Capitolul XXII Testamentul

În momentul în care Barrois ieşi, Noirtier o privi pe Valentine cu o ironie care anunţa multe lucruri. Fata înţelese privirea şi o înţelese şi Villefort, căci fruntea lui se întunecă, iar sprâncenele i se încruntară.

Luă un scaun, se aşeză în camera paraliticului şi aşteptă.

Noirtier se uită la el cu totală indiferenţă, dar, cu coada ochiului, îi poruncise Valentinei să nu se neliniştească şi să rămână şi ea.

Peste trei sferturi de ceas, servitorul reveni cu notarul.

— Domnule, spuse Villefort după salutul de rigoare, sunteţi chemat de domnul Noirtier pe care-l vedeţi prezent; o paralizie generală i-a răpit putinţa de a se folosi de membre şi de glas, astfel că numai noi izbutim, cu multă greutate, să prindem câteva crâmpeie ale gândurilor sale.

Noirtier făcu din ochi un apel către Valentine, apel aşa de serios şi de imperativ încât ea răspunse pe dată.

— Domnule, eu înţeleg tot ce bunicul meu vrea să spună.

— E adevărat, adăugă Barrois, totul, absolut totul, aşa cum îi spuneam domnului când am venit.

— Permiteţi-mi, domnule şi dumneavoastră domnişoară, glăsui notarul, adresându-se lui Villefort şi Valentinei, ne găsim în faţa unuia din acele cazuri când ofiţerul public nu poate să procedeze fără de chibzuinţă, dacă nu vrea să-şi asume o răspundere periculoasă. Prima necesitate pentru valabilitatea unui act e ca notarul să fie încredinţat că a tălmăcit cu fidelitate voinţa celui ce o dictează. Iar eu nu pot să fiu sigur de aprobarea sau tăgăduirea unui client care nu vorbeşte; şi, deoarece obiectul dorinţelor şi respingerilor sale nu-mi poate fi dovedit limpede din cauza mutismului său, serviciul meu este mai mult decât inutil şi s-ar exercita ilegal.

Notarul făcu un pas pentru a se retrage. Pe buzele procurorului regal se schiţă un zâmbet imperceptibil de triumf. Noirtier o privi pe Valentine cu o atare expresie de durere încât ea se aşeză în calea notarului.

— Domnule, spuse ea, limba pe care o vorbesc cu bunicul meu se poate învăţa lesne şi, după cum eu o înţeleg, vă pot face şi pe dumneavoastră s-o înţelegeţi în câteva minute. Ce vă trebuie, domnule, pentru a ajunge la împăcarea perfectă a conştiinţei dumneavoastră?

— Ceea ce e necesar pentru ca actele noastre să fie valabile, domnişoară, răspunse notarul, adică certitudinea aprobării sau a tăgăduirii. O persoană bolnavă trupeşte poate să-şi facă testamentul, dar ca trebuie să aibă mintea sănătoasă!

— Domnule, cu ajutorul a două semne, veţi căpăta certitudinea că bunicul meu nu s-a bucurat niciodată mai mult decât în momentul acesta de plenitudinea inteligenţei sale, Lipsit de glas, lipsit de mişcare, domnul Noirtier închide ochii când vrea să spună da şi clipeşte de mai multe ori când vrea să spună nu. Ştiţi acum îndeajuns pentru a vorbi cu domnul Noirtier, încercaţi.

Privirea aruncată de bătrân Valentinei era aşa de umedă de duioşie şi de recunoştinţă, încât fu înţeleasă chiar de notar.

— Aţi auzit şi aţi înţeles, domnule, ce a spus nepoata dumneavoastră? Întrebă notarul.

Noirtier închise încet ochii şi îi redeschise după o clipă.

— Şi aprobaţi spusele ei? Semnele indicate de ea sunt într-adevăr acelea cu ajutorul cărora vă exprimaţi gândirea?

— Da, făcu iar bătrânul.

— Dumneavoastră m-aţi chemat?

— Da.

— Pentru a vă face testamentul?

— Da.

— Şi nu vreţi să plec fără a vă face testamentul?

Paraliticul clipi repede şi de mai multe ori din ochi.

— Domnule, acum înţelegeţi, iar conştiinţa dumneavoastră va fi împăcată? Întrebă fata.

Mai înainte însă ca notarul să fi putut răspunde, Villefort îl luă la o parte:

— Domnule, îi spuse el, crezi dumneata că un om poate să suporte o zguduitură fizică aşa de cumplită cum e aceea pe care domnul Noirtier de Villefort a încercat-o, fără ca moralul să fi suferit o atingere gravă?

— Nu mă nelinişteşte aceasta, domnule, răspunse notarul, dar mă întreb cum vom izbuti să ghicim gândurile pentru a provoca răspunsurile.

— Vedeţi deci că e cu neputinţă, spuse Villefort.

Valentine şi bătrânul auzeau conversaţia. Noirtier îşi îndreptă privirea aşa de fixă şi de fermă asupra Valentinei, încât privirea aceasta reclama, evident, ripostă.

— Domnule, glăsui ea, nu vă neliniştiţi, oricât de greu va fi, sau, mai bine-zis, oricât de grea vi se va părea că este munca de a cunoaşte gândul bunicului meu, vi-l voi destăinui eu în aşa fel încât să nu rămâneţi cu nici o îndoială. Stau de şase ani în apropierea domnului Noirtier şi vă poate spune singur dacă în şase ani o singură dorinţă a lui i-a rămas îngropată în inimă, neputându-mă face s-o înţeleg.

— Nu, făcu bătrânul.

— Să încercăm, spuse notarul. O acceptaţi pe domnişoara ca interpretă?

Paraliticul făcu semn că da.

— Bine, ce doriţi, domnule, de la mine şi ce act doriţi să faceţi?

Valentine numi toate literele alfabetului până la litera T.

La litera aceasta privirea elocventă a lui Noirtier o opri.

— Domnul cere litera T, spuse notarul, lucrul este vădit.

— Aşteptaţi, glăsui Valentine. Apoi, întorcându-se spre bunicul ei: Ta… Te.

Bătrânul o opri la a doua silabă.

Atunci Valentine luă dicţionarul şi, sub ochii notarului atent, frunzări paginile.

— Testament, spuse degetul ei oprit de privirea lui Noirtier.

— Testament! Exclamă notarul, lucrul este vădit. Domnul vrea să-şi facă testamentul.

— Da, făcu Noirtier în mai multe rânduri.

— Recunoaşteţi că metoda este minunată, domnule, îi spuse notarul lui Villefort, care era buimăcit.

— Într-adevăr, răspunse acesta şi mai minunat decât metoda va fi testamentul, căci nu-mi închipui că articolele se vor orândui pe hârtie cuvânt cu cuvânt fără inspiraţia inteligentă a fiicei mele. Iar Valentine va fi poate cam prea interesată la testamentul acesta pentru a tălmăci cum trebuie voinţa obscură a domnului Noirtier de Villefort.

— Nu, nu! Făcu paraliticul.

— Cum? Glăsui domnul de Villefort. Valentine nu e interesată de testamentul dumitale?

— Nu, făcu Noirtier.

— Domnule, spuse notarul care, încântat de încercarea aceasta, îşi făgăduia să istorisească în societate amănuntele pitorescului episod, domnule, nimic nu mi se pare mai uşor acum decât ceea ce adineauri priveam ca o imposibilitate, iar testamentul va fi pur şi simplu un testament mistic, adică prevăzut şi autorizat de lege cu condiţia să fie citit faţă de şapte martori, aprobat de testator în faţa lor şi închis în faţa lor de notar. Timpul pe care îl va lua operaţia depăşeşte cu puţin timpul cerut de un testament obişnuit. Formulele consacrate sunt întotdeauna aceleaşi, iar majoritatea detaliilor va fi furnizată de situaţia materială a testatorului şi de dumneavoastră care, administrând-o, o cunoaşteţi. Dar, pentru ca actul să rămână inatacabil, îi vom da cea mai completă autenticitate. Unul dintre confraţii mei mă va ajuta şi, contrar obiceiului, va asista la dictarea testamentului. Sunteţi satisfăcut, domnule? Continuă notarul adresându-se bătrânului.

— Da, răspunse Noirtier, radios că este înţeles.

— Ce are de gând să facă? Se întrebă Villefort, a cărui înaltă poziţie îi impunea rezervă şi care, de altminteri, nu putea să ghicească scopul părintelui său.

Se întoarse deci pentru a trimite pe cineva după al doilea notar, dar Barrois, care auzise totul şi ghicise dorinţa stăpânului, plecase.

Procurorul regal trimise atunci vorbă soţiei sale să vină.

Peste un sfert de oră toată lumea se găsea strânsă în camera paraliticului, venise şi al doilea notar.

Ambii ofiţeri ministeriali se puseră de acord în câteva cuvinte. I se citi lui Noirtier o formulă de testament, vagă, banală, apoi, pentru a începe investigarea inteligenţei sale, primul notar îi spuse:

— Domnule, când se face un testament, se face în favoarea cuiva.

— Da, făcu Noirtier.

— Aveţi vreo idee de cifra la care se urcă averea dumneavoastră?

— Da.

— Vă voi spune câteva cifre care vor urca treptat. Mă veţi opri când voi ajunge la aceea pe care o credeţi a dumneavoastră.

— Da.

Interogatoriul avea un caracter oarecum solemn; niciodată, de altminteri, lupta inteligenţei împotriva materiei nu fusese poate mai vizibilă; şi, dacă spectacolul nu era sublim, aşa cum am fi ispitiţi să spunem, el era puţin curios.

Se făcuse cerc în jurul lui Villefort, al doilea notar stătea la o masă, gata să scrie, primul notar stătea în picioare şi întreba:

— Averea dumneavoastră trece de trei sute de mii de franci, nu-i aşa? Întrebă el.

Noirtier făcu semn că da.

— Posedaţi patru sute de mii de franci? Întrebă notarul.

Noirtier rămase nemişcat.

— Cinci sute de mii?

Aceeaşi nemişcare.

— Şase sute de mii? Şapte sute de mii? Opt sute de mii? Nouă sute de mii?

Noirtier făcu semn că da.

— Posedaţi nouă sute de mii de franci?

— Da.

— În imobile? Întrebă notarul.

Noirtier făcu semn că nu.

— În inscripţii de rentă?

Noirtier făcu semn că da.

— Inscripţiile sunt în mâna dumneavoastră?

O ochire adresată lui Barrois îl făcu pe bătrânul servitor să iasă. Barrois reveni peste o clipă cu o casetă mică.

— Permiteţi să se deschidă caseta? Întrebă notarul.

Noirtier făcu semn că da.

Caseta fu deschisă şi se găsiră inscripţii în sumă de nouă sute de mii de franci.

Primul notar trecu rând pe rând fiecare inscripţie colegului său, cifra era aşa cum o declarase Noirtier.

— Bun, glăsui primul notar, e vădit că inteligenţa este neatinsă.

Apoi, întorcându-se spre paralitic:

— Aşadar, îi spuse el, posedaţi un capital de nouă sute de mii de franci care, prin felul în care e plasat, vă produce o rentă de patruzeci de mii de lire?

— Da, făcu Noirtier.

— Cui doriţi să lăsaţi averea?

— O, glăsui doamna de Villefort, nu încape îndoială, domnul Noirtier iubeşte numai pe nepoata sa, domnişoara Valentine de Villefort, ea îl îngrijeşte de şase ani, ea a ştiut să cucerească, prin îngrijiri atente, afecţiunea bunicului şi, voi spune, chiar recunoştinţa lui. Este deci drept ca ea să primească răsplata devotamentului.

Ochii lui Noirtier zvârliră un fulger, ca şi cum ar fi vrut să arate că nu-l înşela falsul asentiment dat de doamna de Villefort intenţiilor ce-i atribuia.

— Domnişoarei Valentine de Villefort îi lăsaţi aceste nouă sute de mii de franci? Întrebă notarul, care credea că nu mai are decât de înregistrat clauza, dar care ţinea să se încredinţeze de asentimentul lui Noirtier şi vroia ca asentimentul să fie constatat de toţi martorii ciudatei scene.

Valentine făcuse un pas înapoi şi plângea cu ochii plecaţi, bătrânul o privi o clipă cu expresia unei afecţiuni profunde, apoi, întorcându-se spre notar, clipi din ochi în modul cel mai semnificativ.

— Nu? Întrebă notarul. Cum, n-o instituiţi pe domnişoara Valentine de Villefort legatară universală?

Noirtier făcu semn că nu.

— Nu vă înşelaţi? Exclamă notarul cu uimire. Spuneţi într-adevăr nu?

— Nu, repetă Noirtier, nu.

Valentine înălţă capul, era uluită, nu din cauza dezmoştenirii, dar pentru că provocase sentimentul ce dictează de obicei astfel de hotărâri.

Noirtier o privi însă cu o expresie de afecţiune aşa de profundă, încât ea exclamă:

— O, bunicule, văd bine că-mi răpeşti numai averea dumitale şi că îmi laşi inima.

— O, da, desigur! Rostiră ochii paraliticului, închizându-se cu o expresie asupra căreia Valentine nu putea să se înşele.

— Mulţumesc! Mulţumesc! Murmură fata.

Între timp, refuzul făcuse să încolţească în inima doamnei de Villefort o speranţă neaşteptată. Se apropie de bătrân.

— În cazul acesta, dragă domnule Noirtier, laşi averea nepotului dumitale Edouard de Villefort? Întrebă mama.

Ochii clipiră grozav: aproape că exprimau ura.

— Nu, glăsui notarul, o lăsaţi atunci fiului dumneavoastră aici prezent?

— Nu, replică bătrânul.

Notarii se priviră uluiţi, Villefort şi soţia sa se simţeau îmbujoraţi, el de ruşine, ca de mânie.

— Dar ce ţi-am făcut noi, bunicule? Întrebă Valentine, nu ne mai iubeşti?

Privirea bătrânului trecu repede de la fiul său la noră şi se opri asupra Valentinei cu o expresie de profundă dragoste.

— Bunicule, dacă mă iubeşti, caută de uneşte iubirea ta cu ceea ce faci în momentul acesta. Mă cunoşti, ştii că nu m-am gândit niciodată la averea ta; de altminteri se spune că sunt bogată dinspre partea mamei, că sunt prea bogată, explică-te.

Noirtier îşi aţinti privirea arzătoare asupra mâinii Valentinei.

— Mâna mea? Întrebă ca.

— Da, făcu Noirtier.

— Mâna ei! Repetară toţi cei de faţă.

— Domnilor, vedeţi prin urmare că totul e zadarnic şi că bietul meu părinte este nebun, spuse Villefort.

— O, exclamă deodată Valentine, înţeleg! Căsătoria mea, nu e aşa, bunicule?

— Da, da, da, repetă de trei ori paraliticul, zvârlind câte un fulger ori de câte ori i se ridica pleoapa.

— Ne iei în nume de rău căsătoria, nu-i aşa?

— Da.

— Dar e absurd! Spuse Villefort.

— Pardon, domnule, glăsui notarul, dimpotrivă, totul e foarte logic şi îmi face impresia că se înlănţueşte perfect.

— Nu vrei să mă mărit cu domnul Franz d'Épinay?

— Nu, nu vreau! Exprimară ochii bătrânului.

— Şi o dezmoşteniţi pe nepoata dumneavoastră pentru că face o căsătorie care nu vă e pe plac? Exclamă notarul.

— Da, răspunse Noirtier.

— Dacă n-ar fi căsătoria aceasta, aţi lăsa-o moştenitoare?

— Da.

Se aşternu atunci în jurul bătrânului o tăcere profundă.

Notarii se consultau, Valentine stătea cu mâinile împreunate, uitându-se la bunicul ei cu un zâmbet recunoscător. Villefort îşi muşca buzele subţiri, doamna de Villefort nu putea să-şi înfrâneze un sentiment voios, care, fără de voia ei, i se împrăştia pe figură.

— Cred însă, glăsui în cele din urmă Villefort, destrămând cel dintâi tăcerea, că sunt singurul în măsură să mă pronunţ în favoarea acestei căsătorii. Singur stăpân pe mâna fiicei mele, vreau ca ea să se mărite cu domnul Franz d'Épinay şi se va mărita.

Valentine căzu plângând într-un jilţ.

— Domnule, întrebă notarul adresându-se bătrânului, ce aveţi de gând să faceţi cu averea dumneavoastră în cazul în care domnişoara Valentine s-ar căsători cu domnul Franz?

Bătrânul rămase nemişcat.

— Vă gândiţi să dispuneţi totuşi de ea?

— Da, făcu Noirtier.

— În favoarea cuiva din familia dumneavoastră?

— Nu.

— În favoarea săracilor, atunci?

— Da.

— Ştiţi însă că legea se opune să dezmoşteniţi complet pe fiul dumneavoastră.

— Da.

— Aşa că nu veţi dispune decât de partea la care legea vă dă dreptul.

Noirtier rămase nemişcat.

— Vreţi cu toate acestea să dispuneţi de întreaga avere?

— Da.

— Dar, după moartea dumneavoastră, testamentul va fi atacat.

— Nu.

— Tata mă cunoaşte, domnule, spuse domnul de Villefort, el ştie că voinţa lui va fi pentru mine sfântă, înţelege de altminteri că, în situaţia în care mă găsesc, nu pot pleda împotriva săracilor.

Ochii lui Noirtier exprimară triumful.

— Ce hotărâţi, domnule? Întrebă notarul pe Villefort.

— Nimic, domnule, hotărârea e luată de părintele meu şi ştiu că el nu şi-o schimbă. Prin urmare mă resemnez. Cele nouă sute de mii de franci vor ieşi din familie pentru a îmbogăţi spitalele; eu însă nu voi ceda unui capriciu de bătrân şi voi face după cum îmi dictează conştiinţa.

Villefort se retrase dimpreună cu soţia sa, lăsându-şi părintele să facă testamentul cum va voi.

În ziua aceea testamentul a fost făcut, fură aduşi martorii, bătrânul îl aprobă, testamentul fu închis în prezenţa lor şi depus la domnul Deschamps, notarul familiei.