Capitolul XXVI Dineul

Era vădit că, trecând în sala de mâncare, acelaşi sentiment însufleţea pe toţi musafirii. Se întrebau ce bizară influenţă îi adusese pe toţi în casa asta şi totuşi, măcar că unii se mirau şi erau neliniştiţi găsindu-se aici, n ar fi voit să pară.

Relaţii de dată recentă, poziţia excentrică şi izolată, averea necunoscută şi aproape fabuloasă a contelui impuneau ca pe o datorie bărbaţilor să fie circumspecţi şi ca pe o lege femeilor să nu intre în casa în care nici o femeie nu le putea primi; cu toate acestea ei trecuseră, bărbaţii peste prudenţă, femeile peste convenienţă, iar curiozitatea, care îi îmboldea cu acul ei irezistibil, învinsese.

Nici măcar familia Cavalcanti, tatăl şi fiul, unul în ciuda rigidităţii, altul în ciuda dezinvolturii, nu păreau preocupaţi de gândul că se găsesc reuniţi la omul a cărui ţintă nu o puteau concepe, dimpreună cu alţi oameni pe care îi vedeau pentru întâia oară.

Doamna Danglars schiţase o mişcare văzând că, la invitaţia lui Monte-Cristo, domnul de Villefort se apropie de ea pentru a-i oferi braţul, iar domnul de Villefort îşi simţise privirea tulburându-se sub ochelarii de aur la atingerea braţului baroanei.

Contelui nu-i scăpase nici o mişcare, iar simpla alăturare a indivizilor prezenta pentru observatorul scenei un interes excepţional.

Domnul de Villefort avea la dreapta pe doamna Danglars şi la stânga pe Morrel.

Contele se afla între doamna de Villefort şi Danglars.

Celelalte locuri erau ocupate de Debray, aşezat între Cavalcanti tatăl şi Cavalcanti fiul şi de Château-Renaud, aşezat între doamna de Villefort şi Morrel.

Masa fu minunată: Monte-Cristo îşi impusese să răstoarne complet simetria pariziană şi să dea curiozităţii musafirilor, mai mult decât apetitului lor, alimentul dorit. Li se oferi un festin oriental, dar oriental în felul în care puteau să fie festinurile zânelor arabe.

Toate fructele pe care cele patru părţi ale lumii pot să le reverse, intacte şi savuroase, în cornul abundenţei europene, se aflau grămădite în piramide, în vase chinezeşti şi în cupe japoneze. Păsările rare, peştii monstruoşi, întinşi pe tăvi de argint, toate vinurile Arhipelagului, Asiei Mici şi de la Cap, închise în sticle cu forme bizare, a căror vedere sporea parcă savoarea vinurilor, defilară ca una din acele reviste pe care Apicius le trecea, dimpreună cu comesenii săi, pe dinaintea parizienilor care înţelegeau că se poate cheltui o mie de ludovici la un dineu de şase persoane, cu condiţia însă ca, asemenea Cleopatrei, să se mănânce perle sau, asemenea lui Lorenzo de Medicis, să se bea aur topit.

Monte-Cristo văzu uimirea generală şi începu să râdă şi să facă haz cu glas tare.

— Domnilor, spuse el, veţi recunoaşte – nu-i aşa?

— Că, pentru cine a ajuns la un anume grad de bogăţie, nu există ceva mai necesar decât inutilul, după cum doamnele vor admite că, la un anume grad de exaltare, nu există ceva mai pozitiv decât idealul. Mergând mai departe pe calea raţionamentului, ce e minunea? Ceea ce nu înţelegem. Ce e un bun dorit într-adevăr? Un bun pe care nu putem să-l avem. Or, scopul întregii mele vieţi e să văd lucruri pe care nu le pot înţelege şi să-mi procur lucruri care nu se pot avea. Izbutesc, cu două mijloace: banul şi voinţa. Pun, în urmărirea unei fantezii, de exemplu, aceeaşi stăruinţă pe care dumneavoastră, domnule Danglars, o puneţi în crearea unei linii de drum de fier; pe care dumneavoastră, domnule de Villefort, o puneţi în condamnarea unui om la moarte; dumneavoastră, domnule Debray, în pacificarea unui regat; dumneavoastră, domnule de Château-Renaud, în a fi pe placul unei femei; şi dumneata domnule Morrel, în a îmblânzi un cal pe care nu îl poate încăleca nimeni. De exemplu, vedeţi aceşti doi peşti născuţi unul la cincizeci de leghe de Saint-Petersburg, altul la cinci leghe de Neapole; nu e amuzant să fie reuniţi pe aceeaşi masă?

— Ce peşti sunt aceştia? Întreabă Danglars.

— Domnul de Château-Renaud, care a trăit în Rusia, vă va spune numele unuia, răspunse Monte-Cristo, iar domnul maior Cavalcanti, care este italian, vă va spune numele celuilalt.

— Acesta este, mi se pare, o cegă, spuse Château-Renaud.

— Perfect.

— Iar acesta este, dacă nu mă înşel, glăsui Cavalcanti, o mreană.

— Exact. Acum, domnule Danglars, întrebaţi-i pe dumnealor unde se pescuiesc peştii aceştia.

— Cega nu se pescuieşte decât din Volga, spuse Château-Renaud.

— Eu nu cunosc decât lacul Fusare care furnizează mrene de mărimea aceasta, glăsui Cavalcanti.

— Aşadar, unul vine din Volga şi altul din lacul Fusare.

— Cu neputinţă! Exclamară musafirii.

— Tocmai aceasta mă amuză, glăsui Monte-Cristo. Eu sunt ca Nerone: cupitor impossi-bilium; şi asta vă amuză şi pe dumneavoastră în momentul de faţă; carnea care poate, în realitate, nu e mai bună decât a şalăului vi se va părea în curând excelentă, deoarece vă închipuiaţi că nu se poate procura şi pentru că totuşi o aveţi.

— Dar cum au fost transportaţi ambii peşti la Paris?

— O, doamne, nimic mai simplu: peştii au fost aduşi fiecare în câte un butoi căptuşit, unul cu răchită şi ierburi de fluviu, altul cu pipirig şi cu plante de lac; au fost puşi într-un furgon special; au trăit, astfel, cega douăsprezece zile şi mreana opt; şi erau în viaţă amândoi când bucătarul meu i-a ucis, pe unul în lapte, pe altul în vin. Nu credeţi, domnule Danglars?

— În orice caz, mă îndoiesc, răspunse Danglars zâmbind.

— Baptistin, spuse Monte-Cristo, adu cealaltă cegă şi mreana; cele care au venit în alte butoaie şi care încă trăiesc.

Danglars holbă ochii. Societatea bătu din palme.

Patru servitori aduseră două butoaie căptuşite cu plante şi în fiecare se zbătea câte un peşte la fel cu cei serviţi pe masă.

— Dar de ce câte doi de fiecare specie? Întrebă Danglars.

— Pentru că se putea ca unul să moară, răspunse Monte-Cristo.

— Sunteţi, într-adevăr, un om extraordinar, glăsui Danglars, şi, orice ar spune filosofii, e superb lucru să fii bogat.

— Şi mai cu seamă să ai idei, spuse doamna Danglars.

— O, nu-mi faceţi onoarea de a-mi atribui originalitatea aceasta, doamnă; ea ocupa loc de cinste, la romani; iar Pliniu istoriseşte că se trimitea, de la Ostia la Roma, cu şiruri de sclavi, care îi purtau pe cap, peşti de specia celui denumit de el mulus şi care, după descrierea ce o face, e probabil peştele auriu. De asemeni era un lux să-l aibă viu şi un spectacol foarte amuzant să-l vadă murind, căci murind, el îşi schimba de trei patru ori culoarea şi, ca un curcubeu care se evaporează, trecea prin toate nuanţele prismei, după ce-l trimiteau la bucătărie. Agonia lui îi sporea meritul. Dacă nu era văzut viu, îl dispreţuiau mort.

— Da, spuse Debray; dar, de la Ostia la Roma nu sunt decât şapte sau opt leghe.

— Într-adevăr, răspunse Monte-Cristo. Dar unde ar fi meritul de a veni la 1 800 de ani după Lucullus, dacă nu am face mai mult decât el?

Cei doi Cavalcanti holbau ochi enormi, însă aveau inteligenţa să nu scoată o vorbă.

— Toate acestea sunt foarte plăcute, glăsui Château-Renaud; totuşi ceea ce admir mai mult, mărturisesc, este admirabila promptitudine cu care sunteţi servit. Nu-i aşa, domnule conte, că n-aţi cumpărat casa aceasta decât acum cinci-şase zile?

— Cel mult, spuse Monte-Cristo.

— Ei bine, sunt sigur că în acest timp ea a suferit o transformare completă, căci, dacă nu mă înşel, avea altă intrare, iar curtea era pavată şi goală, în timp ce astăzi ea e un splendid gazon, mărginit de arbori care par să aibă o sută de ani.

— Ce vreţi? Ador verdeaţa şi umbra, spuse Monte-Cristo.

— Într-adevăr, declară doamna de Villefort, altădată se intra printr-o poartă ce dădea spre drum şi îmi amintesc că, în ziua miraculoasei mele salvări, m-aţi introdus în casă prin şosea.

— Da, doamnă, declară Monte-Cristo; dar am preferat pe urmă o intrare care să-mi permită să văd prin poartă Bois de Boulogne.

— În patru zile? E o minune! Glăsui Morrel.

— Într-adevăr, e miraculos lucru să faci dintr-o casă veche una nouă, spuse Château-Renaud; căci casa era foarte veche şi chiar foarte tristă. Mi-aduc aminte că am fost însărcinat de mama mea s-o vizitez acum doi sau trei ani, când domnul de Saint-Méran a scos-o în vânzare.

— Domnul de Saint-Méran? Întrebă doamna de Villefort. Casa aparţinea, aşadar, domnului de Saint-Méran înainte de a o cumpăra dumneavoastră?

— Se pare că da, răspunse Monte-Cristo.

— Cum se pare? Nu ştiţi de la cine aţi cumpărat casa?

— Pe cuvântul meu nu, căci de toate aceste amănunte se ocupă administratorul.

— E adevărat că, de cel puţin zece ani, ea nu fusese locuită, spuse Château-Renaud şi era o mare tristeţe s-o vezi cu persienele lăsate, cu uşile închise şi cu bălăriile în curte. Dacă nu ar fi aparţinut socrului unui procuror regal, puteai crede că e una din casele blestemate unde a fost săvârşită o crimă.

Villefort, care până atunci nu se atinsese de cele trei-patru pahare cu vinuri extraordinare puse în faţa sa, luă unul la voia întâmplării şi-l goli dintr-o dată.

Monte-Cristo lăsă să se scurgă o clipă. Apoi, în mijlocul tăcerii care urmase cuvintelor lui Château-Renaud, spuse:

— E ciudat, domnule baron, dar acelaşi gând mi-a venit şi mie când am intrat aici pentru prima oară; iar casa mi s-a părut aşa de lugubră încât n-aş fi cumpărat-o niciodată dacă administratorul meu nu o lua. Probabil că ticălosul primise un bacşiş din partea notarului.

— Probabil, îngăimă Villefort, încercând să zâmbească. Credeţi-mă însă că eu n-am nici un amestec. Domnul de Saint-Méran a vrut ca locuinţa aceasta, care face parte din zestrea nepoatei sale, să fie vândută deoarece, dacă mai rămânea încă trei sau patru ani pustie, s-ar fi ruinat.

De data aceasta se îngălbeni Morrel.

— Era mai cu seamă, continuă Monte-Cristo, o cameră foarte simplă în aparenţă, o cameră ca toate camerele, tapetată cu damasc roşu, care m a impresionat enorm.

— De ce? Întrebă Debray. De ce v-a impresionat?

— Ne putem explica oare lucrurile instinctive? Glăsui Monte-Cristo; nu există locuri unde ai impresia că aspiri, în mod firesc, tristeţea? De ce? Nu ştim. Printr-o înlănţuire de amintiri, printr-un capriciu al cugetului care ne duce la alte timpuri, la alte locuri ce n-au poate nici o legătură cu timpurile şi locurile în care ne aflăm; fapt e că încăperea aceasta îmi evoca admirabil camera marchizei de Granges sau a Desdemonef. Dar, ia staţi, deoarece am terminat cu masa, ţin să v-o arăt şi pe urmă vom coborî să luăm cafeaua în grădină.

Monte-Cristo făcu un semn pentru a cere părerea musafirilor. Doamna de Villefort se ridică, Monte-Cristo făcu la fel şi toată lumea le imită exemplul.

Villefort şi doamna Danglars rămaseră o clipă pironiţi, parcă se întrebau din ochi, reci, tăcuţi, îngheţaţi.

— Ai auzit? Glăsui doamna Danglars.

— Trebuie să mergem, răspunse Villefort, sculându-se şi oferindu-i braţul.

Lumea se împrăştiase prin casă, mânată de curiozitate, căci fiecare îşi închipuia că vizita nu se va mărgini la camera aceea şi că, în acelaşi timp, vor parcurge restul hardughiei din care Monte-Cristo făcuse un palat. Se năpustiră deci prin uşile deschise. Monte-Cristo îi aştepta pe cei doi întârziaţi; apoi după ce trecură şi ei, îi urmă cu un zâmbet care, dacă musafirii l-ar fi văzut, i-ar fi înspăimântat mai mult decât camera în care intrau.

Străbătură apartamentele, camere mobilate în stil oriental, cu divane şi perne în loc de pat, cu pipe şi arme în loc de mobilă; saloane tapetate cu cele mai frumoase tablouri ale vechilor maeştri; buduaruri tapetate cu stofe chinezeşti în culori capricioase, cu desene fantastice, cu ţesături minunate; ajunseră, în sfârşit, în camera faimoasă.

Ea nu prezenta nimic deosebit, în afară de faptul că, deşi asfinţea, nu era luminată şi păstra un caracter de vechime, pe când toate celelalte camere îmbrăcaseră o găteală nouă.

Ambele motive erau suficiente, într-adevăr, pentru a-i da o notă lugubră.

— Phii, înfricoşătoare, într-adevăr! Exclamă doamna de Villefort.

Doamna Danglars încercă să îngâne câteva cuvinte care nu se auziră.

Se încrucişară mai multe observaţii al căror rezultat fu că, într-adevăr, camera cu damasc roşu avea un aspect sinistru.

— Nu-i aşa? Glăsui Monte-Cristo. Ia priviţi ce bizar este aşezat patul, ce tapet sumbru, însângerat! Iar portretele acestea în pastel, pe care umezeala le-a îngălbenit, nu par a spune cu buzele lor vinete şi cu ochii înfricoşaţi: am văzut?

Villefort deveni livid, doamna Danglars căzu într-un şezlong aflat lângă cămin.

— O, aveţi curajul să vă aşezaţi pe scaunul acesta unde poate a fost comisă crima? Întrebă doamna de Villefort, zâmbind.

Doamna Danglars se ridică repede.

— Dar asta nu e totul, spuse Monte-Cristo.

— Ce mai este? Întrebă Debray, căruia nu-i scăpă emoţia doamnei Danglars.

— A, da, ce mai este? Întrebă Danglars, căci mărturisesc că până în prezent nu văd mare lucru; dumneavoastră ce spuneţi, domnule Cavalcanti?

— O, noi avem la Pisa turnul lui Ugolino, la Ferrara închisoarea lui Tasso şi la Rimini camera Francescăi şi a lui Paulo.

— Da, dar nu aveţi scăriţa aceasta, spuse Monte-Cristo, deschizând o uşă pierdută în tapet, priviţi-o şi spuneţi-mi ce credeţi.

— Ce sinistră răsucire! Spuse Château-Renaud râzând.

— Nu ştiu dacă vinul de Chio dispune la melancolie, spuse Debray, dar fapt e că văd toată casa în negru.

De când fusese vorba de zestrea Valentinei, Morrel rămăsese trist, nu mai rostise un cuvânt.

— Închipuiţi-vă, spuse Monte-Cristo, un Othello sau un abate de Granges coborând, pas cu pas, într-o noapte mohorâtă şi vijelioasă, scara aceasta, cu o povară lugubră pe care se grăbeşte s-o ascundă de vederea oamenilor, dacă nu de privirea lui Dumnezeu.

Doamna Danglars leşină pe jumătate la braţul lui Villefort, care fu obligat, la rându-i, să se sprijine de perete.

— O, doamnă, ce aveţi? Cum v-aţi îngălbenit! Exclamă Debray.

— Ce are? Foarte simplu, glăsui doamna de Villefort; domnul de Monte-Cristo ne povesteşte lucruri înfricoşătoare cu intenţia, desigur, de a ne face să murim de spaimă.

— O, da, spuse Villefort. Într-adevăr, conte, le înfricoşaţi pe doamne.

— Ce ai? Şopti Debray doamnei Danglars.

— Nimic, nimic, spuse aceasta cu o sforţare, am nevoie de aer, atâta tot.

— Vrei să cobori în grădină? Întrebă Debray, oferind doamnei Danglars braţul şi înaintând spre scara mascată.

— Nu spuse ea, nu, prefer să rămân aici.

— E serioasă spaima aceasta, doamnă? Întrebă Monte-Cristo.

— Nu, domnule, declară doamna Danglars, dar aveţi un mod de a imagina lucrurile care dă iluziei aspectul realităţii.

— O, da, spuse Monte-Cristo zâmbind, toate acestea sunt chestiuni de imaginaţie, căci la urma-urmei de ce nu ne-am închipui camera aceasta ca o bună şi onestă cameră de mamă de familie? Patul purpuriu ca pe un pat vizitat de zeiţa Lucina şi scara misterioasă ca pe un loc pe unde, încetişor, să nu tulbure somnul odihnitor al lehuzei, trece medicul, sau doica, sau părintele cu copilul care doarme?

De data aceasta, în loc ca evocarea s-o liniştească, doamna Danglars scoase un geamăt şi leşină de-a binelea.

— Doamna Danglars se simte rău, îngăimă Villefort, poate că ar trebui transportată la trăsură.

— O, Doamne şi eu care mi-am uitat flaconul… Spuse Monte-Cristo.

— Îl am pe al meu, glăsui doamna de Villefort.

Şi întinse lui Monte-Cristo un flacon plin cu un lichid roşu, asemănător celui cu care contele încercase asupra lui Edouard influenţa binefăcătoare.

— O! Exclamă Monte-Cristo, luându-l din mâna doamnei de Villefort.

— Da, murmură aceasta, în urma indicaţiilor dumneavoastră am încercat.

— Şi aţi izbutit?

— Îmi închipui că da.

Doamna Danglars fusese transportată în camera de alături. Monte-Cristo turnă pe buzele ei o picătură din lichidul roşu şi ea îşi reveni.

— Vai, ce vis groaznic! Spuse ea.

Villefort îi strânse mâna puternic ca să-i arate că n-a visat.

Îl căutară pe domnul Danglars, dar, prea puţin dispus pentru impresiile poetice, el coborâse în grădină şi vorbea cu domnul Cavalcanti-tatăl despre un proiect de cale ferată de la Livorno la Florenţa.

Monte-Cristo părea deznădăjduit, o luă pe doamna Danglars la braţ şi o conduse în grădină, unde îl găsiră pe domnul Danglars bând cafeaua între domnii Cavalcanti, tatăl şi fiul.

— Într-adevăr, doamnă, v-am înfricoşat tare? O întrebă el.

— Nu, domnule, dar, ştiţi, lucrurile ne impresionează după starea de spirit în care ne aflăm.

Villefort se strădui să râdă.

— Şi atunci, înţelegeţi, spuse el, e de ajuns o supoziţie, o himeră…

— Ei bine, credeţi-mă, eu am convingerea că în casa aceasta a fost săvârşită o crimă, declară Monte-Cristo.

— Luaţi seama, spuse doamna de Villefort, avem aici pe procurorul regal.

— Uite, pentru că ne găsim adunaţi laolaltă, eu aş profita pentru a face o declaraţie, răspunse Monte-Cristo.

— O declaraţie? Întrebă Villefort.

— Da şi faţă de martori.

— Toată chestia aceasta este foarte interesantă, spuse Debray, iar dacă, într-adevăr, a fost o crimă, ne vom face admirabil digestia.

— A fost o crimă, spuse Monte-Cristo. Poftiţi pe aici, domnilor, poftim, domnule de Villefort, pentru ca declaraţia să fie valabilă, ea trebuie făcută autorităţilor competente.

Monte-Cristo îl luă pe Villefort de braţ şi, în timp ce strângea braţul doamnei Danglars, îl târî pe procurorul regal până sub platanul unde umbra era mai deasă.

Toţi ceilalţi invitaţi îi urmau.

— Uite, spuse Monte-Cristo, aici, în locul acesta (şi lovea pământul cu piciorul), aici, pentru a reîntineri copacii bătrâni, am pus să se sape şi să se pună pământ vegetal; ei bine, lucrătorii mei, săpând, au dezgropat o lădiţă, sau mai bine-zis fierăriile de lădiţă, în mijlocul cărora era scheletul unui prunc. Nădăjduiesc că aceasta nu e fantasmagorie, nu-i aşa?

Monte-Cristo simţi că braţul doamnei Danglars se înţepeneşte şi că mâna lui Villefort se înfioară.

— Un prunc? Repetă Debray. Drace, lucrul devine serios!

— Vedeţi, nu mă înşelam, spuse Château-Renaud, când susţineam adineauri că locuinţele au un suflet şi o figură ca oamenii şi că poartă pe fizionomia lor reflexul întâmplărilor trăite. Casa era tristă pentru că avea remuşcări; avea remuşcări pentru că tăinuia o crimă.

— O, cine spune că e o crimă? Reluă Villefort, încercând o ultimă sforţare.

— Cum, un copil îngropat de viu într-o grădină, nu e o crimă? Exclamă Monte-Cristo. Dar cum numiţi dumneavoastră fapta aceasta, domnule procuror regal?

— Cine spune însă că a fost îngropat de viu?

— De ce l-ar fi îngropat aici, dacă era mort? Grădina n-a fost niciodată un cimitir.

— Ce li se face în ţara asta infanticizilor? Întrebă cu naivitate maiorul Cavalcanti.

— O, li se taie pur şi simplu capul, răspunse Danglars.

— A, li se taie capul? Exclamă Cavalcanti.

— Aşa mi se pare… E adevărat, domnule de Villefort? Întrebă Monte-Cristo.

— Da, domnule conte, răspunse acesta cu un accent care nu mai avea nimic omenesc.

Monte-Cristo îşi dădu seama că mai mult decât atât nu puteau să suporte cele două persoane pentru care pregătise scena; şi, nevoind să împingă lucrurile prea departe, spuse:

— Domnilor, mi se pare că am uitat cafeaua.

Şi îşi readuse invitaţii spre masa aşezată în mijlocul peluzei.

— Într-adevăr, domnule conte, spuse doamna Danglars, mi-e ruşine să-mi mărturisesc slăbiciunea, dar istoriile acestea groaznice m-au tulburat; daţi-mi voie, vă rog, să iau loc.

Şi căzu pe un scaun.

Monte-Cristo o salută şi se apropie de doamna de Villefort.

— Mi se pare că doamna Danglars mai are nevoie de flaconul dumneavoastră, spuse el.

Dar, mai înainte ca doamna de Villefort să se apropie de prietena ei, procurorul regal îi şoptise doamnei Danglars:

— Trebuie să-ţi vorbesc.

— Când?

— Mâine.

— Unde?

— La biroul meu… la parchet, dacă vrei, e locul cel mai sigur.

— Voi veni.

În momentul acela doamna de Villefort se apropie.

— Îţi mulţumesc, scumpă prietenă, spuse doamna Danglars încercând să zâmbească, nu mai am nimic, mă simt cât se poate de bine.