Capitolul XXVIII Scenă conjugală

În piaţa Ludovic al XV-lea, cei trei tineri se despărţiră – Morrel apucând pe bulevard, Château-Renaud pe podul Revoluţiei şi Debray mergând înainte pe chei.

După toate probabilităţile, Morrel şi Château-Renaud ajunseră la căminele lor domestice – aşa se spune încă la tribuna Camerei, în discursurile bine alcătuite şi la teatrul din strada Richelieu, în piesele bine scrise; Debray nu făcu însă la fel. Când ajunse la ghereta Luvrului, coti la stânga, străbătu în goană Caruselul, apucă pe strada Saint-Roch, dădu în strada Michodière şi sosi la poarta domnului Danglars în momentul în care landoul domnului de Villefort – după ce-i depusese pe aceasta şi pe soţia lui în foburgul Saint-Honoré – o lăsă pe baroană acasă.

În calitate de intim, Debray intră cel dintâi în curte, zvârli frâul în mâna unui valet, apoi reveni la uşa landoului pentru a o primi pe doamna Danglars, căreia îi oferi braţul, conducând-o în apartamentele ei.

După ce poarta fu închisă, iar baroana şi Debray rămaseră în curte, Debray glăsui:

— Dar ce ai, Herminie? Şi de ce te-ai simţit rău când contele a istorisit întâmplarea, sau mai bine-zis povestea aceea?

— Pentru că eram oribil de prost dispusă în seara asta, dragul meu, răspunse baroana.

— Ba nu, Herminie, stărui Debray, nu mă poţi face să cred aşa ceva. Dimpotrivă, erai în dispoziţii excelente când ai sosit la conte. E drept, domnul Danglars arăta cum posac, dar ştiu cât de puţin preţ pui pe toanele lui. Ţi-a făcut cineva ceva. Istoriseşte-mi; ştii bine că n-aş suferi niciodată să ţi se facă o necuviinţă.

— Te înşeli, Lucien, te asigur, declară doamna Danglars; lucrurile sunt aşa cum ţi le-am spus şi la ele se adaugă indispoziţia pe care ai observato şi de care nu socoteam că merită să-ţi vorbesc.

Era vădit că doamna Danglars se găsea sub influenţa uneia din acele iritaţii nervoase de care deseori femeile nu-şi pot da seama, sau că, precum ghicise Debray, suferise o zguduitură tăinuită pe care nu voia s-o mărturisească nimănui. Deprins cu toanele femeilor, el nu mai stărui, aşteptând momentul prielnic, fie al unei cercetări noi, fie al unei mărturisiri proprio motu.

La uşa camerei sale, baroana o întâlni pe domnişoara Cornelia.

Domnişoara Cornelia era camerista de încredere a baroanei.

— Ce face fiica mea? Întrebă doamna Danglars.

— A studiat toată seara, răspunse domnişoara Cornelia şi apoi s-a culcat.

— Cu toate acestea, parcă aud pianul.

— Face muzică domnişoara Louise d'Armilly, în timp ce domnişoara stă în pat.

— Bine, spuse doamna Danglars; vino de mă dezbracă.

Intrară în dormitor, Debray se lungi pe o canapea, iar doamna Danglars trecu în cabinetul de toaletă împreună cu domnişoara Cornelia.

— Dragă domnule Lucien, spuse doamna Danglars, prin uşa cabinetului, tot te mai plângi că Eugénie nu-ţi face cinstea de a-ţi vorbi?

— Doamnă, spuse Lucien jucându-se cu căţeluşul baroanei, care, recunoscându-i calitatea de prieten al casei, se deprinsese să se joace cu dânsul, nu numai eu vă adresez aceste reclamaţii, căci îmi pare că l-am auzit pe Morcerf plângându-vi-se deunăzi că nu poate să scoată un cuvânt de la logodnica lui.

— Adevărat, glăsui doamna Danglars; cred însă că într-una din dimineţile acestea lucrurile se vor schimba şi că ai s-o vezi pe Eugénie intrând în cabinetul dumitale.

— În cabinetul meu?

— Adică, în acela al ministrului.

— Şi pentru ce?

— Pentru a-ţi cere un angajament la Operă. N-am văzut o mai mare pasiune pentru muzică; e ridicol din partea unei persoane de lume bună.

Debray zâmbi.

— Ei bine, spuse el, să vină cu consimţământul baronului şi al dumneavoastră şi îi vom face angajamentul, căutând ca el să fie în conformitate cu meritul ei, măcar că sunt prea săraci pentru a răsplăti un talent aşa de frumos.

— Du-te, Cornelia, spuse doamna Danglars, nu mai am nevoie de dumneata.

Cornelia dispăru şi, în clipa următoare, doamna Danglars ieşi din cabinetul ei într-o fermecătoare ţinută de interior şi se aşeză lângă Lucien.

Apoi, îngândurată, începu să dezmierde căţeluşul.

Lucien o privi o clipă în tăcere.

— Ascultă, Herminie, îi spuse el după o clipă, răspunde-mi sincer: ai ceva pe suflet, nu-i aşa?

— Nimic, declară baroana.

Şi totuşi, pentru că se înăbuşea, ea se ridică, încercă să respire şi se privi într-o oglindă.

— Sunt înspăimântătoare în seara asta.

Debray se sculă zâmbind pentru a se duce s-o liniştească pe baroană în privinţa aceasta, când deodată, uşa se deschise.

Apăru domnul Danglars. Debray se aşeză la loc.

Auzind zgomotul uşii, doamna Danglars se întoarse şi îşi privi soţul cu o uimire pe care nu se osteni măcar s-o tăinuiască.

— Bună seara, doamnă, spuse bancherul, bună seara, domnule Debray.

Baroana îşi închipui, desigur, că vizita aceasta neprevăzută însemna ceva, o dorinţă de a repara cuvintele amare care scăpaseră baronului în timpul zilei.

Se înarmă cu un aer demn şi, întorcându-se spre Lucien, fără a răspunde soţului, spuse:

— Citeşte-mi ceva, domnule Debray.

Debray, pe care vizita îl neliniştise uşor la început, îşi reveni în fire văzând calmul baroanei şi întinse mâna spre o carte despărţită printr-un cuţit cu lamă de sidef, încrustată cu aur.

— Pardon, spuse bancherul, ai să oboseşti, baroană, stând aşa de târziu, ceasurile sunt unsprezece şi domnul Debray stă tare departe.

Debray rămase uluit, nu pentru că tonul lui Danglars nu era perfect calm şi politicos, dar pentru că, în liniştea şi în politeţea lui, distingea o anume dorinţă, neobişnuită, de a face în seara aceasta altceva decât voia nevastă-sa.

Baroana fu de asemeni surprinsă şi îşi mărturisi uimirea printr-o privire care, fără îndoială, ar fi dat de gândit soţului, dacă el nu avea ochii fixaţi asupra unui ziar unde căuta închiderea Bursei.

De aceea, privirea ei, aşa de mândră, fu lansată în gol şi îşi pierdu efectul.

— Domnule Lucien, spuse baroana, îţi declar că nu simt câtuşi de puţin dorinţa de a dormi, că am multe lucruri să-ţi istorisesc în seara aceasta şi că îţi vei trece noaptea ascultându-mă, chiar de va trebui să dormi de-a-npicioarelea.

— La ordinele dumneavoastră, doamnă, răspunse Lucien netulburat.

— Dragă domnule Debray, glăsui la rândul său bancherul, nu te omorî, rogu-te, ascultând în noaptea aceasta nebuniile doamnei Danglars, căci le vei asculta tot aşa de bine mâine. Seara aceasta e însă a mea, mi-o rezerv şi o voi consacra, dacă binevoieşti să-mi dai voie, discutând chestiuni grave cu soţia mea.

De data aceasta lovitura era aşa de directă şi cădea aşa de în plin încât ameţi şi pe Lucien şi pe baroană. Se priviră amândoi ca pentru a găsi unul la celălalt un ajutor împotriva agresiunii, dar irezistibila putere a stăpânului casei triumfă şi soţul câştigă lupta.

— Să nu-ţi închipui cumva că te alung, dragă Debray, continuă Danglars; nu, câtuşi de puţin; o împrejurare neprevăzută mă sileşte să doresc a avea chiar astă-seară o conversaţie cu baroana; lucrul mi se întâmplă destul de rar ca să mi se poată lua în nume de rău.

Debray îngăimă câteva cuvinte, salută şi ieşi izbindu-se de colţuri ca Nathan în Athalia.

— E de necrezut, spuse el după ce uşa se închise în urma sa, cât de uşor se înfundă soţii aceştia pe care noi îi socotim totuşi aşa de ridicoli!

După plecarea lui Lucien, Danglars îi luă locul pe canapea, închise cartea care rămăsese deschisă şi, adoptând o poză oribil de pretenţioasă, continuă să se joace cu câinele. Pentru că însă câinele, care nu avea pentru el aceeaşi simpatie ca pentru Debray, voia să-l muşte, îl apucă de ceafă şi îl expedie, în partea cealaltă a camerei, pe un şezlong.

Animalul scoase un urlet ce străbătu spaţiul; dar când ajunse la destinaţie, se ghemui dinapoia unei perne şi, buimăcit de tratamentul cu care nu era deprins, rămase tăcut fără să mai mişte.

— Domnule, ştii că faci progrese? Glăsui baroana fără să clipească. De obicei nu erai decât grosolan, astă-seară eşti brutal.

— Pentru că astă-seară sunt într-o mai proastă dispoziţie decât de obicei, răspunse Danglars.

Herminie îl privi pe bancher cu suprem dispreţ. Îndeobşte, aruncăturile acestea de ochi îl scoteau pe orgoliosul Danglars din sărite. În seara aceasta însă abia păru că le dă atenţie.

— Şi ce-mi pasă mie de proasta dumitale dispoziţie, ce mă privesc lucrurile astea? Răspunse baroana, iritată de calmul soţului. Închide-ţi indispoziţiile în dumneata sau consumă-ţi-le în birourile dumitale; şi, deoarece ai funcţionari pe care îi plăteşti, revarsă-ţi asupra lor toanele.

— Nu, răspunse Danglars, te înşeli în sfaturile dumitale, doamnă, de aceea nu le voi urma. Birourile mele sunt Pactolul meu, cum spune, dacă nu mă înşel, domnul Desmeutiers şi nu vreau să-i abat cursul şi să-i tulbur calmul. Funcţionarii mei sunt oameni cumsecade, cărora le datorez averea mea şi pe care îi plătesc cu un procent infinit mai mic decât cel meritat, dacă e să-i preţuiesc după ceea ce aduc; nu mă voi înfuria deci pe ei; cei împotriva cărora mă voi ridica sunt oamenii care mănâncă la masa mea, care îmi ostenesc caii şi îmi ruinează casa.

— Şi care sunt oamenii ce îţi ruinează casa? Explică-te mai lămurit, te rog.

— O, fii liniştită, dacă vorbesc în enigme nu înseamnă că te voi lăsa multă vreme să cauţi tâlcul lor, spuse Danglars. Oamenii care îmi ruinează casa sunt cei care scot din ea, într-un ceas, cinci sute de mii de franci.

— Nu te înţeleg, domnule, glăsui baroana încercând să ascundă totodată emoţia glasului şi îmbujorarea fizicului.

— Dimpotrivă, înţelegi foarte bine, spuse Danglars, dar dacă reaua voinţă a dumitale continuă, îţi voi spune că am pierdut şapte sute de mii de franci la Împrumutul spaniol.

— Aha şi mă faci pe mine responsabilă de pierderea aceasta? Declară baroana cu ironie.

— De ce nu?

— E vina mea că ai pierdut şapte sute de mii de franci?

— În orice caz, nu a mea.

— O dată pentru totdeauna, domnule, reluă cu ton muşcător baroana, ţi-am spus să nu-mi mai vorbeşti de afaceri; e un limbaj pe care nu l am învăţat nici la părinţii mei, nici în casa primului meu soţ.

— Cred şi eu, spuse Danglars, căci nici unii, nici alţii nu aveau o leţcaie.

— Un motiv în plus pentru ca eu să nu fi învăţat la ei argoul băncii care îmi împuiază urechile de dimineaţă până seara, aici. Sunetul monedelor numărate şi răsnumărate mi-e odios şi nu cunosc decât sunetul glasului dumitale care îmi este şi mai neplăcut.

— Ciudat, spuse Danglars; şi eu care crezusem că urmăreşti cu cel mai viu interes operaţiile mele…

— Eu? Şi cine te-a putut face să crezi o asemenea prostie?

— Chiar dumneata.

— Aha!

— Fără îndoială.

— Aş vrea să-mi spui cu ce ocazie.

— O, Doamne, este lucru uşor! În luna februarie mi-ai vorbit cea dintâi despre titlurile din Haiti: visaseşi că un vas intra în portul Havre şi că vasul aducea vestea că o plată, despre care se credea că e amânată la calendele greceşti, se va efectua. Cunosc luciditatea somnului dumitale; am dat deci ordin să se cumpere, pe sub mână, toate cupoanele pe care le-am putut găsi din datoria insulei şi am câştigat patru sute de mii de franci, din care o sută de mii ţi-au fost înmânaţi cu sfinţenie. Ai făcut cu ei ce ai vrut, nu mă priveşte.

În martie era vorba de o concesiune pentru o cale ferată. Se înfăţişau trei societăţi, oferind garanţii egale. Mi-ai spus că instinctul dumitale – şi, măcar că pretinzi că eşti străină în speculaţii, cred, dimpotrivă, că ai un instinct foarte dezvoltat în unele materii —, mi-ai spus că instinctul te îndemna să crezi că privilegiul va fi acordat societăţii aşa-zisă a Sudului.

M-am înscris îndată cu două treimi din acţiunile acestei societăţi. Într-adevăr, i-a fost acordat privilegiul; aşa cum prevăzuseşi, acţiunile şi-au triplat valoarea şi eu am încasat un milion, din care dumitale ţi-au fost predaţi două sute cincizeci de mii de franci. Cum ai întrebuinţat aceşti două sute cincizeci de mii de franci?

— Dar unde vrei să ajungi, domnule? Exclamă baroana, înfiorată de ciudă şi de enervare.

— Răbdare, doamnă, am ajuns.

— Slavă Domnului!

— În aprilie ai fost la masă la ministru, s-a vorbit despre Spania şi ai auzit o conversaţie secretă, era vorba de expulzarea lui don Carlos; am cumpărat bonuri spaniole. Expulzarea s-a produs şi am câştigat şase sute de mii de franci în ziua în care Carol al V-lea a trecut dincolo de Bidassoa. Din aceşti şase sute de mii de franci ai încasat cincizeci de mii de taleri, erau ai dumitale, ai dispus de ei după plac şi nu-ţi cer socoteală, nu e însă mai puţin adevărat că anul acesta ai primit cinci sute de mii de lire.

— Ei şi după?

— A, da, ei şi exact după aceea, lucrurile se strică.

— Nu zău, ai un mod de-a vorbi…

— Ei îmi redă ideea şi mai mult n-am nevoie… Acest după a fost acum trei zile. Aşadar, acum trei zile ai discutat chestiuni politice cu domnul Debray şi ai reţinut, pare-se, din cuvintele lui că don Carlos s-a înapoiat în Spania: atunci mi-am vândut renta, ştirea s-a răspândit, a fost panică, n-am mai vândut-o, am dat-o şi a doua zi se constată că ştirea era falsă şi din cauza acestei ştiri false am pierdut şapte sute de mii de franci.

— Ei şi?

— Ei şi? Pentru că îţi dau un sfert atunci când câştig, îmi datorezi şi dumneata un sfert când pierd; a patra parte din şapte sute de mii de franci înseamnă o sută şaptezeci şi cinci de mii de franci.

— Dar ceea ce îmi spui este extravagant şi nu văd pentru ce amesteci numele domnului Debray în toată istoria aceasta.

— Pentru că, dacă nu ai cumva cei o sută şaptezeci şi cinci de mii de franci pe care îi reclam, îi vei împrumuta de la prietenii dumitale, iar domnul Debray face parte din numărul acestora.

— I-auzi! Exclamă baroana.

— O, fără gesturi, fără strigăte, fără dramă, stimată doamnă, dacă nu vrei să mă sileşti a-ţi spune că îl văd parcă pe domnul Debray rânjind lângă cei cinci sute de mii de franci pe care dumneata i-ai dat anul acesta, spunându-şi că a găsit, în sfârşit, ceea ce nici cei mai iscusiţi jucători n-au putut vreodată să descopere: adică o ruletă unde se câştigă fără să pui miză şi unde nu pierzi atunci când se pierde.

Baroana vru să izbucnească.

— Mizerabile, spuse ea, îndrăzneşti să spui că nu ştiai ceea ce cutezi să-mi reproşezi astăzi?

— Nu-ţi spun că ştiam, nu-ţi spun că nu ştiam, îţi spun doar: observă conduita mea de, patru ani, de când nu îmi mai eşti femeie şi de când nu îţi mai sunt soţ şi spune-mi dacă nu a fost totdeauna consecventă cu sine. Scurt timp înaintea rupturii noastre, ai dorit să studiezi muzica dimpreună cu faimosul bariton care a debutat cu atâta succes la Teatrul italian: eu am vrut să studiez dansul cu dansatoarea aceea care îşi făcuse o reputaţie aşa de mare la Londra. Lucrul m-a costat atât pentru dumneata cât şi pentru mine cam o sută de mii de franci. N-am spus nimic, deoarece armonia trebuie să domnească în menaj. O sută de mii de franci, pentru ca bărbatul şi femeia să cunoască bine dansul şi muzica, nu înseamnă prea mult. Curând te-ai dezgustat de cântec şi ţi-a venit ideea să studiezi diplomaţia cu un secretar de ministru – te las să studiezi. Înţelegi: ce-mi pasă mie din moment ce dumneata plăteşti din caseta dumitale lecţiile pe care le iei? Astăzi însă observ că scoţi dintr-a mea şi că ucenicia dumitale poate să ma coste şapte sute de mii de franci pe luna. Opreşte-te, doamnă, lucrul nu mai poate să dureze! Ori diplomatul va da lecţii gratuite şi îl voi tolera, ori nu va mai pune piciorul în casa mea: auzi, doamnă?

— E prea mult, domnule, strigă Herminie sufocată şi depăşeşti limitele josniciei.

— Văd cu plăcere, continuă Danglars, că te-ai supus axiomei codului: „Femeia trebuie să-şi urmeze bărbatul”.

— Injurii.

— Ai dreptate: să lăsăm faptele noastre şi să judecăm rece. Eu nu m-am amestecat niciodată în chestiunile dumitale decât pentru că ţi-am vrut binele; fă la fel. Spui că nu te priveşte casa mea? Bine; operează cu a dumitale, dar nu o umple, nici n-o goli pe a mea. De altminteri, cine ştie dacă toată chestia nu e o lovitură de Jarnac politic; dacă, furios că mă vede făcând parte din opoziţie şi gelos pe simpatiile populare pe care le stârnesc, ministrul nu se înţelege cu domnul Debray pentru a mă ruina…

— Se prea poate!

— Da, fără îndoială, cine a mai văzut o ştire telegrafică falsă, adică imposibilul sau aproape; semne cu totul diferite date de ultimele două telegrafe… Lucrul e făcut într-adins pentru mine.

— Domnule, spuse baroana cu ton mai potolit, ştii, cred că slujbaşul a fost alungat, că s-a vorbit să i se facă proces, că se dăduse ordin să fie arestat şi că ordinul ar fi fost îndeplinit dacă el nu se sustrăgea de la primele cercetări printr-o fugă care dovedeşte nebunia sau culpabilitatea lui… E o eroare.

— Da, care îi face pe nătărăi să râdă, care îi face pe domnii secretari de stat să înnegrească hârtie, dar care pe mine mă costă şapte sute de mii de franci.

— Domnule, spuse deodată Herminie, deoarece toate acestea spui că ţi se trag de la domnul Debray, de ce, în loc de a le spune direct domnului Debray, mi le spui mie? De ce îl acuzi pe bărbat şi te legi de femeie?

— Dar ce, eu îl cunosc pe domnul Debray? Glăsui Danglars, vreau oare să-l cunosc? Vreau să ştiu că el dă sfaturi? Eu le urmez? Eu joc? Nu, dumneata faci toate acestea şi nu eu.

— Cred însă că deoarece profiţi…

Danglars înălţă din umeri.

— Ce creaturi smintite femeile acestea care se cred genii pentru că au condus o intrigă sau zece, în aşa fel încât să nu fie afişate în tot Parisul. Gândeşte-te însă că, în chiar ipoteza când ai fi tăinuit soţului dumitale abaterile – ceea ce este un ABC al artei —, deoarece în majoritatea cazurilor soţii nu vor să vadă, n-ai fi fost decât o copie palidă a ceea ce fac jumătate din prietenele dumitale, femei de lume. Cu mine însă n-a fost aşa, am văzut şi am auzit totdeauna, în aproape şaisprezece ani mi-ai ascuns un gând poate, dar nu o faptă, nu o greşeală. În timp ce te felicitai de iscusinţa dumitale şi credeai cu tărie că mă înşeli, ce-a rezultat? Aceea că, graţie pretinsei mele ignoranţe, n-a fost unul din prietenii dumitale, de la domnul de Villefort până la domnul Debray, care să nu fi tremurat în faţa mea. Nu e unul care să nu mă fi tratat ca pe stăpân al casei, singura mea pretenţie în legătură cu dumneata, nu e unul, în sfârşit, care să fi cutezat a-ţi spune despre mine ceea ce îţi spun eu singur astăzi. Îţi permit să mă faci odios, dar te voi împiedica să mă faci ridicol şi, mai cu seamă, îţi interzic categoric şi mai presus de orice, să mă ruinezi.

Până în momentul în care numele lui Villefort fusese pronunţat, baroana se ţinuse destul de bine, dar la auzul acestui nume ea îngălbenise şi, ridicându-se mişcată parcă de un resort, întinse braţele ca pentru a alunga o vedenie şi făcuse trei paşi spre soţul ei vrând parcă să-i smulgă sfârşitul secretului pe care el nu-l cunoştea, sau pe care, poate, dintr-un calcul odios, aşa cum erau aproape toate calculele lui Danglars, nu voia să-l trădeze complet.

— Domnul de Villefort? Ce înseamnă asta, ce vrei să spui?

— Asta înseamnă, doamnă, că domnul de Nargonne, primul dumitale soţ, nefiind nici filosof, nici bancher, sau fiind poate şi una şi alta şi văzând că nu se putea pune cu un procuror regal, a murit de mâhnire sau de furie după ce te-a găsit însărcinată în şase luni după o absenţă de nouă. Sunt brutal, nu numai că ştiu, dar mă laud cu aceasta: e unul din mijloacele mele de succes în operaţiile comerciale. De ce în loc să ucidă, s-a sinucis? Pentru că nu avea o casă de salvat. Eu însă am obligaţii faţă de casa mea. Domnul Debray, asociatul meu, mă face să pierd şapte sute de mii de franci: să-şi suporte partea de pierdere şi vom continua afacerile; de nu, să se declare în neputinţă de a plăti aceşti o sută şaptezeci şi cinci de mii de franci şi să facă ce fac faliţii: să dispară. Eh, e un băiat încântător, ştiu, când ştirile lui sunt exacte; dar când nu sunt exacte, se găsesc cincizeci pe lume care preţuiesc mai mult decât el.

Doamna Danglars era înmărmurită; cu toate acestea făcu o sforţare supremă pentru a răspunde ultimului atac. Căzu pe un fotoliu, gândindu-se la Villefort, la scena dineului, la ciudata serie de nenorociri care se abăteau de câteva zile, una după alta, asupra casei ei, schimbând în scandaloase dezbateri calmul vătuit al menajului. Danglars nici n-o privi, măcar că ea făcu totul ca să leşine. Smuci uşa dormitorului fără să mai adauge un cuvânt şi reintră la el, astfel că doamna Danglars, revenindu-şi din semileşinul ei, îşi putu închipui că a avut un vis rău.