Capitolul XXV Fantomele
La prima vedere şi examinată de afară, casa din Auteuil nu prezenta nimic deosebit, nimic din ce ai putea să aştepţi de la o locuinţă destinată admirabilului conte de Monte-Cristo; dar simplicitatea se explica prin dorinţa stăpânului care poruncise categoric să nu se schimbe nimic pe dinafară; pentru a te convinge, era de ajuns să priveşti interiorul. Într-adevăr de cum deschideai poarta, spectacolul se schimba.
Domnul Bertuccio se întrecuse pe sine în ce priveşte gustul mobilatului şi iuţeala execuţiei: aşa cum altădată ducele d'Antin doborâse, într-o noapte, o alee de arbori care stânjenea privirea lui Ludovic al XIV-lea, la fel, în trei zile, domnul Bertuccio plantase o curte, în întregime stearpă şi plopi frumoşi, sicomori, aduşi cu blocurile lor enorme de rădăcini, umbreau faţada principală a casei dinaintea căreia, în locul pietrelor pe jumătate ascunse de bălării, se întindea o peluză de gazon ale cărei plăci fuseseră puse chiar în dimineaţa aceea, formând un vast covor îmbrobonat încă de apa cu care fusese stropit.
De altminteri, ordinele veneau de la conte, el înmânase lui Bertuccio un plan în care erau indicate numărul şi locul copacilor ce urmau să fie plantaţi, forma şi spaţiul peluzei ce avea să ia locul pietrelor.
Văzută astfel, casa devenise de nerecunoscut şi însuşi Bertuccio declară că nu o mai recunoaşte în cadrul ei de verdeaţă.
Administratorului nu i-ar fi părut rău să facă unele transformări şi grădinii; contele interzisese însă categoric să se atingă de ea. Bertuccio se despăgubi încărcând cu flori anticamerele, scările şi căminurile.
Cea ce dovedea iscusinţa extremă a administratorului şi ştiinţa profundă a stăpânului – unul în a servi, altul în a se face servit – e că locuinţa aceasta, pustie de douăzeci de ani, aşa de mohorâtă şi de tristă în ajun încă, îmbâcsită de mirosul sălciu care s-ar putea numi mirosul timpului, căpătase într-o zi, o dată cu înfăţişarea vieţii, miresmele preferate de stăpân, ba chiar lumina lui favorită. Venind aici, contele avea la îndemână cărţile şi armele sale, în faţa ochilor, tablourile preferate, în anticamere, câinii, ale căror dezmierdări îi erau dragi, păsările, ale căror cântec îi plăcea; toată casa aceasta, trezită din somnul ei lung, asemenea palatului Frumoasei din pădurea adormită, trăia, cânta, înflorea, ca acele case care ne-au fost scumpe vreme îndelungată şi în care, atunci când nenorocirea ne sileşte să le părăsim, lăsăm fără să vrem o parte din sufletul nostru.
Servitorii umblau de colo până colo, voioşi, prin curtea frumoasă: unii, stăpâni pe bucătării, lunecând ca şi când ar fi locuit din totdeauna în casa aceasta, pe scări reparate în ajun, alţii populând şoproanele, unde echipajele numerotate şi orânduite păreau instalate de cincizeci de ani; în grajduri, caii răspundeau nechezând grăjdarilor care le vorbeau cu infinit mai mult respect decât vorbesc mulţi servitori stăpânilor.
Biblioteca era aşezată în două corpuri, pe ambele părţi ale peretelui, cuprinzând aproape două mii de volume. Un compartiment întreg era destinat romanelor moderne şi cel apărut în ajun se găsea la locul lui, mândru în legătura cu roşu şi aur.
În partea cealaltă a casei, faţă în faţă cu biblioteca, se afla sera împodobită cu plante rare, iar în mijlocul serei – minune totodată pentru ochi şi miros – un biliard pe care l-ai fi crezut părăsit de cel mult o oră de către jucătorii care lăsaseră bilele să moară pe postav.
O singură cameră fusese respectată de admirabilul Bertuccio. În faţa acestei camere, situată în colţul stâng al primului etaj, la care puteai să urci pe scara principală şi de unde puteai ieşi pe scara mascată, servitorii treceau plini de curiozitate, iar Bertuccio plin de spaimă.
La orele cinci fix, contele sosi, însoţit de Ali, în faţa casei din Auteuil. Bertuccio îl aştepta cu nerăbdare şi cu nelinişte, nădăjduia la unele complimente şi se temea de o încruntare a sprâncenelor.
Monte-Cristo descinse în curte, străbătu toată casa şi făcu ocolul grădinii, tăcut, fără a trăda cel mai mic semn de aprobare sau de nemulţumire.
Dar când intră în camera sa de culcare, situată în partea opusă încăperii încuiate, întinse mâna spre sertarul unei mobile mici din lemn de trandafir pe care o remarcase încă de la prima călătorie.
— Obiectul acesta nu poate să servească decât pentru mănuşi, glăsui el.
— Într-adevăr, Excelenţă, răspunse Bertuccio încântat, deschideţi şi veţi găsi mănuşi.
În celelalte mobile contele găsi, de asemenea, ceea ce se aştepta să găsească: flacoane, ţigări, bijuterii.
— Bine! Spuse el iarăşi.
Şi domnul Bertuccio se retrase cu sufletul încântat, într-atât de mare, de puternică şi de reală era influenţa exercitată de acest om în juru-i.
La şase fix se auzi tropotul unui cal în faţa porţii. Era căpitanul nostru de spahii care sosea pe Médéah.
Monte-Cristo îl aştepta pe peron, cu zâmbetul pe buze.
— Am convingerea că sunt cel dintâi, îi striga Morrel, într-adins am venit, pentru a dispune singur de o clipă înaintea celorlalţi. Julie şi Emmanuel vă spun milioane de lucruri. A, dar ştiţi ce minunat e aici? Spuneţi-mi, conte, oamenii dumneavoastră vor avea grijă de calul meu?
— Fii pe pace, dragul meu Maximilien, se pricep.
— Pentru că are nevoie să fie frecat cu şomoiogul. Dacă aţi şti cu ce viteză a mers! O adevărată trombă.
— Ei, îmi închipui, un cal de cinci mii de franci! Glăsui Monte-Cristo cu tonul pe care un părinte l-ar avea faţă de fiul său.
— Vă pare rău? Întrebă Morrel cu zâmbetu-i deschis.
— Mie? Doamne-fereşte! Răspunse contele. Nu. Mi-ar părea rău numai dacă animalul nu ar fi bun.
— E aşa de bun, scumpe conte, încât domnul de Château-Renaud, cel mai reputat cunoscător din Franţa şi Domnul Debray, care încalecă pe arabii Ministerului, gonesc după mine în momentul acesta şi sunt oarecum distanţaţi, după cum vedeţi, ba sunt urmăriţi îndeaproape şi de caii baroanei Danglars, care merg într-un trap de şase leghe pe oră.
— Aşadar, ei te urmează? Întrebă Monte-Cristo.
— Priviţi-i.
Într-adevăr, în momentul acela, un cupeu cu caii leoarcă de năduşeală şi doi cai de călărie cu răsuflarea tăiată sosiră în faţa porţii care se deschise numaidecât. În clipa următoare, cupeul descrise un cerc şi se opri lângă peron urmat de doi călăreţi.
Debray coborî îndată şi se înfiinţă la uşa cupeului. Oferi mâna baroanei, care îi adresă, coborând, un gest imperceptibil pentru oricine altul în afară de Monte-Cristo.
Dar contele nu pierdea nimic din vedere şi văzu lucind un bileţel alb, imperceptibil ca şi gestul, care trecu, cât ai clipi din ochi, din mâna doamnei Danglars într-a secretarului ministrului.
În urma femeii, coborî bancherul, palid, ca şi cum ar fi ieşit din mormânt în loc să iasă din cupeu.
Doamna Danglars aruncă în juru-i o privire zorită şi iscoditoare, pe care numai Monte-Cristo putu s-o înţeleagă şi în care ea îmbrăţişă curtea, peristilul, faţada casei; apoi, stăpânindu-şi o uşoară emoţie, care s-ar fi tradus, desigur, pe chipul ei, dacă acestui chip îi era îngăduit să pălească, urcă peronul, spunându-i lui Morrel:
— Domnule, dacă mi-aţi fi prieten v-aş întreba de este de vânzare calul dumneavoastră.
Morrel schiţă un zâmbet care aducea mult cu o strâmbătură şi se întoarse spre Monte-Cristo ca pentru a-l ruga să-l scoată din încurcătură.
Contele înţelese.
— O, doamnă, răspunse el, de ce nu mi se adresează mie întrebarea aceasta?
— Cu dumneavoastră, domnule, spuse baroana, omul n-are dreptul să dorească nimic deoarece e sigur că obţine. De aceea îi vorbisem domnului Morrel.
— Din păcate, reluă contele, sunt martor că domnul Morrel nu poate să cedeze calul, deoarece e obligat să-l păstreze.
— Cum adică?
— A făcut prinsoare că-l domesticeşte pe Médéah în interval de şase luni. Înţelegeţi acum, baroană, că, dacă s-ar despărţi de el înainte de termenul stabilit prin prinsoare, nu numai că ar pierde-o, dar s-ar spune că i-a fost frică şi un căpitan de spahii, chiar pentru a satisface capriciul unei femei frumoase – ceea ce, după părerea mea, este unul dintre cele mai sacre lucruri din lume – nu poate lăsa un asemenea zvon să circule.
— Vedeţi, doamnă? Glăsui Morrel, adresând în acelaşi timp lui Monte-Cristo un zâmbet recunoscător.
— Mi se pare de altminteri, spuse Danglars cu ton posomorât, ne-îndeajuns deghizat de zâmbetu-i greoi, că îţi ajung caii pe care îi ai.
Doamna Danglars nu era obişnuită să lase astfel de atacuri fără a riposta şi, cu toate acestea, spre marea uimire a tinerilor, se prefăcu că nu aude şi nu răspunse.
Monte-Cristo zâmbea văzând tăcerea aceasta care trăda o umilinţă neobişnuită, arătând totodată baroanei două glastre imense de porţelan chinezesc, pe care şerpuiau vegetaţii marine de o grosime şi de o formă aşa cum numai natura poate fi înzestrată.
Baroana era înmărmurită.
— Ei, dar s-ar putea planta aici şi un castan de la Tuilleries! Spuse ea. Cum de s-au putut fabrica atare enormităţi?
— O, doamnă, să nu ne întrebaţi pe noi, ticluitori de statuete şi de sticlă dantelată, declară Monte-Cristo; aici e opera altei epoci, un fel de operă a geniilor pământului şi mării.
— Din ce epocă ar putea să fie?
— Nu ştiu. Am auzit numai că un împărat al Chinei pusese să se construiască un cuptor special; că în cuptor fuseseră băgate, unul după altul, douăsprezece glastre asemănătoare acestora. Două se sparseră sub puterea focului; celelalte zece au fost coborâte la trei sute de stânjeni în fundul mării. Marea, care ştia ce i se cere, zvârli asupra lor lianele ei, îşi încolăci mărgeanurile, îşi încrustă scoicile; totul fu cimentat de două sute de ani în adâncimile ameţitoare, căci o revoluţie îl alungară pe împăratul care voise să facă încercarea, nelăsând decât procesul-verbal ce constata arderea vaselor şi coborârea în fundul mării. După două sute de ani procesul-verbal fu regăsit şi oamenii se gândiră să scoată vasele. Cu aparate făcute special, scufundătorii porniră să descopere locul unde au fost aruncate; dar din zece nu mai regăsiră decât trei, celelalte fiind împrăştiate şi sfărâmate de valuri. Îmi plac vasele acestea înlăuntrul cărora îmi închipui uneori că monştri informi, înfricoşători, misterioşi, la fel cu aceia pe care numai scufundătorii îi văd, şi-au fixat uimiţi privirea cenuşie şi rece şi în care au dormit miriade de peşti ce se refugiau să scape de urmărirea vrăjmaşilor.
Între timp, nu prea amator de curiozităţi, Danglars smulgea maşinal, una după alta, florile unui splendid portocal; după ce sfârşi cu portocalul, se adresă unui cactus, dar cactusul, mai puţin prietenos decât portocalul, îl înţepă.
Atunci el tresări şi se frecă la ochi, ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un vis.
— Domnule, îi spuse Monte-Cristo zâmbind, dumneavoastră, care sunteţi amator de tablouri şi aveţi lucruri aşa de minunate, nu vi le recomand pe ale mele. Cu toate acestea, priviţi două Hobbema un Paul Potter, un Mieris, două Gérard Dow, un Rafaël, un Van Dick, un Zurbaran şi două sau trei Murillo, vrednice de a fi prezentate.
— Aha, uite un Hobbema pe care îl recunosc! Exclamă Debray.
— Serios?
— Da, a fost propus Muzeului.
— Care nu posedă aşa ceva, dacă nu mă înşel, se încumetă Monte-Cristo.
— Nu şi care totuşi a refuzat să-l cumpere.
— De ce? Întrebă Château-Renaud.
— Ai haz, pentru că guvernul nu e îndeajuns de bogat.
— A, pardon, spuse Château-Renaud. Aud totuşi spunându-se aceasta în fiecare zi, de opt ani şi nu mă pot încă obişnui.
— Te vei obişnui, spuse Debray.
— Nu cred, răspunse Château-Renaud.
— Domnul maior Bartolomeo Cavalcanti! Domnul viconte Andrea Cavalcanti! Anunţă Baptistin.
Un guler de atlas, nou-nouţ, o barbă proaspătă, mustăţi cărunte, ochii siguri, o haină de maior împodobită cu trei plăci şi cu cinci cruci, pe scurt o ţinută ireproşabilă de ostaş bătrân, aşa se prezentă maiorul Bartolomeo Cavalcanti, afectuosul părinte pe care îl cunoaştem.
Lângă el, în veşminte nou-nouţe, înainta cu zâmbetul pe buze vicontele Andrea Cavalcanti, respectuosul fiu pe care de asemenea îl cunoaştem.
Cei trei tineri vorbeau împreună, privirile lor se îndreptau de la tată la fiu şi se opriră, fireşte, mai îndelung asupra acestuia din urmă, pe care îl examinară.
— Cavalcanti! Glăsui Debray.
— Frumos nume! Spuse Morrel.
— Da, declară Château-Renaud. E drept, italienii aceştia au nume frumoase, dar se îmbracă prost.
— Eşti pretenţios, Château-Renaud, reluă Debray, hainele sunt făcute de un croitor excelent şi nou-nouţe.
— Tocmai asta le reproşez. Domnul are aerul că se îmbracă astăzi pentru întâia oară.
— Cine-s domnii aceştia? Întrebă Danglars pe contele de Monte-Cristo.
— Aţi auzit, familia Cavalcanti.
— Am aflat numele lor, atâta tot.
— A, da, aveţi dreptate, dumneavoastră nu sunteţi la curent cu nobilimea italiană, cine spune Cavalcanti, spune rasă de prinţ.
— Avere frumoasă? Întrebă bancherul.
— Fabuloasă.
— Cu ce se îndeletnicesc ei?
— Încearcă s-o mănânce fără să izbutească. Au de altminteri credite şi asupra dumneavoastră, după câte mi-au spus când au venit alaltăieri să mă vadă. I-am invitat într-adins. Vi-i voi prezenta.
— Am însă impresia că vorbesc foarte curat franceza, glăsui Danglars.
— Fiul a fost crescut într-un colegiu de la Sud, la Marsilia sau prin împrejurimi, mi se pare. Îi veţi găsi entuziasmaţi.
— Entuziasmaţi, de ce? Întrebă baroana.
— De franţuzoaice, doamnă. Tânărul vrea cu orice preţ să se însoare cu o femeie din Paris!
— Frumoasă idee! Spuse Danglars înălţând din umeri.
Doamna Danglars îşi privi soţul cu o privire care, în orice alt moment, ar fi prevestit o furtună, dar pentru a doua oară ea tăcu.
— Baronul pare foarte posomorât astăzi, îi spuse Monte-Cristo doamnei Danglars, nu cumva au de gând să-l facă ministru?
— Nu încă, după câte ştiu. Cred mai de grabă că a jucat la bursă, că a pierdut şi că nu ştie de cine să se agaţe.
— Domnul şi doamna de Villefort! Strigă Baptistin.
Cele două persoane anunţate intrară. În ciuda puterii sale de stăpânire, domnul de Villefort era vădit emoţionat. Când îi întinse mâna, Monte-Cristo o simţi tremurând.
— Hotărât lucru, numai femeile ştiu să se ascundă! Îşi spuse Monte-Cristo privind-o pe doamna Danglars, care zâmbea procurorului regal şi îi îmbrăţişa nevasta.
După primele complimente, contele îl văzu pe Bertuccio care, ocupat până atunci la oficiu, se furişa într-un salonaş de alături.
Se duse la el.
— Ce doreşti, domnule Bertuccio?
— Excelenţa sa nu mi-a spus numărul musafirilor.
— A da!
— Câte tacâmuri?
— Numără singur.
— A sosit toată lumea, Excelenţă?
— Da.
Bertuccio îşi furişă privirea prin uşa întredeschisă. Monte-Cristo îl urmărea din ochi.
— O, Doamne! Exclamă el.
— Ei, ce e? Întrebă contele.
— Femeia aceea… Femeia aceea…
— Care?
— Aceea cu rochie albă şi cu multe diamante… Blonda…
— Doamna Danglars?
— Nu ştiu cum o cheamă. Dar ea e, domnule, ea e…
— Care ea?
— Femeia din grădină. Aceea care era însărcinată. Care se plimba aşteptând… Aşteptând…
Bertuccio rămase cu gura căscată, palid, cu părul zbârlit.
— Aşteptând pe cine?
Fără să răspundă, Bertuccio îl arătă pe Villefort cu degetul, aproape cu gestul cu care Macbeth l-a arătat pe Banco.
— Oh! Murmură el, în sfârşit, vedeţi?
— Ce? Pe cine?
— Pe el.
— Pe el. Pe domnul procuror regal de Villefort? Bineînţeles că îl văd.
— Dar nu l-am ucis?
— Ei, bunul meu domn Bertuccio, glăsui contele, mi se pare că îţi pierzi mintea.
— Cum, n-a murit?
— Vezi bine că nu. În loc să izbeşti între a şasea şi a şaptea coastă din stânga, cum e obiceiul compatrioţilor voştri, ai izbit, desigur, mai sus sau mai jos ori poate că nimic din ce mi-ai povestit nu e adevărat, ci un vis al imaginaţiei dumitale, o halucinaţie a minţii; vei fi adormit digerându-ţi prost răzbunarea, ea te-a apăsat pe stomac, ai avut un coşmar, atâta tot. Haide, revino-ţi în fire şi numără: doamna şi domnul de Villefort, doi; domnul şi doamna Danglars, patru; domnul de Château-Renaud, domnul Debray, domnul Morrel, şapte; domnul maior Bartolomeo Cavalcanti, opt.
— Opt! Repetă Bertuccio.
— Stai, stai, ce dracu eşti aşa de grăbit? Uiţi pe unul din musafirii mei. Priveşte mai la stânga. Domnul Andrea Cavalcanti, tânărul în frac negru care se uită la Fecioara lui Murillo, cel care se întoarce.
De data aceasta Bertuccio scoase un strigăt pe care privirea lui Monte-Cristo i-l stinse pe buze.
— Benedetto! Şopti el. Ce fatalitate!
— Domnule Bertuccio, sună orele şase şi jumătate, spuse contele cu asprime; e ora la care am dat ordin să se aducă la masă; ştii că nu-mi place să aştept.
Şi Monte-Cristo reintră în salonul în care musafirii îl aşteptau, în timp ce Bertuccio ajungea în sufragerie, rezemându-se de pereţi.
Peste cinci minute uşile salonului se deschiseră. Bertuccio apăru, făcând asemeni lui Vatel la Chantilly un ultim şi eroic efort:
— Domnul conte e servit, spuse el.
Monte-Cristo oferi doamnei de Villefort braţul.
— Domnul de Villefort, spuse el, fiţi vă rog cavalerul doamnei baroane Danglars.
Villefort se supuse şi trecură în sufragerie.
