Capitolul III Dejunul
Contele era, vă amintiţi, un comesean sobru. Albert făcu remarca aceasta, mărturisind temerea că, de la început, viaţa pariziană va displăcea călătorului prin latura ei cea mai materială, dar totodată şi cea mai necesară.
— Dragă conte, spuse el, mă vedeţi cuprins de-o temere: că bucătăria din strada Herdel nu vă va fi pe plac, la fel ca cea din piaţa Spaniei. Ar fi trebuit să vă întreb ce doriţi şi să prepar câteva bucate pe gustul dumneavoastră.
— Dacă m-aţi cunoaşte mai bine, domnule, răspunse contele zâmbind, nu v-ar preocupa o grijă aproape umilitoare pentru un călător ca mine care a trăit, rând pe rând, cu macaroane la Neapole, cu polenta la Milano, cu ghiveci la Valencia, cu pilaf la Constantinopol, cu orez în India şi cu cuiburi de rândunele în China. Bucătăria, nu există pentru un cosmopolit ca mine. Mănânc de toate şi pretutindeni, însă mănânc puţin. Iar astăzi, când îmi reproşaţi sobrietatea, mă găsesc într-un moment cu poftă de mâncare, căci de ieri-dimineaţă nu am gustat nimic.
— Cum, de ieri-dimineaţă? Exclamară tovarăşii de masă. N-aţi mâncat nimic de douăzeci şi patru de ore?
— Nu, răspunse contele de Monte-Cristo. Fusesem obligat să mă abat din drum şi să iau informaţii în împrejurimile localităţii Nimes, astfel că eram oarecum în întârziere şi n-am vrut să mă opresc.
— Şi aţi mâncat în trăsura dumneavoastră? Întrebă Morcerf.
— Nu, am dormit, aşa cum mi se întâmplă când mă plictisesc, fără să am curajul a mă distra, sau când mi-e foame, fără să am poftă de mâncare.
— Dar dumneavoastră comandaţi somnului, domnule? Întrebă Morrel.
— Aproape.
— Aveţi o reţetă pentru aceasta?
— Infailibilă.
— Ea ar fi excelentă pentru noi, africanii, care nu avem totdeauna ce să mâncăm şi care avem rareori ce să bem, spuse Morrel.
— Da, îl aprobă Monte-Cristo. Din păcate, reţeta mea, excelentă pentru un om ca mine, care duce o viaţă cu totul excepţională, ar fi foarte primejdioasă aplicată unei armate care nu s-ar mai trezi când ai avea nevoie de ea.
— Şi se poate şti reţeta aceasta? Întreabă Debray.
— O, Doamne, da, spuse Monte-Cristo. Nu fac dintr-însa nici un secret. E un amestec de opiu excelent, pe care m-am dus eu însumi să-l caut la Canton, pentru a fi sigur că-l am pur şi din cel mai bun haşiş care se recoltează în Orient, adică între Tigru şi Eufrat. Se amestecă în părţi egale şi se fac nişte pilule pe care le înghiţi când ai nevoie. Efectul se arată după zece minute. Întrebaţi-l pe domnul baron Franz d'Épinay. Mi se pare că el a gustat într-o zi.
— Da, răspunse Morcerf, mi-a spus câte ceva în privinţa aceasta, ba chiar a păstrat o foarte plăcută amintire.
— Dar, întrebă Beauchamp, care, ca ziarist, era foarte incredul, purtaţi totdeauna drogul acesta la dumneavoastră?
— Totdeauna, răspunse Monte-Cristo.
— Ar fi o indiscreţie dacă v-aş cere să-mi arătaţi preţioasele pilule? Continuă Beauchamp, nădăjduind că-l va înfunda pe străin.
— Nu, domnule, răspunse contele. Şi scoase din buzunar o admirabilă bombonieră scobită într-un singur smarald şi închisă printr-un zăvor de aur care, desfăcându-se, arăta o ghiulea mică, de culoare verzuie şi de mărimea unui bob de mazăre. Bobul avea un miros acru, pătrunzător. Se aflau patru sau cinci la fel în smaraldul care putea să cuprindă o duzină.
Bomboniera făcu ocolul mesei, dar mai mult pentru a fi examinat minunatul smarald decât pentru a vedea sau mirosi pilulele.
— Desfătarea aceasta v-o prepară bucătarul dumneavoastră? Întrebă Beauchamp.
— Nu, domnule, răspunse Monte-Cristo, nu las desfătările mele reale la cheremul mâinilor nevrednice. Sunt un chimist îndeajuns de bun, astfel că îmi prepar singur pilulele.
— Smaraldul este admirabil şi este cel mai mare pe care l-am văzut vreodată, cu toate că mama are câteva bijuterii de familie remarcabile, spuse Château-Renaud.
— Aveam trei la fel, declară Monte-Cristo: am dat unul Marelui Senior, care şi l-a montat pe sabie; altul, Sfântului Părinte, care şi l-a încrustat pe mitră în faţa altui smarald, aproape asemănător, dar mai puţin frumos, care fusese dat predecesorului, Pius al VII-lea, de către împăratul Napoleon; l-am păstrat pe al treilea pentru mine şi l-am scobit, ceea ce i-a luat jumătate din valoare însă l-a făcut mai util pentru întrebuinţarea pe care voiam să i-o dau.
Toţi îl priveau pe Monte-Cristo cu uimire. Vorbea cu atâta simplitate încât era vădit că spunea adevărul sau că era nebun. Cu toate acestea, smaraldul din mâna sa te făcea să înclini spre prima ipoteză.
— Şi ce v-au dat cei doi suverani în schimbul magnificului cadou? Întrebă Debray.
— Marele Senior, libertatea unei femei, răspunse contele, Sfântul Părinte, viaţa unui bărbat. Astfel că, o dată în existenţa mea, am fost atât de puternic ca şi când Dumnezeu mi-ar fi dat să mă nasc pe treptele unui tron.
— Omul pe care l-aţi eliberat e Peppino, nu-i aşa? Exclamă Morcerf. Pentru el aţi folosit dreptul dumneavoastră de graţie?
— Poate, rosti Monte-Cristo, zâmbind.
— Domnule conte, nu vă închipuiţi plăcerea pe care o simt când vă aud vorbind astfel, spuse Morcerf. Vă anunţasem mai înainte prietenilor mei ca pe un om legendar, ca pe un vrăjitor din O mie şi una de nopţi, ca pe un vrăjitor din evul mediu; dar parizienii sunt aşa de subtili în paradoxuri, încât consideră drept capricii ale imaginaţiei adevărurile cele mai incontestabile, când aceste adevăruri nu intră în toate condiţiile existenţei lor cotidiene. Iată-i, de exemplu, pe Debray, care citeşte şi pe Beauchamp, care tipăreşte în fiecare zi că a fost arestat şi jefuit pe bulevard un membru întârziat al Jockey-Clubului; că au fost asasinate patru persoane în strada Saint-Denis sau în foburgul Saint-Germain; că au fost arestaţi zece-cincisprezece-douăzeci de hoţi, fie într-o cafenea de pe bulevardul Temple, fie în Termele lui Julien şi care tăgăduiesc existenţa bandiţilor din bălţi, din câmpia Romei sau din mlaştinile Pontinus. Spuneţi-le dumneavoastră, vă rog, domnule conte, că am fost prins de bandiţii aceştia şi că, fără generoasa dumneavoastră intervenţie, aş aştepta, după toate probabilităţile, astăzi, reînvierea veşnică în catacombele San-Sebastian, în loc să le ofer un prânz în nevrednica mea căsuţă din strada Helder.
— Eh, mi-aţi făgăduit că nu-mi veţi mai vorbi niciodată despre mizeria aceea, spuse Monte-Cristo.
— Eu, nu, domnule conte! Exclamă Morcerf. Altcineva, poate, căruia îi veţi fi făcut acelaşi serviciu şi pe care îl confundaţi cu mine. Din contră, să vorbim, vă rog. Căci dacă vă hotărâţi să vorbiţi despre împrejurarea aceea, poate îmi veţi repeta nu numai ceva din ce ştiu, dar şi multe din ce nu ştiu.
— Mi se pare, zise contele zâmbind, că în afacerea aceea aţi jucat un rol destul de important, ca să ştiţi tot aşa de bine ce s-a întâmplat.
— Îmi făgăduiţi, dacă spun tot ce ştiu, spuse Morcerf, că veţi spune şi dumneavoastră tot ce nu ştiu?
— Nici vorbă, răspunse Monte-Cristo.
— Ei, bine, reluă Morcerf, chiar dacă amorul meu propriu ar avea de suferit, voi mărturisi că m-am crezut timp de trei zile obiectul tachineriilor unei măşti pe care o socoteam urmaşa Tulliei sau a Popeei, în timp ce eram pur şi simplu obiectul tachineriilor unei ţărănci. Ceea ce ştiu e că am confundat-o, ca un nărod, mai nărod chiar decât cel despre care pomeneam adineauri, pe ţăranca aceasta cu un tânăr bandit de 15, 16 ani, cu barba neră-sărită încă, cu talia fină care, în momentul când voiam să mă emancipez până la a depune un sărut pe umăru-i cast, mi-a pus pistolul în piept şi, cu ajutorul a şapte sau opt tovarăşi ai săi, m-a dus sau, mai bine-zis, m-a târât în fundul catacombelor San-Sebastian, unde am găsit un căpitan de bandiţi foarte instruit, care citea Comentariile lui Cezar şi care a catadicsit să-şi întrerupă lectura pentru a-mi spune că, dacă a doua zi, la şase dimineaţa, nu vărs patru mii de taleri în casa sa, la şase şi un sfert voi înceta să exist. Scrisoarea există, se găseşte în mâna lui Franz, semnată de mine, cu un post-scriptum al maestrului Luigi Vampa. Dacă vă îndoiţi, îi scriu lui Franz care va interveni pentru legalizarea iscăliturilor. Iată ce ştiu. Acum, ceea ce nu ştiu, este cum aţi izbutit dumneavoastră, domnule conte, să insuflaţi un respect atât de mare bandiţilor Romei, care sunt prea puţin respectuoşi. Vă mărturisesc că Franz şi eu am fost cuprinşi de o admiraţie negrăită.
— Nimic mai simplu, domnule, răspunse contele. Îl cunoşteam pe faimosul Vampa de mai bine de zece ani. Pe când era încă foarte tânăr şi se ocupa cu păstoritul, i-am dat într-o zi nu mai ştiu ce monedă de aur, deoarece îmi arătase drumul. El mi-a dăruit, ca să nu aibă nici o obligaţie, un pumnal sculptat de el însuşi şi pe care l-aţi văzut, desigur, în colecţia mea de arme. Mai târziu, fie că uitase schimbul de mici cadouri care ar fi trebuit să întreţină prietenia noastră, fie că nu mă recunoscuse, a încercat să mă aresteze; dar, dimpotrivă, l-am prins eu pe el şi pe doisprezece oameni ai săi. Puteam să-l predau justiţiei romane care este expeditivă şi care, de hatârul lui, s-ar fi grăbit şi mai mult, dar nu făcui nimic. Le dădui drumul lui şi alor săi.
— Cu condiţia să nu mai păcătuiască, spuse ziaristul râzând. Văd cu plăcere că şi-au respectat cu sfinţenie cuvântul.
— Nu, domnule, răspunse Monte-Cristo, cu simpla condiţie să mă respecte întotdeauna pe mine şi pe ai mei. Poate că ce vă spun vi se va părea ciudat dumneavoastră, domnilor socialişti, progresişti, umanitarişti, dar eu nu mă ocup niciodată de semenul meu, nu încerc niciodată să ocrotesc societatea care nu mă ocroteşte ea pe mine şi – voi spune chiar – care, în genere, nu se ocupă de mine decât pentru a-mi face rău. Suprimându-i din stima mea şi păstrând neutralitatea faţă de ei, societatea şi semenul meu îmi sunt încă datori.
— Bravo! Exclamă Château-Renaud. Iată primul om curajos pe care îl aud predicând cu loialitate şi cu brutalitate egoismul. Bravo, domnule conte, este foarte frumos ce spuneţi.
— În orice caz, e sincer, spuse Morrel. Sunt însă sigur că domnului conte nu i-a părut rău că s-a abătut o dată de la principiile pe care ni le-a expus, totuşi, în mod aşa de absolut.
— Cum, m-am abătut de la aceste principii, domnule? Întrebă Monte-Cristo, care, din când în când, nu se putea împiedica de a-l privi pe Maximilien cu atâta luare-aminte încât, în două sau trei rânduri, cutezătorul tânăr îşi coborâse ochii din faţa privirii clare şi limpezi a contelui.
— Cred, reluă Morrel, că, eliberându-l pe domnul de Morcerf pe care nu îl cunoşteaţi, aţi servit semenul dumneavoastră şi societatea.
— Al cărei frumos ornament este el, spuse Beauchamp cu gravitate, golind dintr-o singură înghiţitură un pahar de şampanie.
— Domnule conte, exclamă Morcerf, sunteţi prins în plasa raţionamentului – dumneavoastră, unul dintre cei mai severi logicieni pe care îi cunosc; şi veţi vedea că vi se va demonstra limpede, în curând, că, departe de a fi un egoist, sunteţi, dimpotrivă, un filantrop. O, domnule conte, dumneavoastră vă declaraţi oriental, levantin, malaiez, indian, chinez, sălbatic. Vă numiţi Monte-Cristo după numele de familie, Simbad marinarul după numele de botez şi iată că, din ziua când puneţi piciorul în Paris, posedaţi instinctiv cel mai mare merit sau cel mai mare defect al parizienilor noştri excentrici, adică uzurpaţi vicii pe care nu le aveţi şi tăinuiţi virtuţi pe care le aveţi.
— Dragă viconte, spuse Monte-Cristo, nu văd în tot ce am declarat sau am făcut un singur cuvânt pentru care să merit din partea dumneavoastră şi din partea acestor domni aşa-zisul elogiu pe care l-am primit. Dumneavoastră nu eraţi un străin pentru mine, deoarece vă cunoşteam, deoarece vă cedasem două camere, deoarece vă invitasem la dejun, deoarece am privit împreună măştile pe Corso şi deoarece am contemplat de la o fereastră a pieţei del Popolo execuţia aceea care v-a impresionat aşa de puternic încât v-aţi simţit rău. De aceea, îi întreb pe toţi domnii de aici dacă puteam să-l las pe oaspetele meu în mâinile acelor groaznici bandiţi, cum îi denumiţi dumneavoastră? Ştiţi de altminteri că, salvându-vă, nutream un gând ascuns; acela de a mă servi de dumneavoastră pentru a mă introduce în saloanele din Paris când voi veni să vizitez Franţa. O vreme aţi putut să consideraţi hotărârea aceea ca pe un proiect vag şi fugitiv; dar astăzi, vedeţi, el e o bună şi frumoasă realitate, căreia trebuie să vă supuneţi dacă nu vreţi să vă călcaţi cuvântul.
— Şi mi-l voi respecta, spuse Morcerf. Mă tem, totuşi, să nu fiţi foarte dezamăgit, scumpe conte, dumneavoastră, deprins cu poziţiile accidentate, cu evenimentele pitoreşti, cu orizonturile fantastice. La noi nu se găseşte cel mai mărunt episod în genul acelora cu care viaţa aventuroasă pe care aţi dus-o v-a obişnuit. Chimborazzo al nostru e Montmartre; Himalaia noastră e colina Valerien; Marele Pustiu e câmpia Grenelle, cu toate că o străpunge un puţ artezian pentru caravanele care au nevoie de apă. Avem hoţi, foarte mulţi chiar, cu toate că nu atâţia pe cât se spune, dar hoţii aceştia se tem, infinit mai mult decât cel mai mare senior, de ultimul copoi. În sfârşit, Franţa e o ţară aşa de prozaică şi Parisul un oraş aşa de civilizat încât nu veţi găsi căutând în cele 85 de departamente ale noastre, spun 85 de departamente căci, bineînţeles, fac abstracţie de Corsica Franţei – cel mai însemnat munte pe care să nu fie un telefon şi cea mai neînsemnată peşteră în care un comisar de poliţie să nu fi pus un bec de gaz. Un singur serviciu vă pot face, scumpe conte şi pentru aceasta mă pun la dispoziţia dumneavoastră, să vă prezint pretutindeni sau, se înţelege, să-i însărcinez pe prietenii mei să vă prezinte. De altminteri, pentru aceasta nu aţi avea nevoie de nimeni. Cu numele, cu averea şi cu spiritul dumneavoastră (Monte-Cristo se înclină cu un zâmbet uşor ironic), cineva se prezintă, oriunde, singur şi e bine primit. Nu pot, prin urmare, să vă fiu bun decât pentru un lucru: dacă o oarecare obişnuinţă a vieţii pariziene, oarecare experienţă a confortabilului, oarecare cunoaştere a bazarelor noastre pot să mă recomande dumneavoastră, vă stau la dispoziţie pentru a vă găsi o casă convenabilă. Nu îndrăznesc să vă propun să împărţiţi locuinţa mea cu mine, aşa cum am împărţit-o pe a dumneavoastră la Roma, eu care nu profesez egoismul, dar care sunt egoist prin excelenţă. Căci, la mine, afară de mine, n-ar putea să stea o umbră, afară doar de cazul în care umbra ar fi a unei femei.
— Rezerva aceasta, spuse contele, este de natură strict conjugală. Într-adevăr, mi-aţi spus, domnule, câteva cuvinte la Roma despre o căsătorie în perspectivă. Pot să vă felicit pentru viitoarea dumneavoastră fericire?
— Lucrul e tot în stare de proiect, domnule conte.
— Iar cine spune proiect, interveni Debray, vrea să spună eventualitate.
— Nu, glăsui Morcerf. Tatăl meu ţine la această căsătorie şi nădăjduiesc să vă pot prezenta în curând, dacă nu pe soţia mea, cel puţin pe viitoarea mea soţie: domnişoara Eugénie Danglars.
— Eugénie Danglars? Întrebă Monte-Cristo. Ia staţi, părintele ei nu e domnul baron Danglars?
— Ba da, răspunse Morcerf, dar baron de creaţie nouă.
— O, ce-are a face? Spuse Monte-Cristo. Dacă a făcut statului servicii pentru care să i se cuvină distincţia…
— Enorme, declară Beauchamp. Deşi liberal cu sufletul, el a completat, în 1829, un împrumut de şase milioane pentru regele Charles X, care l-a făcut baron şi cavaler al Legiunii de Onoare, astfel că poartă panglica nu la buzunarul vestei, cum s-ar putea crede, ci la butoniera fracului.
— Beauchamp, Beauchamp, spuse Morcerf râzând, păstrează astea pentru Corsarul şi pentru Charivari. În faţa mea, însă, cruţă-l pe viitorul socru. Apoi, întorcându-se spre Monte-Cristo:
— Dar dumneavoastră aţi pronunţat adineauri numele lui, ca şi cum l-aţi cunoaşte pe baron! Glăsui el.
— Nu-l cunosc, spuse Monte-Cristo, cu neglijenţă. Probabil însă că nu voi întârzia să-i fac cunoştinţa, dat fiind că am un credit deschis asupra lui de către casele Richard şi Blount din Londra, Arstein şi Eskeles din Viena şi Thomson şi French din Roma. Rostind ultimele două nume, Monte-Cristo privi cu coada ochiului pe Maximilien Morrel.
Dacă străinul s-a aşteptat să producă o impresie asupra lui Maximilien Morrel, el nu s-a înşelat. Maximilien tresări, ca şi cum ar fi primit un şoc electric.
— Thomson şi French? Întrebă el. Cunoaşteţi casa aceasta?
— Sunt bancherii mei în capitala lumii creştine, răspunse contele cu linişte. Pot să vă fiu de folos cu ceva pe lângă ei?
— O, domnule conte, aţi putea să ne ajutaţi în cercetări rămase până în prezent infructuoase. Casa aceasta a făcut altădată un serviciu casei noastre şi, nu ştiu pentru ce, a tăgăduit întotdeauna aceasta.
— La ordinele dumneavoastră, domnule, răspunse Monte-Cristo, înclinându-se.
— Dar, exclamă Morcerf, în legătură cu domnul Danglars ne-am depărtat foarte mult de subiectul conversaţiei noastre. Era vorba să găsim o locuinţă convenabilă contelui de Monte-Cristo; domnilor, să ne coalizăm pentru a găsi o idee. Unde îl vom găzdui pe acest nou oaspete al marelui Paris?
— În foburgul Saint-Germain, spuse Château-Renaud. Domnul va găsi acolo un imobil fermecător, situat între o curte şi o grădină.
— Eh, Château-Renaud, spuse Debray, tu nu cunoşti decât tristul şi posacul tău foburg Saint-Germain. Nu-l ascultaţi domnule conte, mutaţi-vă pe Chaussée-d'Antin: e adevăratul centru al Parisului.
— Pe bulevardul Operei, interveni Beauchamp, la primul etaj, o casă cu balcon. Domnul conte îşi va aduce acolo perne împletite în argint şi va vedea, fumându-şi ciubucul sau înghiţindu-şi pilulele, cum toată capitala îi defilează pe sub ochi.
— Morrel, dumneata n-ai nici o idee? Întreabă Château-Renaud. Nu propui nimic?
— Ba da, spuse tânărul, zâmbind. Dimpotrivă, am una, dar aşteptam ca domnul să se lase ispitit de vreuna din ofertele sclipitoare ce i s-au făcut. Acum, pentru că n-a răspuns, cred că pot să-i ofer un apartament într-un mic palat fermecător, stil Pompadour, pe care sora mea l-a închiriat de un an în rue Meslay.
— Aveţi o soră? Întrebă Monte-Cristo.
— Da, domnule, o soră admirabilă.
— Căsătorită?
— De aproape nouă ani.
— Fericită? Întrebă din nou contele.
— Atât cât îi e îngăduit unei făpturi omeneşti să fie, răspunse Maximilien. S-a măritat cu un bărbat pe care îl iubea, cel care ne-a rămas devotat în nenorocire: Emmanuel Herbaut.
Monte-Cristo zâmbi imperceptibil.
— Eu locuiesc acolo pe timpul concediului meu, continuă Maximilien şi, împreună cu cumnatul meu, Emmanuel, voi sta la dispoziţia domnului conte pentru toate lămuririle de care va avea nevoie.
— Un moment, exclamă Albert, mai înainte ca Monte-Cristo să fi putut răspunde. Ia seama la ce faci, domnule Morrel, veţi claustra un călător, pe Simbad marinarul, în viaţa de familie. Dintr-un om care a venit să vadă Parisul veţi face un patriarh.
— A, nu! Răspunse Morrel zâmbind. Sora mea are 25 de ani, cumnatul meu 30. Sunt tineri, veseli şi fericiţi. De altminteri, domnul conte va fi la domnia-sa acasă şi nu-şi va întâlni gazdele atâta timp cât nu va voi să coboare la ele.
— Mulţumesc, domnule, mulţumesc, spuse Monte-Cristo. Mă voi mărgini să fiu prezentat sorei şi cumnatului dumneavoastră dacă binevoiţi să-mi faceţi această onoare. Dar nu am acceptat oferta nici unuia dintre domnii de faţă, deoarece am locuinţa pregătită.
— Cum? Exclamă Morcerf, trageţi la hotel? Va fi foarte plictisitor pentru dumneavoastră.
— Stăteam aşa de rău la Roma? Întrebă Monte-Cristo.
— O, la Roma aţi cheltuit cincizeci de mii de piaştri ca să vi se mobileze un apartament; presupun însă că nu sunteţi dispus să repetaţi în fiecare zi o atare cheltuială.
— Nu asta m-a oprit, răspunse Monte-Cristo. Eram însă hotărât să am o casă la Paris, o casă a mea, vreau să spun. Mi-am trimis înainte valetul şi el mi-a cumpărat, desigur, casa şi o mobilează.
— Prin urmare, aveţi un valet care cunoaşte Parisul? Exclamă Beauchamp.
— El vine, ca şi mine, pentru prima oară în Franţa. E negru şi nu vorbeşte, spuse Monte-Cristo.
— Nu cumva e Ali? Întrebă Albert în mijlocul surprizei generale.
— Da, domnule, Ali, nubianul, mutul, pe care dacă nu mă înşel, l-aţi văzut la Roma.
— Da, desigur, răspunse Morcerf, mi-l amintesc de minune. Dar cum de aţi însărcinat pe un nubian să vă cumpere o casă la Paris şi pe un mut să v-o mobileze?
— Desigur că nenorocitul a făcut totul pe dos.
— Vă înşelaţi, domnule. Dimpotrivă, sunt sigur că a ales toate lucrurile pe gustul meu, căci, ştiţi, gustul meu nu se aseamănă cu al altora. A venit acum opt zile şi va fi alergat prin tot oraşul cu instinctul pe care ar putea să-l aibă un câine ce vânează singur. Îmi cunoaşte capriciile, fanteziile, nevoile. Cred că a organizat totul pe placul meu. Ştia că voi sosi astăzi la zece; mă aştepta de la orele nouă la bariera Fontainebleau, mi-a înmânat hârtia aceasta; e noua mea adresă. Poftim, citiţi-o: şi Monte-Cristo întinse lui Albert o hârtie.
— Champs-Elysées, 30, citi Morcerf.
— Ceva cu adevărat original! Nu se putu împiedica Beauchamp să spună.
— Şi foarte princiar, adăugă Château-Renaud.
— Cum, nu vă cunoaşteţi casa? Întrebă Debray.
— Nu, zise Monte-Cristo. V-am spus că nu voiam să depăşesc ora. Mi-am făcut toaleta în trăsură şi am coborât la poarta vicontelui.
Tinerii se priviră. Nu ştiau dacă Monte-Cristo joacă o comedie; dar tot ce ieşea din gura omului acestuia avea, în ciuda caracterului său original, un caracter de o simplitate atât de mare încât nu se putea presupune că minte. De altminteri, de ce ar fi minţit?
— Prin urmare, va trebui să ne mulţumim a face domnului conte toate micile servicii care vor sta în puterea noastră, spuse Beauchamp. Eu, ca ziarist, îi deschid toate teatrele Parisului.
— Vă mulţumesc, domnule, declară Monte-Cristo, zâmbind. Administratorul meu a şi primit ordinul să-mi închirieze o lojă la fiecare dintre ele.
— Administratorul dumneavoastră este şi el un nubian, un mut? Întrebă Debray.
— Nu, domnule, e pur şi simplu un compatriot al dumneavoastră, dacă într-adevăr un corsican e compatriotul cuiva. Domnule de Morcerf, îl cunoaşteţi.
— Nu cumva o fi bravul signor Bertuccio care se pricepe aşa de bine la închiriatul ferestrelor?
— Exact şi l-aţi văzut la mine în ziua când am avut onoarea să vă primesc la dejun. E un om foarte de ispravă, care a fost întrucâtva soldat, întrucâtva contrabandist, câte puţin din toate. N-aş jura că n-a avut niscai încurcături şi cu poliţia pentru vreun fleac, vreo lovitură de cuţit.
— Şi l-aţi ales pe acest cinstit cetăţean al lumii ca administrator al dumneavoastră, domnule conte? Întrebă Debray. Cu cât vă fură pe an?
— Pe cuvântul meu de onoare, spuse contele, nu mai mult decât altul, sunt sigur. Mă serveşte însă, nu cunoaşte obstacole şi îl păstrez.
— În cazul acesta sunteţi cu casa aranjată, spuse Château-Renaud. Aveţi un palat pe Champs-Elysées, servitori, administrator. Nu vă mai lipseşte decât o metresă.
Albert zâmbi. Se gândi la frumoasa grecoaică pe care o văzuse în loja contelui, la teatrul Valle şi la teatrul Argentina.
— Am mai mult decât atât, spuse Monte-Cristo: am o sclavă. Dumneavoastră vă închiriaţi metresele de la teatrul Operei, de la Vaudeville, de la Variétés: eu mi-am cumpărat-o pe a mea de la Constantinopol. M-a costat mai scump, însă nu mai duc nici o grijă.
— Dar uitaţi, glăsui Debray râzând, că noi suntem aşa cum a spus regele Charles, franci cu numele, franci prin natură, că, punând piciorul pe pământul Franţei, sclava dumneavoastră a devenit liberă?
— Cine îi va spune aceasta? Întrebă Monte-Cristo.
— Eh, primul venit!
— Ea nu vorbeşte decât greceşte.
— Atunci e altceva.
— Vom putea să o vedem? Întrebă Beauchamp. Sau, pentru că aveţi un mut, aveţi şi eunuci?
— A, nu, declară Monte-Cristo, nu împing orientalismul până acolo. Toţi cei care mă înconjură sunt liberi să mă părăsească şi, părăsindu-mă, nu vor mai avea nevoie nici de mine, nici de nimeni. Iată, poate, de ce nu mă părăsesc.
Trecuseră de multă vreme la desert şi la ţigări.
— Dragul meu, spuse Debray sculându-se, ceasul e două şi jumătate, musafirul tău este fermecător, dar sunt nevoit să mă înapoiez la minister. Îi voi vorbi ministrului despre conte şi vom afla cine e el.
— Ia seama, îl sfătui Morcerf, au renunţat la asta alţii mult mai şireţi.
— Eh, avem trei milioane pentru poliţie. E drept că ele sunt cheltuite aproape totdeauna de mai înainte, dar n-are a face. Se vor găsi oricând cincizeci de mii de franci pentru scopul acesta.
— Iar când veţi afla cine este, îmi veţi spune şi mie?
— Îţi făgăduiesc. La revedere, Albert. Domnilor, prea umilul dumneavoastră…
Şi, ieşind, Debray strigă tare din anticameră:
— Trage la poartă!
— Eu nu mă duc la Cameră, îi spuse Beauchamp lui Albert, dar voi avea de oferit cititorilor mei mai mult decât un discurs al domnului Danglars.
— Beauchamp, te implor, nici un cuvânt, i se adresă Morcerf, nu-mi răpi meritul de a-l prezenta şi a-l comenta. Nu-i aşa că e curios?
— Mai mult decât atât, răspunse Château-Renaud. E unul dintre cei mai extraordinari oameni pe care i-am văzut în viaţa mea. Vii, Morrel?
— Să dau numai cartea mea de vizită domnului conte, care binevoieşte să-mi promită că ne va face o mică vizită în strada Meslay numărul 14.
— Fiţi sigur că nu voi lipsi, domnule, îl asigură contele, înclinându-se.
Şi Maximilien Morrel ieşi cu baronul de Château-Renaud, lăsându-l pe Monte-Cristo singur cu Morcerf.
