Capitolul XXIV Mijlocul de a scăpa pe un grădinar de trântorii care îi mănâncă piersicile
Nu în seara aceea, cum spusese, ci a doua zi dimineaţa, contele de Monte-Cristo ieşi prin bariera Enfer, apucă pe drumul spre Orléans, trecu prin satul Linas, fără să se oprească la telegraful care, exact în momentul în care contele ajunsese acolo, îşi mişca braţele lungi, descărnate şi ajunse la turnul Montlhéry situat, precum ştiţi, în locul cel mai înalt al câmpiei cu acest nume.
La poalele colinei, contele coborî şi începu să urce pe o potecă circulară, îngustă. Când ajunse pe culme se văzu oprit de un gard peste care fructele verzi urmaseră florilor roz şi albe.
Monte-Cristo căută poarta micii îngrădiri şi o găsi curând. O portiţă de lemn care se mişca pe ţâţâni de răchită şi se închidea cu un piron şi o sfoară. Contele găsi cât ai clipi mecanismul şi poarta se deschise.
Se pomeni atunci într-o grădiniţă lungă de douăzeci de picioare şi lată de douăsprezece, mărginită într-o parte de gardul unde se afla ingeniosul aparat pe care l-am descris sub numele de poartă, iar în partea cealaltă de turnul vechi, încercuit cu iederă.
N-ai fi crezul, văzându-l aşa zbârcit şi împodobit cu flori, ca o bunicuţă căreia nepoţii au venit să-i ureze la mulţi ani, că el ar putea să istorisească multe drame cumplite dacă urechilor ameninţătoare, pe care un vechi proverb le dă zidurilor ei, s-ar adăuga un glas. Străbăteai grădina mergând pe o alee cu nisip roşu, pe care o puncta, cu tonuri ce ar fi încântat ochiul lui Delacroix, Rubensul nostru modern, o bordură veche, de cimişir. Aleea avea forma unui 8 şi se răsucea, prilejuind astfel, într-o grădină de douăzeci de picioare, o preumblare de şaizeci.
Nicicând Flora, zeiţa zâmbitoare şi gingaşă a bunilor grădinari latini, nu fusese onorată cu un cult mai minuţios şi mai pur decât acela care i se aduce în cuprinsul acesta mic.
Din douăzeci de trandafiri, nici o foaie nu purta urma muştei, nici un muşchi ciorchinul de gângănii verzi care pustiesc plantele crescute pe un teren jilav. Cu toate acestea, umezeala nu lipsea grădinii: pământul negru ca funinginea, frunzişul opac al copacilor spuneau deajuns. De altminteri, umezeala artificială ar fi înlocuit repede umezeala naturală, graţie butoiului plin cu apă vârât într-un colţ al grădinii şi în care staţionau, pe o pânză verde, o broască şi un broscoi care, neînţelegându-se desigur, stăteau cu spatele la cele două puncte opuse.
De altminteri, nici o buruiană pe alei, nici un lăstar parazit în brazde; o femeiuşcă de salon îngrijeşte cu mai puţină grijă muşcatele, cactuşii şi rododendronii decât îngrijea stăpânul, invizibil deocamdată, al petecului de loc.
Monte-Cristo se opri după ce închise poarta, petrecând o sfoară în jurul pironului şi îmbrăţişă dintr-o privire toată proprietatea.
— S-ar părea, îşi spuse el, că omul de la telegraf are grădinari cu anul, sau că se consacră agriculturii cu pasiune.
Deodată se împiedică de ceva ghemuit dinapoia unei roabe încărcată cu frunziş: acest ceva se ridică, scoţând o exclamaţie care îi trăda uimirea şi Monte-Cristo se pomeni faţă în faţă cu un omuleţ ca de cincizeci de ani care culegea căpşuni, punându-le pe foi de viţă. Douăsprezece foi de viţă şi aproape tot atâtea căpşuni.
Când se ridică, omul fu cât pe-aci să scape căpşunile, frunzele de viţă şi farfuria.
— Culegi recolta, domnule? Întrebă Monte-Cristo, zâmbind.
— Iertaţi-mă, domnule, răspunse omuleţul, ducând mâna la şapcă, nu sunt la post, e drept, dar am venit abia acum.
— Nu te simţii câtuşi de puţin stingherit, prietene, glăsui contele, culege-ţi căpşunile dacă mai ai.
— Am încă zece, spuse omul şi aveam douăzeci şi una, adică cu cinci mai multe decât anul trecut. Nu e însă de mirare, căci primăvara a fost călduroasă anul acesta, iar ce le trebuie căpşunilor – vedeţi dumneavoastră, domnule.
— Este căldura. De aceea, în loc, de şaisprezece câte am avut anul trecut, am anul acesta unsprezece culese, douăsprezece, treisprezece, paisprezece, cincisprezece, şaisprezece, şaptesprezece, optsprezece. A, dar uite, îmi lipsesc două, ieri erau încă, sânt sigur, le-am numărat. De bună seamă că mi le-a şterpelit fiul bătrânei Simona, l-am văzut azi-dimineaţă dând târcoale pe aici. I-auzi, derbedeul, să fure dintr-o grădină! Nu-şi dă seama unde o să-l ducă năravul ăsta…
— Într-adevăr, spuse Monte-Cristo, e grav, dar ţine seama de vârsta vinovatului şi de lăcomia lui.
— Desigur, glăsui grădinarul, cu toate acestea, lucrul nu e mai puţin neplăcut. Încă o dată, însă, domnule, vă rog să mă iertaţi, poate că am făcut pe un şef să aştepte.
Şi se uita cu o privire temătoare la conte şi la haina lui albastră.
— Linişteşte-te, prietene, spuse contele cu zâmbetul pe care îl făcea după voinţă aşa de cumplit şi aşa de binevoitor şi care de data aceasta exprima numai bunăvoinţă, nu sunt un şef care a venit să te inspecteze, ci un simplu călător mânat de curiozitate şi care îşi ia de pe acum în nume de rău vizita văzând că te face să-ţi pierzi timpul.
— O, timpul meu nu e scump! Răspunse omuleţul cu un zâmbet melancolic. Cu toate acestea, timpul este al stăpânirii şi n-ar trebui să-l pierd, însă am primit semnalul care îmi vestea că pot să mă odihnesc un ceas (aruncă ochii asupra unui cadran solar, căci în cuprinsul grădinii erau de toate, chiar şi un cadran solar) şi, vedeţi, mai avem încă zece minute, apoi căpşunile mele erau coapte şi încă o zi… De altminteri, vă puteţi închipui, domnule, că trântorii mi le mănâncă?
— Nu, nu mi-aş fi închipuit, răspunse Monte-Cristo, cu gravitate, e o proastă vecinătate aceea a trântorilor pentru noi care nu-i mâncăm în mie-re, cum făceau romanii.
— Aha, romanii îi mâncau? Întrebă grădinarul.
— Am citit asta în Petronius, spuse contele.
— Adevărat? De bună seamă că nu-s ceva de soi, măcar că se zice: Gras ca un trântor. Şi nu e de mirare, domnule, că trântorii sunt graşi, deoarece ei dorm cât e ziulica de mare şi nu se scoală decât ca să dea târcoale, noaptea. Vedeţi, anul trecut aveam patru caişi; mi-au atacat unul. Aveam un piersic golaş; e drept că e un fruct rar; ei bine, domnule, mi l-au mâncat pe jumătate de dincolo de zid; un piersic golaş, superb şi care era cât se poate de bun la gust. Niciodată n-am mâncat ceva mai bun.
— Şi ai mâncat din el? Întrebă Monte-Cristo.
— Adică jumătatea ce rămăsese. Era foarte bun, domnule. Hei, domnii ăştia nu aleg ce e mai rău. Tot aşa fiul bătrânei Simona n-a ales căpşunile cele mai proaste. Anul acesta însă, continuă horticultorul, fiţi pe pace, n-o să mi se întâmple nimic, chiar de ar fi, când s-or coace fructele, să stau noaptea de pază.
Monte-Cristo văzuse îndeajuns. Fiecare om are pasiunea lui care îi muşcă inima, după cum fiecare fruct are viermele lui; pasiunea omului de la telegraf era horticultura. Se apucă să culeagă frunzele de viţă care fereau ciorchinii de soare şi îşi cuceri în chipul acesta simpatia grădinarului.
— Domnul a venit să vadă telegraful? Întrebă acesta.
— Da, domnule, dacă nu cumva este oprit de regulamente.
— O, câtuşi de puţin, glăsui grădinarul, nu e nimic periculos în asta, fiindcă nimeni nu ştie şi nici nu poate să ştie, ce spunem noi.
— Mi s-a povestit într-adevăr, reluă contele, că dumneavoastră repetaţi semnale pe care alţii nu le pricep.
— Desigur, domnule şi îmi pare foarte bine că e aşa, spuse telegrafistul râzând.
— De ce îţi pare bine?
— Pentru că, în felul acesta, n-am nici o răspundere. Eu sunt doar o maşină şi nu mi se cere decât să funcţionez.
— Drace, gândi Monte-Cristo, nu cumva am nimerit peste unul fără ambiţie?
— Domnule, spuse grădinarul aruncând o ochire asupra cadranului solar, cele zece minute au trecut, mă întorc la postul meu. Vreţi să urcaţi cu mine?
— Te urmez.
Monte-Cristo intră în turnul împărţit în trei etaje. Cel de jos conţinea câteva instrumente agricole de arat: cazmale, greble, stropitori, rezemate de zid, acesta era tot mobilierul. Al doilea era locuinţa obişnuită, sau, mai bine-zis, ustensile de menaj, un pat, o masă, două scaune, o găleată de apă, plus câteva ierburi uscate atârnând de tavan.
— E nevoie de mult timp, domnule, ca să înveţe cineva telegrafia? Întrebă Monte-Cristo.
— Nu învăţătura e grea, ci starea de provizorat.
— Şi ce leafă se dă?
— O mie de franci, domnule.
— Nimica toată.
— Aşa e, dar am adăpost, cum vedeţi.
Monte-Cristo privi încăperea.
— Numai de n-ar ţine la locuinţa lui, murmură el.
Trecură la etajul al treilea: aici era camera telegrafistului. Monte-Cristo privi rând pe rând cele două mânere de fier cu ajutorul cărora slujbaşul manevra aparatul.
— Foarte interesant, spuse el, dar de bună seamă că viaţa asta pare, cu timpul, cam plictisitoare.
— Da, la început înţepeneşti privind, după un an sau doi te obişnuieşti însă, pe urmă avem orele noastre de recreaţie şi zilele de concediu.
— Zile de concediu?
— Da.
— Care?
— Cele în care este ceaţă.
— Aha!
— Acestea sunt zilele mele de sărbătoare, cobor atunci în grădină şi plantez, tund, tai, curăţ de omizi, în sfârşit timpul trece.
— De câtă vreme eşti aici?
— De zece ani; şi cu cinci ani provizoratul, cincisprezece.
— Ce vârstă ai?
— Cincizeci şi cinci de ani.
— Cât timp de serviciu îţi trebuie ca să ieşi la pensie?
— O, domnule, douăzeci şi cinci de ani.
— Şi ce pensie iei?
— O sută de taleri.
— Biată omenire! Murmură Monte-Cristo.
— Aţi spus ceva, domnule? Întrebă slujbaşul.
— Am spus că e foarte interesant.
— Ce?
— Tot ce-mi arăţi… Şi nu înţelegi absolut nimic din semnalele dumitale?
— Nimic.
— N-ai încercat niciodată să înţelegi?
— Niciodată. De ce aş fi încercat?
— Cu toate astea sunt semnale care ţi se adresează direct.
— Fără îndoială.
— Şi pe acelea le înţelegi?
— Ele sunt totdeauna la fel.
— Şi ce spun?
— Nimic nou… Ai o oră… Sau pe mâine…
— Într-adevăr, cât se poate de simplu, glăsui contele; dar, ia te uită, corespondentul dumitale nu se pune în mişcare?
— A, da, vă mulţumesc, domnule.
— Şi ce îţi spune el? E ceva ce înţelegi?
— Da, mă întreabă dacă sunt gata.
— Şi cum îi răspunzi?
— Printr-un semn care arată corespondentului meu din dreapta că sunt gata şi îl invită în acelaşi timp pe corespondentul din stânga să se pregătească şi el.
— Foarte ingenios, spuse contele.
— Veţi vedea, reluă bătrânul cu mândrie, că peste cinci minute vorbeşte.
— Am, în cazul acesta, cinci minute, îşi spuse Monte-Cristo, mai mult decât îmi trebuie. Dragă, domnule, dă-mi voie să-ţi pun o întrebare.
— Spuneţi.
— Îţi place grădinăritul?
— Cu patimă.
— Şi ai fii bucuros ca, în locul unei grădiniţe de douăzeci de picioare, să ai un loc de două pogoane?
— Domnule, aş face din el un paradis pământesc.
— Cu cei o mie de franci ai dumitale trăieşti prost?
— Destul de prost, dar, în sfârşit, trăiesc.
— Da, dar nu ai decât o amărâtă de grădină.
— Într-adevăr, grădina nu e mare.
— Ba, chiar aşa cum este, o bântuie trântorii care mănâncă totul.
— Ei sunt pacostea mea.
— Ia spune-mi, dacă ai avea nenorocirea să întorci capul când corespondentul din dreapta este în funcţiune?
— Nu l-aş vedea.
— Ce s-ar întâmpla atunci?
— N-aş putea să repet semnalele lui.
— Şi?
— Nerepetându-le din neglijenţă, aş căpăta amendă.
— Cât?
— O sută de franci…
— A zecea parte din venitul dumitale, frumos!
— Să vedeţi… Glăsui slujbaşul.
— Ţi s-a întâmplat vreodată? Întrebă Monte-Cristo.
— Odată, domnule, pe când altoiam un lăstar…
— Bine. Acum, dacă ţi s-ar întâmpla să schimbi ceva din semnal sau să transmiţi altul?
— În cazul ăsta se schimbă chestia: m-ar da afară şi aş pierde pensia.
— Trei sute de franci?
— Da, domnule, o sută de taleri; de aceea înţelegeţi că n-aş face niciodată aceasta.
— Nici măcar pentru o sumă care să însemne leafa dumitale pe cincisprezece ani? Ce zici? Lucrul merită să te gândeşti la el.
— Pentru cincisprezece mii de franci?
— Da.
— Domnule, mă înfricoşaţi!
— Eh!
— Domnule, vreţi să mă ispitiţi?
— Exact! Înţelegeţi, cincisprezece mii de franci…
— Domnule, daţi-mi voie să mă uit la corespondentul din dreapta.
— Dimpotrivă nu te uita la el, uită-te aici.
— Ce-i asta?
— Cum, nu cunoşti hârtiile astea?
— Bancnote.
— Şi ale cui sunt?
— Ale dumitale, dacă vrei.
— Ale mele? Exclamă slujbaşul gâtuit.
— Ei da, ale dumitale, în deplină stăpânire.
— Domnule, priviţi, corespondentul meu din dreapta funcţionează.
— Lasă-l în voia lui.
— Domnule, m-aţi ţinut cu vorba şi-o să fiu amendat.
— Are să te coste o sută de franci, vezi deci că ai tot interesul să iei cele cincisprezece bancnote ale mele.
— Domnule, corespondentul din dreapta se supără, repetă semnalele.
— Lasă-l să le repete şi ia hârtiile.
Contele puse pachetul în mâna slujbaşului.
— Asta nu e totul: cu cei cincisprezece mii de franci n-o să poţi trăi.
— Îmi păstrez locul.
— Nu, ai să-l pierzi, căci vei face alt semnal decât cel pe care îl face corespondentul dumitale.
— Vai, domnule, ce mă îndemnaţi să fac?
— O copilărie!
— Domnule, numai dacă aş fi forţat…
— Cred că într-adevăr am să te forţez.
Şi Monte-Cristo scoase din buzunar încă un pachet.
— Uite alţi zece mii de franci, spuse el, cu cei cincisprezece din buzunar fac douăzeci şi cinci de mii. Cumperi cu cinci mii de franci o căsuţă frumoasă şi două pogoane de pământ, cu ceilalţi douăzeci de mii vei avea o rentă de o mie de franci.
— O grădină de două pogoane?
— Şi o rentă de o mie de franci.
— Doamne! Doamne!
— Haide, ia-i.
Şi Monte-Cristo puse cu de-a sila în mâna slujbaşului cei zece mii de franci.
— Ce trebuie să fac?
— Nimic greu.
— Dar?
— Să repeţi semnalele acestea.
Monte-Cristo scoase din buzunar o hârtie pe care se aflau trei semne cu numere ce indicau ordinea în care ele trebuiau făcute.
— Nu e greu, precum vezi.
— Da, dar…
Îmbujorat la faţă şi năduşind, bătrânul execută unul după altul cele trei semnale date de conte, în ciuda înfricoşătoarelor dislocări ale corespondentului din dreapta, care, neînţelegând rostul schimbării, începea a crede că omul şi-a pierdut mintea.
Corespondentul din stânga repetă însă, conştiincios, semnale, care fură înregistrate definitiv la Ministerul de interne.
— Acum eşti bogat, spuse Monte-Cristo.
— Da, dar cu ce preţ! Răspunse slujbaşul.
— Prietene, glăsui Monte-Cristo, nu vreau să ai remuşcări, crede-mă deci, îţi jur, că n-ai făcut nimănui vreun rău şi că ai servit gândurile lui Dumnezeu.
Slujbaşul privea bancnotele, le pipăia, le număra, era palid, era îmbujorat, în sfârşit, se năpusti spre camera sa să bea un pahar cu apă, nu putu însă să ajungă până la găleată şi căzu leşinat în mijlocul odăii.
La cinci minute după ce ştirea telegrafică ajunse la Minister, Debray puse caii la cupeu şi alergă la Danglars.
— Soţul dumitale are cupoane ale împrumutului spaniol? O întrebă el pe baroană.
— Bineînţeles, are în sumă de şase milioane.
— Să le vândă cu orice preţ.
— De ce?
— Pentru că don Carlos a evadat din Bourges şi s-a întors în Spania.
— De unde ştii?
— Pentru că ştiu noutăţile telegrafice, răspunse Debray înălţând din umeri.
Baroana nu aşteptă să i se repete de două ori: dădu fuga la soţul ei care, la rându-i, alergă la agentul de schimb şi îi porunci să vândă neapărat.
Când se văzu că domnul Danglars vinde – bonurile spaniole coboară îndată. Danglars pierdu cinci sute de mii de franci, dar scăpă de toate cupoanele.
Seara se citi în Mesagerul:
Depeşă telegrafică „Regele don Carlos a scăpat de sub supravegherea exercitată asupra lui la Bourges şi a intrat în Spania prin punctul Cataloniei. Barcelona s-a ridicat în favoarea lui”.
Toată seara nu se vorbi decât despre prevederea lui Danglars, care îşi vânduse cupoanele şi despre norocul omului de afaceri care nu pierdea decât cinci sute de mii de franci la o astfel de lovitură.
Cei care îşi păstraseră cupoanele sau le cumpăraseră pe ale lui Danglars se considerară ruinaţi petrecură o noapte foarte rea.
A doua zi se citi în Monitor:
„Mesagerul a anunţat ieri, fără nici un temei, fuga lui don Carlos şi revolta Barcelonei.
Regele don Carlos nu a părăsit Bourges, iar Peninsula se bucură de cea mai desăvârşit ă lini şte.
Un semnal telegrafic, interpretat greşit din cauza ceţii, a dat loc la această eroare”.
Bonurile urcară la o cifră îndoită în comparaţie cu aceea la care coborâseră.
Danglars înregistră deci o diferenţă de un milion prin pierderea pe care o suferise şi prin faptul că nu putuse câştiga.
— Bun, glăsui Monte-Cristo, adresându-se lui Morrel, care se afla la el în momentul în care se anunţa ciudatul reviriment de bursă a cărui victimă a fost Danglars, pentru douăzeci şi cinci de mii de franci am făcut o descoperire pe care aş fi plătit-o cu o sută de mii.
— Dar ce aţi descoperit? Întrebă Maximilien.
— Mijlocul de a scăpa pe un grădinar de trântorii care îi mâncau piersicile.
