Capitolul XIII Familia Morrel
Contele ajunse în câteva minute în strada Meslay, numărul 14.
Casa era albă, zâmbitoare, în faţă cu o curte cu două mici tufişuri pline de flori destul de frumoase.
În portarul care îi deschise poarta, contele recunoscu pe bătrânul Coclès. Dar pentru că, vă reamintiţi, n-avea decât un ochi şi pentru că în nouă ani ochiul slăbise şi mai mult, Coclès nu-l recunoscu pe conte.
Ca să se oprească în faţa intrării, trăsurile trebuiau să facă un ocol pentru a evita un mic havuz ce ţâşnea dintr-un bazin de scoici şi pietre, minunăţie care stârnise multe gelozii în cartier şi datorită căreia casa era botezată Micul Versailles.
De prisos să spunem că în bazin se mişcau o sumedenie de peşti roşii şi galbeni.
Casa, ridicată deasupra unui etaj de bucătării şi de pivniţe, avea, în afară de parter, două etaje. Tinerii o cumpăraseră cu dependinţele, care constau dintr-un atelier imens, din două pavilioane în fundul unei grădini şi din grădină Emmanuel văzuse, de la prima ochire, o mică afacere în aranjamentul acesta. Îşi rezervase casa, jumătate din grădină şi trăsese o linie, cu alte cuvinte construise un zid între el şi atelierele pe care le închiriase împreună cu pavilioanele şi cu porţiunea de grădină aferentă lor; în chipul acesta locuia pentru o sumă neînsemnată şi era tot aşa de zăvorât la el ca şi la cel mai pretenţios proprietar al unui palat din foburgul Saint-Germain.
Sufrageria era de stejar; salonul, de mahon, cu catifea albastră; dormitorul, de lămâi, cu damasc verde; mai era acolo un cabinet de lucru pentru Emmanuel, care nu lucra şi un salon de muzică pentru Julie, care nu era muziciană.
Al doilea etaj era rezervat în întregime lui Maximilien. El avea aici repetarea exactă a locuinţei surorii sale. Numai sufrageria fusese transformată într-o sală de biliard, unde îşi aducea prietenii.
Supraveghea pansarea calului său şi îşi fuma ţigara în faţa grădinii când trăsura contelui se opri la poartă.
Coclès deschise poarta, iar Baptisin, sărind de pe capră, întrebă dacă domnul şi doamna Herbault şi domnul Maximilien Morrel sunt vizibili pentru contele de Monte-Cristo.
— Pentru contele de Monte-Cristo? Exclamă Morrel, zvârlind ţigara şi alergând în întâmpinarea vizitatorului său. Bineînţeles că suntem vizibili pentru el. Oh, vă mulţumesc, vă mulţumesc de o sută de ori, domnule conte, că nu aţi uitat făgăduiala făcută!
Şi tânărul ofiţer strânse aşa de călduros mâna contelui încât acesta nu se înşelă asupra sincerităţii manifestării şi îşi dădu seama că fusese aşteptat cu nerăbdare şi că era primit cu dragoste.
— Veniţi, veniţi, zise Maximilien. Vreau să vă prezint eu. Un om ca dumneavoastră nu trebuie anunţat de un servitor. Sora mea e în grădină, taie trandafirii veştejiţi. Cumnatul meu citeşte cele două jurnale ale sale, La Presse şi Les Débats la şase paşi de ea, căci oriunde e văzută doamna Herbault n-ai decât să priveşti pe o rază de patru metri: domnul Emmanuel se găseşte acolo şi reciproc, cum se spune la Şcoala Politehnică.
Zgomotul paşilor o făcu pe tânăra femeie între 20 şi 25 de ani, îmbrăcată cu un capot de mătase şi curăţind cu grijă specială un lăstar, să înalţe capul.
Femeia era mica noastră Julie, devenită, aşa cum îi prezisese mandatarul casei Thomson şi French, doamna Emmanuel Herbault.
Ea scoase un strigăt văzând un străin. Maximilien începu să râdă.
— Nu te deranja, surioară, îi spuse el, domnul conte nu se află decât de două sau trei zile la Paris, dar ştie ce înseamnă o rentieră din Marais, iar dacă nu ştie, îi vei arăta tu.
— O, domnule, se scuză Julie, să vă aducă astfel e o trădare din partea fratelui meu care nu are pentru biata lui soră nici o cochetărie… Penelon! Penelon!
Un bătrân care săpa o brazdă de trandafiri de Bengal înfipse sapa şi se apropie cu şapca în mâini, ascunzând cât putea mai bine o bucată de tutun, înfundată pentru moment în adâncimile obrajilor. Câteva şuviţe albe îi argintau părul des încă, în timp ce tenul bronzat şi ochii îndrăzneţi, vii, anunţau pe bătrânul marinar, ars de soarele ecuatorului şi bătut de vântul furtunilor.
— Mi se pare că m-aţi strigat, domnişoară Julie, spuse el. Iată-mă.
Penelon păstrase deprinderea de a o numi pe fiica patronului său domnişoara Julie şi nu putuse niciodată să se deprindă a-i spune doamna Herbault.
— Penelon, strigă Julie, du-te de-l înştiinţează pe domnul Emmanuel de vizita plăcută care ni se face, în timp ce Maximilien îl va conduce pe domnul în salon.
Apoi, întorcându-se spre Monte-Cristo:
— Domnul îmi va permite, nu-i aşa, să dispar un minut?
Şi fără să aştepte încuviinţarea contelui, fugi prin spatele unui tufiş şi intră în casă printr-o alee laterală.
— Scumpe domnule Morrel, zise Monte-Cristo, observ cu durere că stârnesc revoluţie în familia dumitale.
— Ia uite, spuse Maximilien râzând, ia uite-l şi pe soţ, care îşi schimbase haina cu o redingotă. O, sunteţi cunoscut în strada Meslay. Eraţi a-nunţat, vă rog să credeţi.
— Îmi faceţi impresia, domnule, că aveţi o familie fericită, spuse contele răspunzând propriului gând.
— O, da, vă asigur, domnule conte. Ce vreţi, nu le lipseşte nimic pentru a fi fericiţi: sunt tineri, voioşi, se iubesc şi cu renta lor de douăzeci şi cinci de mii de lire îşi închipuie – ei care au trecut totuşi pe lângă atâtea averi imense – că posedă bogăţia Rotschilzilor.
— Renta de 25.000 de lire înseamnă totuşi puţin, spuse Monte-Cristo, cu o blândeţe aşa de suavă încât pătrunse inima lui Maximilien ca o voce de părinte duios; nu se vor opri însă aici tinerii noştri, vor deveni şi ei milionari. Domnule, cumnatul dumneavoastră este avocat… Medic…?
— Era negustor, domnule conte şi luase casa bietului meu părinte. Domnul Morrel a murit, lăsând o avere de cinci sute de mii de franci. Eu aveam jumătate din ea şi sora mea cealaltă jumătate, căci nu eram decât doi copii. Soţul ei, care o luase fără să aibă alt patrimoniu decât probitatea lui nobilă, inteligenţa şi reputaţia fără pată, a vrut să posede tot atâta cât şi nevastă-sa. A lucrat până când a strâns două sute cincizeci de mii de franci. Şase ani au fost de ajuns pentru asta. Vă jur, era mişcător spectacolul celor doi copii aşa de harnici, aşa de uniţi, hărăziţi prin capacitatea lor celei mai mari averi şi care, nevoind să schimbe nimic din obiceiurile casei părinteşti, au fost nevoiţi să facă abia în şase ani ceea ce novatorii ar fi putut să facă în doi sau trei. Marsilia răsună şi acum de laudele care n au putut fi refuzate unei abnegaţii atât de curajoase. În sfârşit, într-o zi, Emmanuel veni la nevastă-sa:
— Julie, îi spuse, iată ultimul fişic de o sută de franci pe care mi l-a predat Coclès şi care completează cele două sute cincizeci de mii de franci ce fixasem ca limită a câştigului nostru. Te mulţumeşti cu puţinul acesta? Ascultă, casa face afaceri de un milion pe an şi poate să producă beneficii de patruzeci de mii franci. Dacă vrem, vom vinde clientela cu trei sute de mii de franci. Iată o scrisoare din partea domnului Delaunay, care ne oferă aceşti bani pentru întreprinderea noastră, pe care s-o contopească cu a sa. Gândeşte-te ce este de făcut.
— Dragul meu, spuse sora mea, casa Morrel nu poate să fie ţinută decât de un Morrel. A salva pentru totdeauna numele părintelui nostru nu preţuieşte oare trei sute de mii de franci?
— La fel gândeam şi eu, răspunse Emmanuel. Cu toate acestea, voiam să cer părerea ta.
— Dragul meu, iat-o. Încasările noastre sunt făcute, poliţele sunt plătite, putem să tragem o linie sub contul chenzinei acesteia şi să închidem ghişeele. Să tragem linia şi să închidem.
Ceea ce şi făcură pe dată. Erau orele trei: la trei şi un sfert, un client se prezintă să-şi asigure cursa a două vase. Un câştig net de cincisprezece mii de franci, bani gheaţă.
— Domnule, spuse Emmanuel, vă rog să vă adresaţi pentru asigurarea aceasta confratelui nostru, domnul Delaunay. Noi ne-am retras din afaceri.
— De când? Întrebă clientul uimit.
— De un sfert de oră.
— Şi iată, domnule, continuă Maximilien zâmbind, de ce sora mea şi cumnatul meu n-au decât o rentă de douăzeci şi cinci de mii de lire.
Maximilien abia terminase istorisirea în decursul căreia inima contelui se emoţionase din ce în ce mai mult – când Emmanuel apăru gătit cu pălărie şi cu redingotă. Salută ca unul care cunoaşte calitatea vizitatorului. Apoi, după ce îl plimbară pe conte de jur-împrejurul micului domeniu înflorit, îl conduseră spre casă.
Salonul era înmiresmat de flori care abia încăpeau într-o imensă vază japoneză. Îmbrăcată corect şi pieptănată cu cochetărie (realizase recordul în zece minute), Julie se înfăţişă la intrare în întâmpinarea contelui.
Se auzea ciripitul păsărelelor într-o colivie din apropiere; ramurile de lemnul bobului şi de salcâmi trandafirii mărgineau cu chiorchinii lor perdelele de catifea albastră: totul respira calmul, de la cântul păsărelelor, până la zâmbetul stăpânilor.
Din momentul intrării în casă, contele fusese pătruns de fericirea lor. De aceea, rămăsese tăcut, îngândurat, uitând că era aşteptat pentru a relua conversaţia întreruptă după primele complimente.
Remarcă tăcerea devenită aproape stânjenitoare şi, smulgându-se din reverie, spuse:
— Doamnă, iertaţi-mi emoţia care vă va mira, desigur, pe dumneavoastră, deprinsă cu tihna şi cu fericirea de aici; dar pentru mine e un lucru aşa de nou mulţumirea pe un chip omenesc, încât nu mă satur privindu-vă, pe dumneavoastră şi pe soţul dumneavoastră.
— Într-adevăr, suntem foarte fericiţi, domnule, răspunse Julie; dar am suferit îndelung şi puţini oameni şi-au cumpărat fericirea cu preţ aşa de scump ca noi.
Curiozitatea se zugrăvi pe trăsăturile contelui.
— O, e o întreagă poveste de familie, cum vă spunea deunăzi Château-Renaud, spuse Maximilien. Pentru dumneavoastră, domnule conte, deprins să vedeţi nenorociri ilustre şi bucurii sublime, tabloul acesta de interior ar prezenta prea puţin interes. Cu toate acestea, aşa cum v-a spus Julie, noi am trecut prin mari suferinţe, deşi au fost cuprinse într-un cadru mic…
— Şi Dumnezeu a turnat, precum face cu toţi, consolarea peste suferinţă? Întrebă Monte-Cristo.
— Da, domnule conte, spuse Julie. Putem spune aceasta, căci a făcut pentru noi ceea ce nu face decât pentru aleşii săi: ne-a trimis un înger.
Pe obrajii contelui se arătă îmbujorarea şi el tuşi, ca să-şi poată ascunde emoţia ducând batista la gură.
— Cei care s-au născut într-un leagăn de purpură şi care n-au dorit niciodată nimic, spuse Emmanuel, nu ştiu ce înseamnă fericirea de a trăi; la fel cu ei, nu cunosc preţul unui cer senin cei care nu şi-au lăsat niciodată viaţa în voia a patru scânduri aruncate pe o mare furioasă.
Monte-Cristo se ridică şi, fără să rostească un cuvânt căci tremuratul glasului i-ar fi trădat emoţia, începu să străbată cu paşi înceţi salonul.
— Măreţia noastră vă face să zâmbiţi, domnule conte? Spuse Maximilien, care îl urmărea din ochi pe Monte-Cristo.
— Nu, nu! Răspunse Monte-Cristo, foarte palid, apăsându-şi cu o mână bătăile inimii, în timp ce cu cealaltă arăta tânărului un glob de cristal sub care se vedea o pungă de mătase întinsă cu grijă pe o pernă neagră de catifea. Mă întrebam numai la ce serveşte punga aceasta, care într-o parte conţine o hârtie îmi pare, iar în cealaltă un frumos diamant.
Maximilien luă un aer grav şi răspunse:
— Domnule conte, acesta e cel mai preţios tezaur al familiei noastre.
— Într-adevăr, diamantul e destul de frumos.
— O, fratele meu nu vă vorbeşte despre valoarea pietrei, deşi ea e preţuită la o sută de mii de franci, domnule conte. Vrea numai să vă spună că obiectele pe care le cuprinde punga aceasta sunt relicvele îngerului despre care pomeneam adineauri.
— Nu pot înţelege şi, cu toate acestea, n-am dreptul să întreb, doamnă, răspunse Monte-Cristo, înclinându-se. Iertaţi-mă, n-am vrut să fiu indiscret.
— Indiscret, spuneţi? O, dimpotrivă, cât de fericiţi ne faceţi, domnule conte, dându-ne prilejul să stăruim asupra subiectului acesta! Dacă am tăinui ca un secret fapta frumoasă evocată de pungă, nu am expune-o astfel la vedere. Am vrea s-o putem publica în tot universul, pentru ca o tresărire a binefăcătorului nostru necunoscut să ne arate prezenţa sa.
— A, da, murmură Monte-Cristo cu glas înăbuşit.
— Domnule, spuse Maximilien, ridicând globul de cristal şi sărutând cu religiozitate punga de mătase, obiectul acesta a atins mâna unui om graţie căruia părintele meu a fost salvat de la moarte, noi de la ruină şi numele nostru de la ruşine, de un om graţie căruia noi, bieţi copii sortiţi mizeriei şi lacrimilor, astăzi putem auzi oameni care se extaziază de fericirea noastră. Scrisoarea aceasta – şi Maximilien, scoţând o hârtie din pungă, o înfăţişă contelui —, scrisoarea aceasta a fost scrisă de el, într-o zi când părintele meu luase o hotărâre disperată, iar diamantul a fost dat ca zestre surorii mele de generosul necunoscut.
Monte-Cristo deschise scrisoarea şi o citi cu o negrăită expresie de fericire; era biletul pe care cititorii noştri îl cunosc, adresat Juliei şi semnat Simbad marinarul.
— Necunoscut, spuneţi? Aşadar, omul care v-a făcut acest serviciu v a rămas necunoscut?
— Da, domnule, n-am avut niciodată fericirea de a-i strânge mâna, nu pentru că nu am cerut lui Dumnezeu favoarea aceasta, spuse Maximilien; dar în aventura despre care vă vorbim, a fost o direcţie misterioasă pe care încă n-o putem înţelege; totul a fost condus de o mână invizibilă, puternică, asemenea aceleia a unui vrăjitor.
— O, spuse Julie, eu n-am pierdut orice speranţă de a săruta într-o zi mâna asta, aşa cum sărut punga pe care ea a atins-o. Acum patru ani, Penelon se găsea la Triest. Penelon, domnule conte, e bravul marinar pe care l-aţi văzut cu o sapă în mână şi care, din contramaistru, s-a făcut grădinar. Penelon, aflându-se deci la Triest, văzu pe chei un englez care tocmai se îmbarca într-un iaht şi-l recunoscu pe cel ce venise la tatăl meu în ziua de 5 iunie 1829 şi care îmi scrisese biletul acesta, la 5 septembrie. Era acelaşi, după câte afirmă el, dar n-a îndrăznit să-i vorbească.
— Un englez? Întrebă Monte-Cristo visător, neliniştindu-se la fiecare privire a Juliei; un englez, spuneţi?
— Da, reluă Maximilien, un englez care s-a prezentat la noi ca mandatar al casei Thomson şi French din Roma. De aceea, când aţi spus deunăzi, la domnul de Morcerf, că domnii Thomson şi French erau bancherii dumneavoastră, m-aţi văzut tresărind. Pentru numele cerului, domnule, lucrurile acestea s-au întâmplat, după cum v-am spus, în 1829. L-aţi cunoscut pe englez?
— Dar nu mi-aţi spus că şi casa Thomson şi French a tăgăduit întruna serviciul pe care vi l-a făcut?
— Da.
— În cazul acesta, nu cumva englezul va fi fost un om care, recunoscător faţă de părintele dumneavoastră pentru vreo faptă bună uitată de el însuşi, a recurs la un pretext pentru a-i face un serviciu?
— Totul e cu putinţă într-o astfel de împrejurare, chiar şi o minune.
— Cum spuneai că se numea? Întrebă Monte-Cristo.
— N-a lăsat alt nume, răspunse Julie, privindu-l pe conte cu o mai profundă luare-aminte, decât semnătura de pe bilet: Simbad marinarul.
— Care, evident, nu e un nume, ci un pseudonim.
Apoi, pentru că Julie îl privea cu tot mai multă atenţie, încercând să prindă din zbor câteva note ale glasului său.
— Nu cumva, continuă el, este un bărbat cam de talia mea, ceva mai înalt poate, ceva mai subţire, strâns, încorsetat şi mereu cu creionul în mână?
— Îl cunoaşteri? Exclamă Julie, cu ochii scânteietori de bucurie.
— Nu, spuse Monte-Cristo, presupun numai. Am cunoscut un lord Wilmore, care semăna astfel de fapte generoase.
— Fără să se trădeze!
— Era un om bizar care nu credea în recunoştinţă.
— O, exclamă Julie cu un accent sublim, împreunându-şi mâinile; dar în ce crede nefericitul?
— Nu credea, cel puţin pe vremea când l-am cunoscut eu, spuse Monte-Cristo, răscolit până în ultima fibră de vocea ei pornită din adâncul sufletului. Între timp, poate, va fi căpătat vreo dovadă că recunoştinţa există.
— Şi îl cunoaşteţi pe acest om, domnule? Întrebă Emmanuel.
— Dacă îl cunoaşteţi, domnule, exclamă Julie, spuneţi-ne, spuneţi ne! Puteţi să ne duceţi la el, să ni-l arătaţi, să ne comunicaţi unde este? Spune Maximilien, spune Emmanuel, dacă îl vom găsi vreodată, va trebui să-l facem să creadă în memoria inimii.
Monte-Cristo simţi două lacrimi în ochi. Mai făcu câţiva paşi în salon.
— Pentru numele cerului, domnule, îl imploră Maximilien, dacă ştiţi ceva despre omul acesta, spuneţi-ne ce ştiţi.
— Oh, spuse Monte-Cristo înfrânându-şi emoţia glasului, dacă binefăcătorul dumneavoastră e lord Wilmore, mă tem că nu-l veţi mai întâlni. L am părăsit acum doi sau trei ani la Palermo şi pleca spre ţările cele mai îndepărtate, încât mă îndoiesc că va mai veni vreodată.
— Domnule, sunteţi crud! Strigă Julie înspăimântată. Şi lacrimile umplură ochii tinerei femei.
— Doamnă, spuse Monte-Cristo cu gravitate, sorbind din ochi cele două perle lichide care se rostogoleau pe obrajii Juliei, dacă lord Wilmore ar fi văzut ceea ce am văzut eu aici, ar iubi încă viaţa, căci lacrimile pe care le vărsaţi l-ar fi împăcat cu speţa omenească.
Şi întinse mâna Juliei, care i-o dădu pe a sa, fascinată de privirea şi de accentul contelui.
— Dar lordul Wilmore, întrebă ea, agăţându-se de-o ultimă speranţă, avea o ţară, o familie, rude, era cunoscut, în sfârşit… N-am putea…
— O, nu căutaţi, doamnă, spuse contele, nu clădiţi dulci himere pe cuvântul ce mi-a scăpat. Nu, lord Wilmore, nu e, probabil, omul pe care îl căutaţi: mi-era prieten, îi cunoşteam toate secretele, mi l-ar fi fi povestit pe acesta.
— Şi nu v-a spus nimic? Exclamă Julie.
— Nimic.
— Niciodată un cuvânt după care să bănuiţi…?
— Niciodată.
— Cu toate acestea aţi pomenit de el numaidecât.
— Ştiţi… În asemenea caz presupui.
— Dragă surioară, spuse Maximilien venind în ajutorul contelui, domnul are dreptate. Aminteşte-ţi ce ne-a spus de atâtea ori bunul nostru părinte: „Nu un englez ne-a dăruit fericirea aceasta.”
Monte-Cristo tresări.
— Ce vă spunea tatăl dumneavoastră… Domnule Morrel…?
— Tatăl meu, domnule, vedea în acţiunea aceasta un miracol. Tata credea într-un binefăcător ieşit pentru noi din mormânt. Superstiţia aceasta era mişcătoare şi, deşi nu credeam în ea, nu-mi trecea prin minte să distrug credinţa din inima lui nobilă. De aceea, de câte ori n-a visat el, rostind încet un nume de prieten scump, un nume de prieten pierdut; iar când a fost pe punctul de a muri, când apropierea eternităţii dăduse spiritu-lui său ceva din iluminarea mormântului, gândul care nu fusese până atunci decât o îndoială deveni o convingere, iar ultimele cuvinte rostite în clipa morţii au fost acestea: „Maximilien, era Edmond Dantès!”
Paloarea contelui, care sporea într-una de câteva secunde, deveni în-fricoşetoare, tot sângele îi năvălise în inimă; nu putea să vorbească; scoase ceasul ca şi cum ar fi uitat ora, îşi luă pălăria, prezentă doamnei Herbault un compliment brusc, încurcat, şi, strângând mâinile lui Emmanuel şi ale lui Maximilien, spuse:
— Doamnă, îngăduiţi-mi să mai vin din când în când pentru a vă înfăţişa omagiile mele. Mi-e dragă casa dumneavoastră şi vă sunt recunoscă-tor pentru felul în care m-aţi primit, căci pentru prima oară, de ani de zile, am uitat de trecerea timpului.
Şi ieşi cu paşi mari.
— Contele acesta de Monte-Cristo e un om ciudat, spuse Emmanuel.
— Da, răspunse Maximilien, dar cred că are o inimă admirabilă şi sunt sigur că ne iubeşte.
— Şi eu sunt sigură, spuse Julie; glasul lui m-a pătruns în inimă, iar în două sau trei rânduri am avut impresia că nu-l auzeam pentru întâia oară.
