Capitolul VIII Ploaia de sânge

În momentul în care intră, bijutierul aruncă o privire cercetătoare în juru-i. Nimic nu părea însă de natură să-i trezească bănuieli, dacă nu le avea şi nimic nu părea să le confirme, în cazul când nu le avea.

Caderousse continua să-şi ţină mâinile deasupra bancnotelor şi a aurului. Carconta zâmbea musafirului cât putea mai plăcut.

— Aha, observă bijutierul, s-ar părea că v-a fost frică să nu vă înşelaţi la numărătoare şi că aţi socotit din nou comoara după plecarea mea.

— Nu, spuse Caderousse; dar întâmplarea care ne-a îmbogăţit e aşa de neaşteptată încât nu ne vine să credem şi, dacă n-am avea dovada sub ochi, ni s-ar părea că încă visăm.

Bijutierul zâmbi.

— Aveţi niscai călători în han? Întrebă el.

— Nu, răspunse Caderousse, nu dăm găzduire pentru noapte. Ne găsim prea aproape de oraş, aşa că nu trage nimeni la noi.

— În cazul ăsta nu vă stânjenesc prea mult?

— Să ne stingheriţi, scumpe domn? Făcu Carconta cu graţie; câtuşi de puţin, vă jur.

— Bine, unde mă culcaţi?

— În odaia de sus.

— Dar ea nu e camera dumneavoastră?

— O, n-are a face. Mai avem un pat în încăperea de alături.

Caderousse îşi privi nevasta cu uimire. Bijutierul fredona un cântec, încălzindu-şi spinarea la un foc pe care Carconta îl aprinse în cămin.

Între timp, ea puse pe un colţ al mesei, unde întinse un şervet, resturile sărăcăcioase ale unei cine căreia îi adăugă două sau trei ouă proaspete.

Caderousse închisese din nou bancnotele în portofel, aurul într-o pungă şi le băgase în dulap. Se plimba de colo până colo, posomorât şi îngândurat, ridicând din când în când capul spre bijutierul care fuma în faţa căminului şi care pe măsură ce se zvânta pe o parte se întorcea pe alta.

— Când veţi vrea să cinaţi, e totul pregătit, spuse Carconta, punând o sticlă cu vin pe masă.

— Dar dumneavoastră? Întrebă Joannès.

— Eu nu cinez, răspunse Caderousse.

— Am mâncat foarte târziu, se grăbi Carconta să adauge.

— Adică o să cinez singur? Întrebă bijutierul.

— Noi vă vom servi, răspunse Carconta cu o grabă neobişnuită la ea, chiar faţă de muşterii platnici.

Din când în când, Caderousse zvârlea asupra ei o privire zorită ca un fulger.

Furtuna bântuia mai departe.

— Auziţi, auziţi? Spuse Carconta. Nu zău, aţi făcut bine că v-aţi înapoiat.

— Ceea ce nu mă împiedică, spuse bijutierul, să pornesc iar la drum dacă, în timp ce mănânc, uraganul se domoleşte.

— Acesta e mistralul, spuse Caderousse, clătinând din cap. O să bată până mâine.

Şi scoase un oftat.

— Vai de cei care sunt pe afară, se tângui bijutierul aşezându-se la masă.

— Da, reluă Carconta, au să petreacă o noapte rea.

Bijutierul începu să mănânce şi Carconta continuă să aibă pentru el toate micile atenţii ale unei gazde amabile. Ea, de obicei, aşa de posacă, devenise un model de atenţie şi de politeţe. Dacă bijutierul ar fi cunoscut-o mai înainte, desigur că o schimbare aşa de mare l-ar fi mirat, trezind întrânsul oarecare bănuieli. Caderousse nu rostea un cuvânt, ci îşi continua plimbarea părând chiar că şovăie să se uite la musafirul său.

După ce ospăţul fu încheiat, Caderousse se duse singur la uşă şi o deschise.

— Mi se pare că furtuna se domoleşte, observă el. Dar în momentul acela, ca pentru a-i da o dezminţire, un tunet năprasnic zgudui casa şi o răbufnire de vânt, amestecată cu ploaie, intră stingând lampa.

Caderousse încuie uşa. Nevastă-sa aprinse o lumânare de la jeratecul care agoniza.

— De bună-seamă că sunteţi ostenit, îi spuse ea bijutierului. Am pus cearceafuri curate pe pat, duceţi-vă la culcare şi somn bun.

Joannès mai rămase o clipă ca pentru a se încredinţa că uraganul nu se linişteşte, iar după ce căpătă certitudinea că tunelul şi ploaia sporeau, spuse bună seara gazdelor şi urcă scara.

Trecea pe deasupra capului meu, aşa că auzeam cum trosneşte fiecare treaptă sub picioarele lui.

Carconta îl urmări cu ochi lacomi, în timp ce Caderousse întoarse spatele fără să se uite la el.

Toate aceste amănunte care mi-au revenit în minte mai târziu nu mă izbiră de loc în momentul în care se petreceau sub ochii mei. La urma-urmei, ceea ce se întâmpla era foarte firesc, exceptând povestea cu diamantul care mi se părea cam ciudată. De aceea, pentru că eram zdrobit de oboseală şi pentru că voiam să profit de primul răgaz pe care furtuna îl va da stihiilor, mă hotărâi să dorm câteva ceasuri şi să plec la miezul nopţii.

Îl auzeam în încăperea de sus pe bijutier care îşi lua toate măsurile ca să petreacă noaptea cât mai bine. În curând, patul trosni. Se culcase.

Simţeam că ochii mi se închid fără voie şi, deoarece nu se născuse nici o bănuială în sufletul meu, nu încercai să lupt contra somnului. Mai zvârlii o privire în bucătărie. Caderousse stătea la o masă lungă, pe una din băncile de lemn care la hanurile de ţară înlocuiesc scaunele. Era cu spatele spre mine aşa că nu puteam să-i văd figura; chiar dacă stătea în poziţie opusă, mi-ar fi fost cu neputinţă să-l văd, deoarece îşi ţinea capul în palmă.

Carconta îl privi o bucată de vreme, înălţă din umeri şi se aşeză în faţa lui.

În momentul acela, flacăra muribundă ajunse la un ciot de lemn uscat. O licărire mai vie lumină încăperea întunecată. Carconta stătea cu ochii fixaţi asupra soţului ei, iar pentru că acesta rămânea în aceeaşi poziţie, o văzui întinzând spre el mâna ei ciolănoasă şi atingându-i fruntea.

Caderousse tresări. Mi se păru că femeia mişca buzele, dar fie că vorbea foarte încet, fie că simţurile mele erau amorţite de somn, cuvintele ei nu ajunseră până la mine. Nu mai vedeam decât ca printr-o ceaţă, cu acea îndoială premergătoare somnului când ai impresia că începi să visezi. În sfârşit, ochii mi se închiseră şi nu mai ştiui nimic.

Dormeam profund, când mă trezi un foc de pistol, urmat de un răcnet grozav. Câţiva paşi şovăielnici răsunară pe podeaua camerei şi un trup ţeapăn se prăbuşi pe scară, exact deasupra capului meu.

Nu-mi venisem încă bine în fire. Auzeam gemete urmate de strigăte înăbuşite, asemănătoare celor ce însoţesc o luptă.

Încă un strigăt, mai prelung decât celelalte şi care se transformă în gemete, mă smulse complet din letargie.

Mă proptii într-un cot, deschisei ochii care nu văzură nimic în beznă şi dusei mâna la frunte peste care mi se părea că picură, printre scândurile scării o ploaie călduţă, îmbelşugată.

Tăcerea cea mai adâncă urmă gălăgiei năprasnice. Auzii paşii unui om care călca deasupra capului meu. Scara trosni sub el. Omul coborî în sala de jos, se apropie de cămin şi aprinse o lumânare.

Omul era Caderousse. Avea figura palidă şi cămaşa însângerată.

După ce aprinse lumânarea, urcă repede scara şi auzii din nou paşii repezi, neliniştiţi.

Peste o clipă coborî iarăşi. Ţinea în mână cutiuţa. Se încredinţă că diamantul e înăuntru şi căută o clipă în care buzunar să-l pună. Apoi, desigur, socotind că buzunarele nu sunt o ascunzătoare destul de bună, îl înfăşură în basmaua roşie pe care o petrecu în jurul gâtului.

Alergă pe urmă la dulap, scoase bancnotele şi aurul, băgă hârtiile în buzunarul pantalonului, aurul în buzunarul hainei, luă două-trei cămăşi, se năpusti spre uşă şi dispăru în beznă. Atunci totul deveni limpede pentru mine. Mă dojenii pentru cele întâmplate, ca şi cum adevăratul vinovat aş fi fost eu. Mi se păru că aud gemete. Poate că nenorocitul bijutier nu era mort, poate că stătea în putinţa mea, dându-i ajutor, să repar o parte din răul, nu pe care îl făcusem eu, dar pe care îl lăsasem să fie făcut. Mă proptii cu umerii într-una din scândurile prost încheiate ce despărţeau vizuina unde dormisem de sala de jos. Scândurile cedară, aşa că mă pomenii în casă.

Luai repede lumânarea şi mă repezii pe scară. Un trup o împiedica de a curmezişul: era cadavrul Carcontei.

Focul de pistol pe care îl auzisem fusese tras asupra ei: avea gâtul străpuns dintr-o parte într-alta şi, în afară de rana din care curgea în valuri, îi ieşea sânge şi pe gură. Era moartă. Sării peste corpul ei şi trecui mai departe.

Camera înfăţişa o dezordine groaznică. Două sau trei mobile erau răsturnate, cearceafurile de care nefericitul bijutier se agăţase, zăceau pe jos, el însuşi era lungit pe podea, cu capul rezemat de perete, într-o baltă de sânge care îi ţâşnea din trei răni mari făcute în piept.

În a patra rană rămăsese un cuţit lung de bucătărie din care nu se vedea decât mânerul.

Călcai peste al doilea pistol, care nu se descărcase, pulberea fiind, probabil, umezită.

Mă apropiai de bijutier. Într-adevăr, nu era mort. Auzind zgomotul pe care îl făcui şi mai cu seamă pârâitul podelei, el deschise nişte ochi buimaci, izbuti să-i aţintească o clipă asupra mea, mişcă buzele de parcă ar fi vrut să vorbească şi îşi dădu sufletul.

Năprasnicul spectacol îmi luase aproape mintea. Din moment ce nu mai puteam să vin în ajutorul nimănui, simţeam nevoia să fug. Mă năpustii pe scară cu mâinile în păr, scoţând un răget de groază.

În sala de jos erau cinci, şase vameşi şi doi sau trei jandarmi, toţi înarmaţi.

Mă înhăţară. Nu încercai deloc să mă opun, nu mai eram stăpân pe simţurile mele. Încercai să vorbesc, scosei câteva strigăte nearticulate şi atâta.

Văzui că vameşii şi jandarmii mă arătau cu degetul; coborâi ochii asupra mea: eram plin de sânge. Ploaia călduţă pe care o simţisem picurând printre scândurile scării era sângele Carcontei.

Arătai cu degetul locul unde stătusem ascuns.

— Ce vrea să spună? Întrebă un jandarm.

Un vameş se duse să vadă.

— Vrea să spună că a trecut pe acolo, răspunse el.

Şi arătă spărtura prin care într-adevăr trecusem.

Atunci înţelesei că mă luau drept asasinul. Îmi recăpătai glasul, puterea. Mă smulsei din mâinile celor doi care mă ţineau şi strigai:

— Nu sunt eu, nu sunt eu!

Doi jandarmi îmi puseră carabinele în piept.

— Dacă faci o mişcare, strigară ei, eşti mort!

— Dar vă repet că nu-s eu!

— Ai să spui povestea asta judecătorilor din Nimes. Până una alta, urmează-ne. Iar dacă e să-ţi dăm un sfat, este să nu te împotriveşti.

Nici nu-mi trecea prin minte. Eram zdrobit de uimire şi groază. Îmi puseră cătuşele, mă legară de coada unui cal şi mă duseră la Nimes.

Fusesem urmărit de un vameş. Mă pierduse din vedere în împrejurimile casei şi îşi închipuise că am să petrec noaptea acolo. Dăduse de veste tovarăşilor săi şi sosiseră exact ca să audă focul de pistol şi ca să mă prindă cu atare dovezi de culpabilitate, încât înţelesei pe dată greutatea de a-i convinge că sunt nevinovat.

De aceea, nu mă agăţai decât de un lucru: prima cerere pe care am făcut-o judecătorului de instrucţie a fost pentru a-l ruga să caute peste tot pe un oarecare preot Busoni, care se oprise în timpul zilei la hanul Pont-du-Gard. În cazul în care Caderousse născocise o poveste, în cazul în care abatele nu exista, eram pierdut, afară doar dacă va fi prins Caderousse şi va mărturisi totul.

Trecură două luni, răstimp în care – se cuvine să spun, spre lauda judecătorului meu – fură întreprinse toate cercetările pentru găsirea celui cerut de mine. Pierdusem orice speranţă. Caderousse nu fusese prins. Urma să fiu judecat în prima sesiune, când, la 8 septembrie, adică după trei luni şi cinci zile de la întâmplare, abatele Busoni, pe care pierdusem speranţa să-l mai văd, se prezentă la temniţă, spunând că a aflat că un arestat doreşte să-i vorbească. Auzise, spunea el, despre lucrul acesta la Marsilia şi se grăbea să-mi satisfacă dorinţa.

Înţelegeţi cu câtă bucurie îl primii. Îi povestii lucrurile al căror martor fusesem, adusei vorba cu nelinişte despre diamant. Împotriva aşteptării mele, întâmplarea era adevărată de la început până la sfârşit. De asemenea, împotriva aşteptării mele, acordă încredere deplină celor ce-i spusei. Atunci, cucerit de bunătatea lui, recunoscând în el o cunoaştere profundă a moravurilor din ţara mea, gândind că de pe buzele lui atât de milostive putea să coboare iertarea singurei crime ce-o săvârşisem, îi istorisii sub pecetea spovedaniei, în toate amănuntele întâmplarea de la Auteuil. Ceea ce făcusem fără premeditare obţinu acelaşi rezultat ca şi cum aş fi urmărit un calcul. Mărturisirea primului asasinat, pe care nimic nu mă silea să i-l destăinuiesc, îi dovedi că nu l-am săvârşit pe al doilea şi mă părăsi sfătuindu-mă să nutresc speranţe şi făgăduindu-mi că va face tot ce-i va sta în putinţă să-i convingă pe judecători de nevinovăţia mea.

Avusei dovada că într-adevăr s-a ocupat de mine, când văzui că regimul din închisoare se îmblânzeşte treptat, treptat şi când aflai că sunt aşteptaţi, pentru a mă judeca, alţi juraţi.

Între timp, mulţumită Providenţei, Caderousse fu prins în străinătate şi adus în Franţa. El mărturisi totul, aruncând vina premeditării şi mai cu seamă a instigării asupra nevestei sale. Fu condamnat la muncă silnică pe viaţă, iar pe mine mă puseră în libertate.

— Şi atunci, întrebă Monte-Cristo, te-ai prezentat la mine cu scrisoarea din partea abatelui Busoni?

— Da, Excelenţă, el îmi purta o grijă vădită. Meseria de contrabandist, îmi spuse el, te va duce la pieire. Dacă ieşi de aici, las-o.

— Părinte, îl întrebai eu, cum vreţi să trăiesc şi s-o întreţin şi pe biata mea cumnată?

— Unul dintre credincioşii mei, îmi răspunse el, care îmi poartă o stimă deosebită, m-a rugat să-i caut un om de încredere. Vrei să fii omul acesta? Te voi recomanda lui.

— O, părinte, cât de bun eşti! Exclamai eu.

— Îmi juri însă că n-o să-mi dai niciodată motive de regret?

Întinsei mâna să jur.

— Nu-i nevoie, îmi spuse el. Îi cunosc pe corsicani şi îi iubesc. Uite recomandarea mea.

Şi scrise cele câteva rânduri pe care vi le-am înmânat şi pe baza cărora Excelenţa voastră a avut bunătatea să mă angajeze. O întreb acum cu mândrie pe Excelenţa voastră dacă a avut vreodată motive să se plângă de mine?

— Nu, răspunse contele şi mărturisesc cu plăcere, eşti un servitor bun, Bertuccio, cu toate că nu ai încredere.

— Eu, domnule conte?

— Da, dumneata. Cum se face că ai o cumnată şi un fiu adoptiv şi că totuşi nu mi-ai pomenit niciodată de ei?

— Oh, Excelenţă, rămâne să vă povestesc acum partea cea mai tristă din viaţa mea! Plecai în Corsica. Mă grăbeam, înţelegeţi, s-o revăd şi s-o mângâi pe biata mea cumnată. Dar când ajunsei la Rogliano găsii casa în doliu. Se petrecuse acolo o întâmplare groaznică a cărei amintire vecinii nu au uitat-o încă. După sfaturile mele, sărmana mea cumnată, se împotrivise pretenţiilor lui Benedetto, care mereu voia să i se dea toţi banii din casă. Într-o dimineaţă, el o ameninţă şi dispăru întreaga zi. Ea plânse, căci scumpa Assunta avea pentru ticălos o inimă de mamă. Veni seara. Ea îl aşteptă fără să se culce. Când, la ceasurile unsprezece, el se înapoie cu doi prieteni, tovarăşi ai tuturor nebuniilor lui, ea întinse braţul spre el, aceştia o înşfăcară şi unul dintre cei trei – tremur la gândul că o fi fost copilul in-fernului —, unul dintre cei trei strigă:

— Să ne jucăm de-a interogatoriul şi va trebui să mărturisească unde îşi ţine banii.

Vecinul Vasilio se găsea tocmai atunci la Bastia. Rămăsese acasă numai nevastă-sa. Nimeni afară de ea nu putea să vadă şi să audă cele ce se întâmplau la cumnată-mea. Doi o ţinură pe biata Assunta, care, neputând crede într-o atare crimă, le zâmbea celor ce aveau să devină călăii ei. Al treilea baricadă uşile şi ferestrele, apoi reveni şi tustrei, laolaltă, înăbuşind strigătele pe care groaza i le smulgea în faţa pregătirilor acestea, apropiară picioarele Assuntei de jăratic, nădăjduind că astfel o vor sili să mărturisească locul unde era ascunsă mica noastră comoară; dar, în timpul luptei, focul îi aprinse îmbrăcămintea; ei abandonară victima, ca să nu ardă şi ei. Cuprinsă de flăcări, ea alergă la uşă, dar uşa era încuiată.

Se năpusti spre fereastră. Fereastra era însă baricadată. Vecina auzi atunci strigăte înfricoşătoare: Assunta chema ajutor. Curând, glasul ei fu înăbuşit, strigătele deveniră gemete, iar a doua zi, după o noapte de groază şi de zbucium, când nevasta lui Vasilio se încumetă să iasă şi chemă judecătorul, care deschise uşa, o găsiră pe Assunta arsă pe jumătate, dar încă respirând. Găsiră sertarele forţate şi banii dispăruţi. Benedetto plecase din Rogliano pentru totdeauna. Din ziua aceea nu l-am mai văzut şi nici n-am mai auzit de el.

După ce am aflat aceste triste veşti, am venit la Excelenţa voastră, reluă Bertuccio. Nu mai aveam motive să vă vorbesc despre Benedetto, deoarece dispăruse şi nici despre cumnata mea, deoarece murise.

— Şi ce ai gândit despre întâmplarea aceasta? Întrebă Monte-Cristo.

— Că era pedeapsa crimei ce-o săvârşisem, răspunse Bertuccio. Oh, neamul acesta al Villefortilor era un neam blestemat!

— Cred, murmură contele cu accent lugubru.

— Şi acum, Excelenţa voastră înţelege, nu-i aşa, că locuinţa pe care n-am mai văzut-o de atunci, grădina în care m-am regăsit deodată, locul unde am ucis un om au putut să-mi pricinuiască aceste sumbre emoţii a căror cauză aţi vrut s-o cunoaşteţi; căci nu sunt sigur dacă în faţa mea, aici, la picioarele mele, domnul de Villefort nu e culcat în groapa care o săpase pentru copilul lui.

— Într-adevăr, totul e cu putinţă, îl aprobă Monte-Cristo, ridicându-se de pe banca unde stătea. Se poate chiar, adăugă el în şoaptă, ca procurorul regal să nu fie mort. Abatele Busoni a făcut bine trimiţându-te la mine. De asemeni, ai făcut bine povestindu-mi viaţa dumitale, căci nu voi mai avea motive să te suspectez. În ce-l priveşte pe acest Benedetto, cu nume aşa de nepotrivit, n-ai încercat niciodată să dai de urma lui? N-ai căutat niciodată să afli ce a devenit?

— Niciodată. Dacă aş fi ştiut unde e, în loc să mă duc la el, aş fi fugit ca din faţa unui monstru. Nu, din fericire n-am mai auzit despre el; nădăjduiesc că e mort.

— Nu nădăjdui, Bertuccio, spuse contele. Oamenii răi nu mor aşa, căci Dumnezeu pare să-i ia sub pază pentru a face din ei instrumentul răzbunării sale.

— Se poate, răspunse Bertuccio. Tot ce îi cer eu Domnului e doar să nu-l mai văd. Acum, continuă administratorul plecându-şi capul, ştiţi totul, domnule conte. Sunteţi judecătorul meu aici, aşa cum Dumnezeu va fi sus; nu-mi spuneţi câteva cuvinte de mângâiere?

— Da, ai dreptate şi pot să-ţi spun ce ţi-ar spune abatele Busoni: acela pe care l-ai lovit, Villefort, merita o pedeapsă pentru ceea ce îţi făcuse şi poate şi pentru altceva. Benedetto, dacă trăieşte, va servi, cum ţi-am spus, la o altă răzbunare divină, pe urmă va fi pedepsit şi el. Dumneata nu ai decât un reproş să-ţi faci: întreabă-te de ce, scăpându-l pe copil de la moarte, nu l-ai înapoiat mamei sale. Asta este crima Bertuccio.

— Da, domnule, asta e crima, adevărata crimă, căci am fost un laş. După ce-l readusesem pe copil la viaţă nu aveam decât un lucru de făcut. Aţi spus, să-l redau mamei sale. Pentru aceasta însă trebuia să fac cercetări, să atrag luarea-aminte, să mă predau poate. N-am vrut să mor, ţineam la viaţă pentru cumnată-mea şi din cauza mândriei înnăscute în noi de a rămâne întregi şi victorioşi în răzbunarea noastră şi, apoi, în sfârşit, ţineam poate la viaţă numai din dragoste de viaţă. Oh, eu nu sunt un viteaz ca bietul meu frate!

Bertuccio îşi ascunse faţa în mâini. Monte-Cristo fixă asupra lui o privire îndelungă, nedefinită.

Apoi, după o clipă de tăcere devenită şi mai solemnă prin ora şi prin locul unde se aflau, spuse cu un accent de melancolie neobişnuit la el:

— Ca să încheiem cu demnitate conversaţia aceasta, domnule Bertuccio, reţine bine cuvintele mele, căci le-am auzit de multe ori rostite şi de abatele Busoni: pentru orice rău există două leacuri: timpul şi tăcerea. Acum, lasă-mă să mă plimb o clipă prin grădina aceasta. Ceea ce e o emoţie sfâşietoare pentru dumneata, actor în scena asta, va fi pentru mine o senzaţie aproape plăcută, care va da un preţ îndoit proprietăţii. Arborii nu plac decât pentru că fac umbră, iar umbra nu place decât pentru că e plină de reverii şi de viziuni. Am cumpărat o grădină, crezând că-mi cumpăr un simplu loc împrejmuit de ziduri şi deodată locul acesta se întâmplă să fie o grădină plină de fantome, care nu figurau în contract. Iar mie îmi plac fantomele; n-am auzit niciodată spunându-se că morţii au făcut în şase mii de ani atâta rău cât fac viii într-o zi. Întoarce-te, domnule Bertuccio şi dormi în pace. Dacă duhovnicul dumitale, în momentul suprem, va fi mai puţin îngăduitor decât a fost abatele Busoni, cheamă-mă pe mine, de voi mai fi în viaţă şi voi găsi cuvinte care-ţi vor mângâia sufletul în clipa în care va fi gata să pornească la drum în călătoria grea numită eternitate.

Bertuccio se înclină cu respect în faţa contelui şi se depărtă cu un oftat.

Monte-Cristo rămase singur, apoi făcu patru paşi înainte, murmurând:

— Aici, lângă platanul acesta, groapa unde a fost depus copilul; acolo, portiţa prin care se intra în grădină: în colţul acela, scara tăinuită care duce la dormitor. Nu cred să am motive să trec toate astea în carnetul meu, căci am în faţa ochilor, în jurul meu, sub picioarele mele, planul în relief, planul însufleţit.

Şi după ce făcu un ocol prin grădină, contele se duse la trăsură. Bertuccio, care îl vedea îngândurat, urcă în tăcere pe capră lângă vizitiu.

Trăsura porni spre Paris.

În seara aceea, sosind în palatul Champs-Elysées, contele de Monte-Cristo vizită întreaga locuinţă aşa cum ar fi făcut cineva familiarizat cu ea de ani îndelungi; nici o singură dată, deşi călca pentru întâia oară, nu deschise o uşă în locul alteia şi nu apucă pe o scară sau printr-un coridor care să nu-l ducă direct acolo unde voia. Ali îl însoţea în această vizită nocturnă. Contele dădu lui Bertuccio mai multe ordine pentru înfrumuseţarea sau noua împărţire a locuinţei şi, scoţându-şi ceasul, îi spuse nubianului care îl însoţea atent:

— E unsprezece şi jumătate; Haydée va sosi curând. Au fost înştiinţate cameristele franceze?

Ali întinse mâna spre apartamentul destinat frumoasei grecoaice şi care era atât de izolat încât, tăinuind uşa cu o tapiserie, se putea vizita toată casa, fără a bănui că acolo erau un salon şi două camere locuite; aşadar, Ali întinse mâna spre apartament, arătă numărul trei cu degetele mâinii stângi şi pe această mână el îşi rezemă capul închizând ochii în semn de somn.

— Aha, desluşi Monte-Cristo deprins cu limbajul acesta. Cele care aşteaptă în dormitor sunt trei, nu-i aşa?

— Da, spuse Ali dând din cap.

— Doamna va fi obosită în seara asta, continuă Monte-Cristo şi, fără îndoială, va vrea să doarmă. Să nu fie silită să vorbească: cameristele franceze o vor saluta numai pe noua lor stăpână şi se vor retrage. Vei veghea ca însoţitoarea greacă să nu comunice cu franţuzoaicele.

Ali se înclină.

Curând fu auzit cineva strigând portarul; poarta se deschise, o trăsură hurui pe alee şi se opri dinaintea peronului. Contele coborî. Uşa cupeului era deschisă. Întinse mâna unei tinere înfăşurate într-o manta verde de mătase brodată cu aur, care îi acoperea capul. Tânăra femeie luă mâna ce i se întindea, o sărută cu iubire şi respect şi rosti câteva cuvinte drăgăstoase. Contele răspunse cu blândeţe gravă în limba sonoră pusă de bătrânul Homer în gura zeilor săi.

Cu Ali înainte, ducând o torţă de ceară roz, tânăra, care nu era alta decât frumoasa grecoaică, însoţitoarea lui Monte-Cristo în Italia, fu condusă în apartamentul ei, apoi contele se retrase în pavilionul rezervat sieşi.

La unsprezece şi jumătate, toate luminile erau stinse în casă şi s-ar fi putut crede că dormea toată lumea.