

— Şi, când colo, te văd deodată trecând bariera cu un groom, cu o trăsurică, cu straie nou-nouţe. Nu cumva ai descoperit o mină, sau ai preluat dugheana vreunui agent de schimb?

— Aşadar, după cum mărturiseşti, eşti pizmuitor?

— Nu, sunt mulţumit, aşa de mulţumit încât am vrut să te felicit, micule; dar deoarece nu eram îmbrăcat cum trebuie, mi-am luat toate măsurile ca să nu te compromit.

— Frumoase măsuri! Spuse Andrea; mi te adresezi în faţa servitorului meu.

— Ei, ce vrei fiule, mă adresez ţie atunci când pot să te prind. Ai un cal foarte iute, o trăsurică foarte uşoară; luneci ca un ţipar; dacă te pierdeam astă-seară, riscam să nu te mai întâlnesc.

— Vezi bine că nu mă ascund.

— Eşti fericit şi aş vrea să spun şi eu despre mine la fel; eu mă ascund; unde mai pui că mi-era teamă că n-ai să mă recunoşti; dar m-ai recunoscut, adăugă Caderousse cu zâmbetul lui rău; eşti foarte drăguţ.

— Mă rog, ce doreşti dumneata? Spuse Andrea.

— Benedetto, faci rău că nu mă mai tutuieşti, pe mine, vechiul tău tovarăş; ia seama, mă faci să devin pretenţios.

Ameninţarea domoli mânia tânărului; vântul constrângerii suflase peste ea.

Îşi îndemnă din nou calul la trap.

— Faci rău, Caderousse, că te agăţi astfel de un fost tovarăş, cum spuneai adineauri; tu eşti marsiliez, eu sunt…

— Va să zică, ştii ce eşti acum?

— Nu, dar am fost crescut în Corsica; tu eşti bătrân şi încăpăţânat, eu sunt tânăr şi îndărătnic. Între oameni ca noi ameninţarea nu-şi are rostul şi totul trebuie să se facă prin bună înţelegere. Sunt eu de vină dacă soarta, care continuă să fie rea cu tine, este, dimpotrivă, bună cu mine?

— Aşadar, soarta ta e bună? Groomul nu e de împrumut, trăsurica nu e de împrumut, hainele pe care le avem nu sunt de împrumut? Bravo, cu atât mai bine! Spuse Caderousse, cu ochii strălucitori de lăcomie.

— Vezi bine şi ştii bine, deoarece mi te adresezi, glăsui Andrea, aprinzându-se din ce în ce mai mult. Dacă aş avea o basma ca a ta pe cap, o bluză soioasă pe umeri şi încălţăminte găurită în picioare, nu m-ai recunoaşte.

— Micule, mă dispreţuieşti şi faci rău; acum, că te-am regăsit, nu mă împiedică nimic să fiu îmbrăcat ca oricare altul, dat fiindcă-ţi cunosc inima bună: dacă ai două haine, îmi vei da una; eu îţi dădeam porţia mea de supă şi de fasole când erai prea flămând.

— Adevărat, spuse Andrea.

— Ce poftă aveai! Mai ai o poftă aşa de bună?

— O, da! Răspunse Andrea râzând.

— Cum te vei fi ospătat la prinţul de unde ieşişi!

— Nu e un prinţ, ci pur şi simplu un conte.

— Un conte? Şi bogat, nu?

— Da, dar să nu-ţi faci speranţe; e un domn nu prea comod.

— O, fii pe pace! N-am nici un gând cu privire la contele tău, şi-l las în seama ta. Dar, adăugă Caderousse, reluând zâmbetul rău care îi mai înflorise pe buze, trebuie să dai ceva pentru asta, pricepi.

— Cât îţi trebuie?

— Cred că cu o sută de franci pe lună…

— Ei!

— Aş trăi…

— Cu o sută de franci?

— Dar prost, înţelegi; însă cu…

— Cu?

— Cu o sută cincizeci de franci aş fi foarte fericit.

— Na două sute, spuse Andrea.

Şi puse în mâna lui Caderousse zece ludovici de aur.

— Bun! Făcu Caderousse.

— Prezintă-te la portar, la fiecare zi întâi de lună şi ai să găseşti tot atâta.

— Ei, vezi că iar mă umileşti?

— Cum aşa?

— Mă pui în legături cu slugile; a, nu! Eu nu vreau să am de-a face decât cu tine.

— Ei bine, cheamă-mă şi în fiecare zi întâi de lună, cel puţin câtă vreme îmi încasez renta, ai să ţi-o încasezi şi tu pe-a ta.

— Haide-haide, văd că nu m-am înşelat, că eşti un băiat de treabă şi e o binefacere când oameni ca tine dau de noroc. Ia povesteşte-mi norocul care a dat peste tine.

— Ce nevoie ai să ştii? Întrebă Cavalcanti.

— Hm, iarăşi neîncredere!

— Nu. Uite, mi-am regăsit părintele.

— Un părinte adevărat?

— Eh, atâta vreme cât va plăti…

— Ai să crezi şi ai să-l onorezi, e drept. Cum îi spune părintelui tău?

— Maiorul Cavalcanti.

— Şi e mulţumit de tine?

— Până în prezent se pare că da.

— Şi prin cine l-ai regăsit pe părintele ăsta?

— Prin contele de Monte-Cristo.

— Acela de la care vii?

— Da.

— Ascultă, caută de mă plasează şi pe mine la el ca pe-o rudă mai mare.

— Bine, am să-i vorbesc, dar până atunci ce ai de gând să faci?

— Eu?

— Da, tu.

— Eşti tare bun că te ocupi de mine, spuse Caderousse.

— Din moment ce şi tu te interesezi de mine, reluă Andrea, cred că pot să cer câteva informaţii.

— E drept… Am să închiriez o cameră într-o casă cinstită, am să mă îmbrac cuviincios, am să mă bărbieresc în fiecare zi şi am să mă duc să citesc ziarele la cafenea. Seara am să intru la vreun spectacol cu o căpetenie de clacă şi o să am aerul unui brutar retras din afaceri; ăsta e visul meu.

— Foarte bine! Dacă vrei să pui planul ăsta în aplicare şi să fii cuminte, totul o să meargă de minune.

— Dar tu ce ai de gând să devii? Pair de Franţa?

— Eh, cine ştie? Spuse Andrea.

— Poate că domnul maior Cavalcanti este… Din nenorocire însă ereditatea e desfiinţată.

— Caderousse, să nu facem politică… Şi acum, că ai căpătat ceea ce vrei şi pentru că am ajuns, dă-te jos din trăsură şi şterge-o!

— A, nu, scumpe prietene!

— Cum, nu?

— Ia gândeşte-te, puişor, că, aşa cum sunt, c-o basma roşie pe cap, desculţ aproape, fără nici o hârtie la mine şi cu zece napoleoni de aur în buzunar, fără a mai pune la socoteală ceea ce mai aveam şi care face două sute de franci, m-ar aresta la barieră neapărat. Ca să scap, aş fi nevoit atunci să spun că tu mi-ai dat aceşti zece napoleoni: ţine-te informaţii, an-chetă, se va afla că am plecat de la Toulon fără să mi se dea concediu şi, din brigadă în brigadă, am să fiu dus înapoi până pe malul Mediteranei. Redevin atunci, pur şi simplu, numărul 106 – şi adio visul meu de a semăna cu un brutar retras din afaceri.

Andrea încruntă sprâncenele: presupusul fiu al domnului maior Cavalcanti avea, aşa cum se lăudase singur, o minte încăpăţânată. Se opri o clipă, zvârli o ochire în juru-i şi, în momentul în care privirea sa terminase cercul investigator, mâna coborî inocent în buzunar, unde începu să dezmierde patul unui pistol.

Dar, între timp, Caderousse, care nu-şi pierdea tovarăşul din vedere, ducea mâinile la spate şi deschidea încetişor un cuţit lung, spaniolesc, pe care îl purta cu el în orice moment.

Precum se vede, prietenii erau vrednici de a se înţelege şi se înţeleseră; mâna lui Andrea ieşi inofensivă din buzunar şi urcă până la mustaţa roşcată pe care o dezmierdă câtva timp.

— Aşadar, Caderousse, spuse el, ai să fii fericit?

— Îmi voi da toată silinţa, răspunse hangiul de la Pont du Gard, vârându-şi cuţitul în teacă.

— Atunci să ne înapoiem în Paris. Dar cum o să treci bariera fără să stârneşti bănuieli? Cred că, îmbrăcat aşa cum eşti, rişti mai mult cu trăsura, decât pe jos.

— Aşteaptă, ai să vezi, spuse Caderousse.

Luă pălăria lui Andrea, haina lungă cu guler înalt pe care groomul exilat din trăsurică o lăsase la locul ei şi şi-o puse pe spate, după care împrumută ţinuta îmbufnată a unui servitor de casă bună al cărui stăpân conduce singur.

— Şi eu să rămân cu capul gol? Întrebă Andrea.

— Eh, vântul bate aşa de tare încât se prea poate să-ţi fi luat pălăria, spuse Caderousse.

— Haide, să isprăvim odată! Glăsui Andrea.

— Păi cine te opreşte? Nădăjduiesc că nu eu, spuse Caderousse.

— Sst! Şopti Cavalcanti.

Trecură bariera fără nici o piedică.

În dreptul primei străzi care se încrucişa, Andrea opri calul şi Caderousse sări jos.

— Ei, dar mantaua servitorului şi pălăria mea?

— N-o să vrei să capăt guturai! Răspunse Caderousse.

— Dar eu?

— Tu eşti tânăr, pe câtă vreme eu încep să îmbătrânesc; la revedere, Benedetto!

Şi, afundându-se în ulicioară, dispăru.

— Oh, cum nu poate omul să fie pe deplin fericit! Glăsui Andrea cu un suspin.